Între sorbonei și derbedei

Marea cacealma electorală de după 1990 e dată mereu de discursul reformist. Undița electorală își așează în vârf cea mai ispititoare momeală.

În această horă reformistă dansează cu toții în prag de alegeri, activiștii civici cu kilometraj,  bonificați la kilometrul de marșuri făcute, dar și liderii politici obligați să cânte fals acest discurs. A mai existat o categorie, cea a sorboneilor și a oxfordeilor, un pic mai retrasă astăzi, dar care e dispusă oricând să intre în hora unirii izbăvitoare.

De aici putem defalca clar, care sunt categoriile care vânează votul. În primul rând sunt hoții de voturi, cu mașinăria lor infernală, cu banii negri, cu rețele de interlopi, adică grupul infracțional organizat, numit partid. Ei sunt motorul.

Cei care albesc cumva realitatea sunt civicii și nu în ultimul rând tocilarii elitiștii. Aceștia au vânat mereu sinecuri de lux și când le-au obținut au făcut tot cât o ceapă degerată. Iar când au rămas pe dinafară și-au arătat diplomele ”străineze”, bătând obrazul ca niște starlete, care deși încă n-au celulită, se plâng că e vai ș-amar de curul lor. Aceste figuri de tocilari parșivi și lacomi vor să primească încă o diplomă, cea de politician, dar fără să treacă examenul politicii.

În plin scandal al plagiatelor simt că le vine apa la moară și se laudă mereu că n-au plagiat, defilând ca niște virgine trufașe prin fața fetelor de trotuar. Ca și cum ar fi un merit excepțional să nu plagiezi, de parcă dacă faci o lucrare mediocră, dar neplagiată, e totul în regulă.

De remarcat că aproape toți aceștia sunt propagandiștii capitalismului radical care culminează cu ideea statului minimal. Așa cum nici propagandiștii și agitatorii comuniști, nu trăiau pe pielea lor epoca de aur prin fabrici și uzine, ci prin birouri umbroase, tot așa și acești sorbonei, sunt propagandiștii capitalismului de conferință, fără să experimenteze pe barba lor legile dure ale pieței. Dacă se poate predica dictatul pieței din amvonul unor sinecuri înalte în stat, cu atât mai bine pentru ei.

Relația acestora cu derbedeii politici e una ca între femeia întreținută și șmenarul aparținător. Atunci când alunecă cardul în poșetă  totul e ok, iar atunci când pleacă la alta, le spune prietenelor ca era doar un mârlan cu bani și nimic mai mult.

Din păcate, ani de zile clasa politică a rămas prizoniera acestui binom steril și nefast. Exact categoria cea mai înzestrată pentru politică, lipsește aproape cu desăvârșire de pe scenă. Intelectualul cu picioarele pe pământ, cel capabil și de spirit, dar și de acțiune, fără a fi nici prizonierul cercului de pokeriști intriganți învăluiți de fum și damf de whisky, dar nici obsedatul de diplome, dispus să  le expună mai ceva ca Țiriac, colecția mașinilor sale de lux.

De ce lipsește acest personaj? E departe de-a găsi o explicație exhaustivă într-un articol. Una dintre explicații ar putea fi că a dispărut exercițiul culturii libere, manifestat prin lectură, conversații, astfel că astăzi societatea e polarizată între analfabeții funcționali descurcăreți și tocilarii de performanță, produse exclusiv didactice.

Cultura a ieșit din societate, rămânând accesibilă doar frecventarea ei în maniera uscată de tip metodologic și sistematic. Intelectualul liber, creativ, a dispărut din viața socială, așa că e firesc să nu – l găsim nici prin politică.

Dincolo de zidurile Bastiliei de celuloză, te izbește doar  jungla stradală plină de reptile reci și umede.

Modernizarea statului mafiot

Scandalul stenogramelor, în cazul Voicu, urmează cursul obişnuit: dezvăluire de presă prin DNA, şoc şi groază mediatică un timp, după care anchete, de ce nu şi un arest preventiv, ba chiar o condamnare. Până aici toate bune şi frumoase, doar că dacă treaba e mai groasă şi se ajunge la condamnare aceasta nu va fi executată pe de-a întregul. România e ţara pedepselor uşoare, iar justiţia de după 1990 este expertă în a elibera înainte de termen marii infractori. Până la urmă nimeni nu face ani grei de puşcărie. În cel mai rău caz stau un an, doi, unde intră în altă reţea mafiotă, a penitenciarelor, şi unde devin din nou capi ai reţelei şi trăiesc ca nişte regi şi acolo. După care ies şi-şi reiau legăturile, că doar nu merg la „Forţele de muncă”. Prin urmare, cine mai are naivitatea de-a se înfierbânta justiţiar îşi merită soarta de-a fi manipulat pe toate căile.

