Pu(t)in câte puţin – New Soviet Story (I)

Anunţul lui Vladimir Putin, de come back la Kremlin, dă deja fiori reci opiniei publice internaţionale, ba chiar şi unora dintre conaţionalii săi. Fapt relevat şi de un recent sondaj de opinie realizat de Centrul Levada, care arată că 22% din populaţia adultă a Rusiei ar dori să plece din ţară pentru totdeauna. De trei ori mai mult faţă de acum patru ani, când doar 7% luau în considerare varianta plecării. Este cea mai mare cifră de la prăbuşirea Uniunii Sovietice, când doar 18% spuneau că vor să plece din ţară. Cei nerăbdători să o facă nu sunt cei sărmani şi disperaţi. Dimpotrivă, majoritatea sunt antreprenori şi studenţi.

Abuzurile asupra democraţiei în regimul Putin sunt deja de notorietate internaţională, de la disidenţi închişi sau otrăviţi, la jurnalişti asasinaţi, totul într-o atmosferă demnă de ţaratul roşu. De fapt, Putin, care nu ezită atunci când are ocazia, să laude patriotismul lui Stalin, vine din zona liderilor URSS, comparaţia plasându-l undeva în zona unui Brejnev adaptat societăţii de consum. Chiar dacă unii şi-au făcut unele speranţe naive cum că odată cu Medvedev se va mai atenua tipul acesta urss-ist de conducere, aşteptările au fost zadarnice. Totul a fost o driblare a democraţiei, o folosire a pârghiilor democratice formale pentru a sluji autoritarismul. E adevărat că suntem departe de o structură URSS, întinsă în mai multe ţări, o forţă bazată pe un conglomerat de state supuse Moscovei, iar Putin e genul de comunist reciclat ca marketing politic prin alura lui de playboy călare pe Harley Davidson.

Dar chiar dacă par departe vechile fantome roşii, Uniunea Euroasiatică propusă recent de Putin ne-ar putea demonstra că istoria nu se repetă în forma ei, ci în esenţa ei. Privind la toate acestea, mulţi acuză Occidentul pentru pasivitatea şi oarecum tăcerea complice vizavi de abuzurile din Rusia lui Putin-Medvedev. Dincolo de dependenţa Europei, de resursele naturale ruseşti, ca explicaţie, mai există şi puterea Rusiei, care nu poate fi tratată ca Irakul lui Saddam sau Libia lui Gaddafi. Pe de altă parte există şi o complicitate mai mult sau mai puţin în surdină a unor intelectuali publici occidentali, cu stânga marxistă, şi care vine din trecut. A existat de-a lungul timpului în sânul intelectualităţii apusene o lipsă de atitudine faţă de suferinţele celor din Est produse de comunism.

E revelator în acest sens un episod evocat de Gabriel Liiceanu, care prezent cu o bursă în străinătate, în 1980, la Paris, a frecventat cursurile filozofului Jacques Derrida. La un moment dat, acesta le-a povestit studenţilor săi, peripeţiile sale dintr-o vizită în Cehia. Faptul că era urmărit de la aeroport, că peste tot a fost supravegheat, toate acestea precum şi modul cum a încercat să scape de agenţi, l-au amuzat copios pe filozoful francez, care istorisea tot calvarul unei vieţi controlate de poliţie, cu mult haz, în mijlocul unei audienţe amuzate. Însă dincolo de toate acestea, „Cartea neagră a comunismului” a apărut tot în Occident, ba chiar în Franţa, leagănul de odinioară a intelectualităţii marxiste, nedispărut total, nici azi, ceea ce dovedeşte că libertatea de opinie rămâne unul din marile atribute ale culturii occidentale, indiferent de alte scăpări.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/pu-t-in-cate-putin-new-soviet-story-i–115591.html#rate_article

Istoria, judecată cu dublul standard

În ultimii ani, a început să se facă simţită, şi la noi, campania din Occident de denigrare a unor personalităţi culturale care au avut simpatii politice de dreapta. În cazul României, există o tenacitate aproape sisifică în a desfiinţa Mişcarea Legionară şi, prin ricoşeu, şi pe simpatizanţii acesteia, şi anume generaţia Noica, Cioran, Eliade.

În acest sens, au apărut atât în ţară, cât şi în străinătate, cărţi cu scopul de a demitiza şi a demoniza generaţia interbelică. În ţară, se ocupă, de câţiva ani, de lucrul acesta, Marta Petreu, iar în Occident a apărut, recent, cartea Alexandrei – Laignel Lavastine, „Uitarea Fascismului – Cioran, Eliade, Ionesco”. Înainte să fac unele afirmaţii, vreau să precizez că eu nu sunt un militant politic al nici unei ideologii, pot cel mult să am simpatii culturale faţă de anumite idei. Una dintre aceste idei este cea naţionalistă. Este adevărat că Mişcarea Legionară a fost o mişcare de extremă dreaptă. Cu toate acestea, ea nu poate fi confundată cu fascismul sau nazismul, pentru că Hitler se revendica de la mituri păgâne, Mussolini era ateu, iar Mişcarea Legionară avea un substrat religios-creştin. Mişcarea Legionară a avut două perioade distincte: cea de până la moartea lui Corneliu Zelea Codreanu în 1938 şi cea a lui Horia Sima, când, într-adevăr, Garda de Fier a început să semene tot mai mult cu o mişcare fascistă. Sigur că şi în perioada lui Zelea Codreanu s-au făcut crime, dar a făcut şi Carol al II-lea. Legionarii au instigat la violenţă, dar a existat şi o violenţă de stat în acea perioadă, instrumentată de rege, aşa că lucrurile trebuie niţel nuanţate. Pe lângă aceasta, orice fenomen istoric trebuie judecat în funcţie de particularităţile epocii sale, adică privit în contextul dat în care şi-a putut face apariţia. Începutul de secol XX a fost violent, iar apariţia mişcărilor de extremă dreaptă, precum şi de extremă stângă a fost posibilă în contextul prăbuşirii unei lumi burgheze mortificate. Dincolo de toate acestea, îmi pun şi eu întrebarea pe care şi-au mai pus-o mulţi. De ce comunismul, care a făcut mult mai multe crime decât nazismul, nu este atât de stigmatizat? Aceeaşi stupefacţie te poate cuprinde şi dacă analizezi cazul României. Mişcarea Legionară, în afară de perioada Sima, când a stat puţin la putere şi a fost dată jos de mareşalul Antonescu, cu ajutorul lui Hitler (încă un contraargument pentru cei care susţin legătura mişcării cu naziştii) nu a condus România. Pe când comunismul a stat aproape jumătate de secol la putere, iar în prima lui fază, bolşevică, a făcut crime monstruoase, distrugând elita României, care, într-o însemnată proporţie, avusese simpatii legionare. Este o nedreptate cruntă a istoriei, care se datorează şi Occidentului, pe care l-a durut undeva, mai tot timpul, de faptul că Estul trăieşte sau moare într-un lagăr comunist. Când Sartre făcea pe marxistul la Paris, Stalin se ocupa de ajustarea sporului populaţiei. Rămâne în continuare un mister de ce, până şi în ziua de azi, a vorbi nuanţat despre cei mai mari killeri din istorie, Lenin şi Stalin, e un fapt mai mult decât tolerat, iar fenomenul fascist şi nazist este privit de parcă ar fi un rău mai mare. Acest standard dublu de măsură în judecarea răului este o prelungire a aceluiaşi rău, de care omenirea se pare că nu s-a vindecat complet şi mă tem că nu se va vindeca niciodată.

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/istoria-judecata-cu-dublul-standard-55440.html