Știrbii

Privind la agenda publică, reflectată mediatic, se poate lesne constata cum viața cotidiană a omului obișnuit nu interesează pe nimeni. Viața reală intră în atenția publică doar atunci când se produc accidente, crime, violuri sau calamități naturale. Există un centralism mediatic, așa cum se întâmplă și în cazul centralismului turistic urban. Orașele mari și medii se prezintă lumii exclusiv la nivel de marketing turistic. Centrul turistic al orașului ajunge să se identifice în percepția publică cu întregul oraș.

În momentul în care pășești dincolo de țarcul turistic descoperi cat de mare și urât poate fi orașul. Pe lângă oamenii care-și permit o condiție decentă de trai, dai peste zone mari în care totul aduce a ruină, blocurile și fețele oamenilor. Case de pariuri peste tot, magazine ieftine, totul e pocit în jur. Sărăcia, alcoolismul, vulgaritatea au adus poporul la o stare lipsită de minimă demnitate. Ne întoarcem la feudalism, perioadă în care prăpastia dintre aristocrație și plebe avea efecte devastatoare pentru ultima categorie. Comportamentul și psihologia celor de jos sunt marcate traumatic de către relațiile de tip feudal. Acest fapt era sesizat de către vizionarul filozof al istoriei, Alexis de Tocqueville, în capodopera sa, ”Despre democrație în America”. 

Deși sunt periferice, aceste așezări reprezintă de fapt România ca întindere și ca populație. Zonele centrale sunt reduse ca pondere demografică și spațială, chiar dacă acolo se combină corporatismul neomarxist cu parvenitismul mioritic. Din aceste zone se recrutează viitorii drogați, atât de substanțe, cât și de iluziile tehnologiei.

Cele două spații sunt unite într-un cerc vicios, în care hoţia  generează  sărăcie  şi  sărăcia, hoţie. Raportarea la această masă neputincioasă  şi înapoiată este una ipocrită şi-n alte zări mai luminate. Fosta soţie, a fostului preşedinte francez, Hollande, se răzbuna în memoriile sale divulgând dispreţul pe care socialistul de caviar, Hollande, îl manifesta  în privat  faţă  de cei săraci, pe care-i numea, “ştirbii”. Şi la noi, aceşti  “ştirbi” sunt folosiţi cu cinism pentru a asigura votul unor indivizi care se simt  mai mândri ca oricând că sunt români, atunci când sunt prin Dubai sau Miami.

În acest timp, resursa umană este abandonată, la fel cum sunt câmpurile țării. Suntem pasivi istoric din șmecherie ieftină. Elitele noastre joacă în relația cu poporul, rolul paznicilor de slugi, a cioșilor de pe vremuri. La rândul lor sunt slugi pentru cei care la garantează puterea de afară. Niciun proiect statal nu există, proiectul de țară e o vorbă electorală plimbată de la un mandat la altul. În acest sens suntem la mâna norocului. Spre exemplu, infrastructura feroviară a ajuns sub nivelul celei din perioada interbelică. A fost făcută praf și furată sistematic, 33 de ani. Acum, în contextul politicilor verzi ale UE, vin fonduri pentru modernizarea rețelei feroviare. Ruta Cluj – Oradea este un exemplu. În 2022, timpul cel mai rapid parcurs de un tren pe această rută feroviară era de 2h 30. În 1989 era de 2 h 12 minute și în 1939, 2 h 22 de minute.  

În mod normal, în următorii ani se va pune pe picioare o rețea modernă, asta dacă nu vor interveni amânările și delapidările tipic românești. Însă fără acest context și fără impunerile de la Uniunea Europeană, praful se alegea în continuare. Și situația poate fi extrapolată la orice alt domeniu. Se dă o directivă de la Bruxelles și atunci de frică, paznicii noștri grași mai mișcă unele lucruri, altfel, nicio inițiativă proprie, pentru că nevoile poporului român nu fac parte din agenda lor politică. 