O altă mirare naivă a multora este cum de un asemenea individ era propus pentru postul de ministru de Interne? Păi da cine să fie propus pentru postul de la Interne în România? Maica Tereza? Această mirare ipocrită nu ne ajută cu nimic. A crede că funcţiile importante în stat sunt pentru marile personalităţi ale neamului e o prelungire inutilă a aceleiaşi naivităţi. Deosebirea se face doar la nivelul aparenţelor, între indivizi ca Voicu care se trădează după vorbă, după port şi oameni educaţi, spălaţi, care par onorabili şi care ori lucrează cu specimene gen Voicu, ori au şi ei apucături asemănătoare. Sunt mult mai periculoşi cei care ajung miniştri sau prim-miniştri, preşedinţi şi care în public se delimitează şi condamnă mereu lumea interlopă, dar care o cultivă la hectar după care o tutelează. Aceşti capi nu cad niciodată, iar ei îşi vor regenera oricând reţelele cu alţi tipi ca Voicu, care populează cu duiumul plaiul nostru mioritic. De exemplu, acum nimeni nu-l mai ştie pe acest Voicu, nici Ion Iliescu căruia i-a fost consilier, absolut nimeni, doar prietenul său Vanghelie n-are ce face, e prea frate de cruce cu victima ca să se mai poată lepăda. De observat că înainte de a apărea scandalul stenogramelor, Cătălin Voicu era un membru de vază al partidului, doar fusese propus ca ministru, iar acum PSD nu mai vrea un asemenea om. Ca şi cum nimeni n-ar fi ştiut din PSD până la apariţia acestor stenograme cine este Cătălin Voicu? Dar aste este ceva tipic deja pentru circuitul dâmboviţean în natură politică şi publică.

Problemele de imagine sunt singurele importante pentru un partid, deci oricine e bun, indiferent că-l cheamă Corleone sau Voicu, atâta timp cât nu este dat în vileag. Circuitul acesta în natură, al metamorfozelor publice, a fost bine definit de către un mare deontolog care a trăit pe pielea lui fenomenul. În stenogramele tentativei de şantaj dintre Bogdan Chirieac şi Cătălin Macovei, primul îi spunea la un moment dat şefului ANI că, în cazul în care nu acceptă şantajul, va izbucni scandalul de presă, după care nu mai contează, omul e ştanţat public. Aşa e, doar că asta durează un timp după care faci precum Chirieac, revii umil în faţă, pui un pic de surdină şi dai progresiv volumul direct proporţional cu lunile de uitare care se scurg. Acelaşi fenomen la un alt nivel îl trăiesc şi victimele DNA care trec prin purgatoriul public, îi vede o ţară întreagă, îi vede şi coana Europa şi după un arest preventiv sau un an de Bastilia se întorc cu biblia citită de mai multe ori şi cu gânduri şi mai mari de într-ajutorare a semenilor interlopi care-i aşteaptă în libertate.

În tot acest timp se vorbeşte de reforma statului, de modernizarea lui, să nu uităm că acest Voicu este ales uninominal, deci putem face Parlament cu câte camere vrem, putem modifica şi revizui Constituţia în fiecare dimineaţă, toate aceste forme instituţionale, că sunt vechi, că sunt moderne, în România nu vor fi altceva decât paravanul statului mafiot, adevăratul stat românesc, singurul în continuă modernizare şi mereu cu un pas înaintea tuturor.

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/modernizarea-statului-mafiot-91960.html

Telecomanda ventuză şi peştele alegător

Campania electorală pentru prezidenţiale, începută cu mult înainte de termenul ei legal, pare a fi o campanie desfăşurată sub semnul revanşei. Nu mai e loc de promisiuni, coaliţia anti-Băsescu nu mai promite nimic, doar că-l vor da jos pe „marele căpcăun”. Traian Băsescu este caracterizat de către adversarii săi ca fiind un element turbulent, de aceea înlăturarea sa va aduce liniştea peste ţară.

Dar despre ce linişte tulburată vorbim? A fost linişte şi ordine după 1990 în România? Poate linişte mediatică da, în sensul că niciodată ca până acum, după 1990, televiziunile n-au fost un instrument de propagandă atât de feroce. În rest, nu ţinem minte să fi fost linişte, doar că sub regimurile fsn-isto-psd-iste s-a acoperit rahatul sub preş mai bine, iar marii gangsteri economico-politici au putut prădui ţara în deplină linişte. Într-adevăr, nimeni nu i-a tulburat. Tot atât de adevărat este că nici alianţa PDL-PNL n-a reuşit, ea sucombând cu largul concurs al duplicităţii cabinetului Tăriceanu II care a permis clientelei psd-iste să intre în jocul puterii. Pactul făcut atunci e continuat şi azi prin discursul anti Băsescu al celor doi candidaţi, Geoană şi Antonescu.

În ceea ce-l priveşte pe Crin Antonescu, acesta şi-a început seria electorală de gâgă declarând: „…văzându-l pe Traian Băsescu, încep să apreciez că în 1990 Ion Iliescu nu a pus armata să ne împuşte în Piaţa Universităţii….”. Păi musiu Crin de ce nu mergi dumneata dimpreună cu proaspăta aleasă a inimii tale, cât şi a Parlamentului European, în vizită la tanti Nina şi nenea Nelu să-i mulţumeşti tătucului că nu ţi-a tras nişte plumbi în freza de Mireille Mathieu pe care o aveai atunci? Însă nu e nevoie de scene patetice pentru a mulţumi din inimă partidului, Crin se execută perfect în această campanie electorală sub aripa protectoare a condorului PSD-ist. Încrengătura dintre Patriciu, Antonescu şi PSD este limpede pentru toată lumea. Mogulul petrolului nu uită că a mirosit aerul jilav al „Bastiliei” şi vrea revanşa. Dar nu uită nici ceilalţi moguli ai televiziunilor care au produs de un an încoace cea mai abjectă manipulare de după 1990 devenind practic agenţi electorali media. Un fost turnător securist îmbogăţit printre meandrele tranziţiei şi un păgubitor al statului român s-au pus să dea lecţii de respect şi democraţie românilor prin intermediul unor papagali de televizor. Aşa arată scena de campanie, sub semnul vendetei politice, doar că asasinatul este unul mediatic de data asta.

Privind retrospectiv configuraţia jocului de putere de după 1990 vedem o simetrie care pare să continue şi la aceste alegeri. De fiecare dată când aşa zisele forţe de dreapta au ajuns la putere ele au sfârşit în dezbinare şi scandal politic. Aşa a păţit CDR în 1996-2000, la fel s-a întâmplat şi cu revoluţionara alianţă D.A. Ba interesele de grup au prevalat, ba nu s-a putut prelua total controlul puterii, pentru că se ştie că PSD-ul când pleacă în opoziţie părăseşte doar pe jumătate puterea. Şi de data asta sunt întrunite toate datele pentru o revenire la „liniştea” psd-istă. Asta se poate întâmpla pentru că în România nu există pluripartidism la modul real. Există un singur partid aşa cum scrie la carte, PSD, care are o structură de fier beton pe dedesubt, restul sunt ba partide creaţia unor lideri, precum PDL sau PRM care sunt tributare măririi sau decăderii conducătorului sau PNL care nu e nici una, nici alta şi care trăieşte exclusiv de pe urma conjuncturilor politice.

Cât priveşte cetăţeanul, el este mereu suspendat în aceste bătălii politice. Va fi nevoit să aleagă între un preşedinte care este departe de a fi un model politic şi care în bună măsură şi-a pierdut din aroganţa puterii doar pentru faptul că s-a născut această caracatiţă împotriva sa şi acest octopus vulgaris, specia marină cu mai multe braţe mediatice care este în stare să agaţe alegătorii ca pe nişte peşti prinşi cu telecomanda ventuză.

Ca de fiecare dată după 1990 apare falsa logica a răului mai mic de care oamenii au început să se prindă. La noi, răul, de douăzeci de ani, nu are grade de comparaţie, pentru românul de rând nu există rău mai mic sau mai mare, ci o constanţă a aceluiaşi rău de zi cu zi care probabil îl va face mai mult ca niciodată să stea acasă pe 22 noiembrie…

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/telecomanda-ventuza-si-pestele-alegator-86103.html