Alte priorități avem noi ca țară. România e mereu implicată în războaiele globale, acesta e singurul proiect de țară din ultima vreme. Cei care contestă neglijarea propriului popor sunt acuzați ca agenți de influență ai dușmanilor cu care se luptă cei pe care noi îi sprijinim. Statul slugă își arată susținerea  zeloasă și oarbă moral pentru state aflate dincolo de bine și de rău, așa cum îi stă bine unei slugi absolute. Și nu în ultimul rând, periodic sunt scoase din debaraua cu fantome ale istoriei, diversiunile cu întoarcerea comunismului și a legionarismului. Sperietoarea cu fantoma comunistă sau legionară, care justifică orice altă opțiune, seamănă cu fuga obsesivă a cuiva de un personaj malefic, chiar cu prețul de-a ateriza în brațele unui om la fel de rău.

Toate acestea sunt aruncate în gura știrbilor, în loc de hrană.

Vocea Rațiunii:

“În țările evoluate, grosolănia oamenilor din popor nu se datorează numai faptului că ei sunt ignoranți și săraci ci și împrejurării că, fiind așa, intră zilnic în contact cu oameni luminați și bogați. Priveliștea propriei nenorociri și neputința, aflate într-un contrast de fiece zi cu  fericirea și puterea unora dintre semenii lor, stârnește concomitent în inima lor mânie și teamă: sentimentul inferiorității și dependenței lor îi irită și îi umilește. Această stare sufletească se reflectă atât în moravurile, cât și în limbajul lor: sunt totodată insolenți și josnici. Că acesta este adevărul se constată ușor prin observație. Poporul este mai grosolan în țările aristocratice decât în orice alt loc, și în orașele bogate decât la țară. În aceste locuri unde pot fi întâlniți oameni atât de puternici și atât de bogați, cei slabi și săraci se simt copleșiți de propria lor nimicnicie: nedescoperind  niciun reazem cu ajutorul căruia și-ar putea redobândi egalitatea, ei pierd cu desăvârșire orice speranță în ceea ce-i privește și se lasă să decadă sub nivelul demnității umane. Această consecință supărătoare a contrastului dintre condiții nu se regăsește și în viața primitivă. Indienii, fiind toți ignoranți și săraci, sunt cu toții, în același timp, egali și liberi.” – Tocqueville, „Despre Democrație în America”.

Întorși pe dos

Un fenomen importat din America este cel al așa-zișilor ”cititori sensibili”, un fel de avertizori de integritate culturală. Manuscrisele romanelor sunt citite înainte de publicare de acești cenzori, care caută pasajele ofensatoare la adresa comunității lgbtq+ sau a unor rase, etnii, religii. Scriitorul e astfel ferit de stigmatul social și se poate prezenta ca un școlar cuminte în fața marelui public.

Nu întâmplător a fost creat instrumentul eufemisticii corectitudinii politice. Nicăieri nimeni nu mai folosește cuvântul cenzură, doar trăim în lumea ”liberă și civilizată”. Cenzorii infernali sunt mereu ceilalți, ca să-l parafrazăm pe Sartre, adică marii despoți orientali. Accentul nu mai cade pe încălcarea libertății de gândire și expresie, ci pe sensibilitatea față de ofense închipuite, în cele mai multe cazuri. În același timp avem parte de o poteră digitală tot mai dură care restricționează mesajele pe rețelele de socializare. Se strânge progresiv și progresist, lațul digital!

Toată această limitare și ciuntire a manifestării personalității umane are loc în epoca în care se propagă obsesia căutării sinelui autentic. E plin de ”autentici virtuali”, de iluminați stradali, mulți dintre ei analfabeți intelectuali care propagă o spiritualitate superficială.  E și aceasta o bună diversiune opiacee a elitelor de-a controla mental masele. Analfabetismul propagat și dirijat generează la rândul lui pasivitate civică. Cum să lupți pentru libertatea de exprimarea, dacă nu ai mare lucru să exprimi? Agenda resetării include cenzură pentru virtuți și libertate doar pentru vicii. La acest pasivism generalizat contribuie și ceea ce Nietzsche numea ”frica de turmă”. Din această frică de-a nu fi însemnat la fel ca restul turmei provin multe dintre relele vieții sociale.  

Când turma nu e mânată cu bâta se autodevorează. Ne apropiem tot mai mult de familiile de șobolani descrise de omul de știință austriac, Konrad Lorenz. Studiind comportamentul șobolanilor, laureatul Premiului Nobel pentru Fiziologie/Medicină a putut observa intoleranța criminală a șobolanilor față de alți membri ai speciei aflați în afara familiei.  Instinctele funcționează doar prin acceptarea propriilor vlăstare și prin ura criminală față de semenul de alt sânge, dar din aceeași specie.

Însă de această colțoșenie canibală sunt ferite doar sfintele moaște neomarxiste. Apărătorii consumului globalist, a renunțării la valorile moral tradiționale, adepții relativismului moral, invocă mereu liberul arbitru, responsabilitatea proprie, când e vorba de-a apăra riscurile sociale ale capitalismului consumist. Nu fac același lucru când vine vorba de alte rase decât cea albă, alte religii decât cea creștină, lgbtq+, feminism toxic orientat antifamilie. Toate aceste categorii și comportamente trebuie nu doar încurajate și protejate, ci privilegiate, prin intermediul victimizării imaginare permanente. În cazul lor nu mai e vorba de liberul arbitru, de responsabilitatea proprie, ei nu sunt pe cont propriu, fiindcă asupra lor se răsfrânge o milă aproape creștinească, dacă n-ar fi de fapt doar o milă politică, care e întotdeauna interesată și ticăloasă. Noi, ceilalți, trebuie să ne descurcăm singuri în fața drogurilor, a distrugerii familiei, a alienării individului în urma concurenței dușmănoase pentru câțiva euro în plus, a controlului mental exercitat de elite, în schimb categoriile protejate de corectitudinea politică nu trebuie atinse nici cu privirea, lor nu li se aplică libertatea dură a capitalismului individualist, ele sunt asistate socio-economic și cultural sub protectorat neocomunist.

O altă diversiune la modă e aceea a înfierării trecutului istoric, care ar sta la baza tuturor relelor prezentului. Generațiile vechi și valorile clasice sunt considerate vinovate pentru problemele tinerei generații. Copilăria umanității reprezintă pentru neomarxiști sursa tuturor metehnelor, tot așa cum  psihologia aruncă obsesiv vina pe trecut, prin obsesiva referire la copilărie. Pentru progresiști, trecutul e păcătos, prezentul e revoluționaro – bezmetic, iar viitorul e pur și luminos.

Minciuna ideologiilor are  picioare tot mai lungi, călcând cu picioroangele sale peste conștiințele libere. Popoarele sunt unite artificial ideologic, în dauna elementelor naturale care au stat la baza formării lor. Se vrea lichidare, dar ii spune resetare, reconfigurare a omenirii. Una dintre noile măsuri de resetare avute în vedere este aceea de-a pune etichetele morții pe pungile cu carne, precum sunt cele de pe pachetele de țigări. În felul acesta, ne spun cercetătorii britanici, salvăm planeta din fața poluării produse de negustorii de vite mici și mari. Din păcate, noi românii, nu mai avem la îndemână refugiul istoric înspre păduri cu purcel, vițel și cățel, așa cum am făcut secole de-a rândul în fața năvălirilor barbare. Astăzi ești reperat și-n gaură de șarpe pentru a putea fi taxat, controlat, folosit și aruncat la coșul statisticii. De fapt nu suntem apărați, ci atacați biologic, climatic, economic și uciși în războaie. Acum nu mai avem ziduri spre care să privim cu speranță. Zidurile aduceau izolare, dar și speranță. Acum nu se mai întrevede nici un colț salvator pe planetă.  

Unii spun că omenirea are nevoie de o nouă utopie umanistă, nu de utopia transumanistă. Din păcate, toate utopiile umaniste au devenit într-un fel transumaniste prin căderea lor într-un antiumanism istoric. Acum trăim sub utopia întoarcerii pe dos a naturii umane. Suntem întorși pe dos față de cum am fost creați și s-ar putea ca asta să ne mântuie definitiv de pe aici.