Crișana – La mulți ani!

Un carusel cu jucării stricate

Din nou s-a creat un iureş mediatic, odată cu ameninţarea pensiilor militarilor. Nu zice nimeni că trebuie să ne năpustim cu o ură de clasă unii împotriva altora, dar nici nu e normal ca în toată această criză să auzim doar jelaniile băieţilor organizaţi. Cum e puţin scormonit un sistem, gen poliţie, armată, magistraţi, cum se produce un cor de maimuţe plângătoare. Deci tot cei cu putere suferă din pricina crizei, asta e ca şi drama Mioarei Roman, o altă mare năpăstuită a sorţii, că va fi dată afară din casă, şi care avea alocată pentru problema ei o emisiune întreagă. Grav e că toată această perioada de criză a împărţit românii în două categorii, cei care o duceau greu înainte şi care o duc şi mai greu acum, şi cei care o duceau foarte bine înainte şi care acum o duc doar bine, iar pentru asta urlă toată ziua pe micile ecrane.

Revenim la militari, normal că dacă n-au pierit în ultimele decenii, în marile războaie în care a fost angrenată România, ei merită să trăiască, dar asta nu înseamnă că ei trebuie să trăiască bine şi foarte bine, în orice situaţie, iar restul să aibă doar dreptul să bată din buze. România a rămas un stat centralizat comunist, încremenit, lipsit de societate civilă, de mici şi medii întreprinzători, în care dacă nu faci parte dintr-o castă bugetară superioară eşti automat sortit pieirii. O ţară plină de generali în care doar cei atinşi în privilegiile lor au dreptul la cuvânt şi revoltă. În plus, la această oră România e o ţară îmbătrânită, în care în afară de pensii nu mai există altă problemă. În timpul ăsta nu bagă nimeni de seamă că se mai duce dracului încă o generaţie de tineri, care pe afară, care împuşcând francul prin ţară, iar noi avem tot timpul probleme cu vechile structuri, sisteme şi generaţii. Cea mai distrusă generaţie tânără e cea de după 1990, care a trebuit să asiste la cearta politică sterilă dintre foşti comunişti şi falşi disidenţi, la marile furturi ale băieţilor din fostul sistem, prelungiţi în structurile de după 1990. Aceştia au rezolvat România pe decenii. Tot ei suferă atunci când pierd temporar puterea, şi-i putem auzi urlând ca din gură de şarpe pe la TV.

În rest, mesajul pentru muritorii de doi lei: emigraţi unde vedeţi cu ochii şi dacă se poate să trimiteţi bani în România. Marea greşeală a celor plecaţi din ţară a fost că au ţinut bugetul ţării, ani de-a rândul, trimiţând bani pentru familiile lor, după ce au primit un şut în fund de la statul român. Trebuia să-şi ducă treptat şi familiile cu ei într-o strămutare totală. Ar fi fost o palmă binemeritată dată acestui stat ticălos, corupt la toate nivelurile sale, de către toate partidele. Nimeni nu vorbeşte decât la modul general de viitor, trecutul are forme concrete de prezenţă. România a ajuns un soi de azil pentru bătrâni, nu mai are nimic viu în ea. În loc să scurtăm perioada de pensionare lăsând astfel locul tinerilor pentru a întineri instituţiile, la noi se măreşte vârsta de pensionare, în felul ăsta scutindu-i şi pe aceştia de-o pensie prea lungă, având în vedere speranţa de viaţă din România. În rest, ţara toată e plină de gropi şi de ţevi vechi, gata să crape. Ca un stat sud american, care are toată putreziciunea corupţiei, dar mai puţin pofta de viaţă. Măcar ăia dansează, românii sunt ca nişte „jucării stricate”.

Mai sunt unii care-n neaoşismul lor suferă convertiri religioase şi trec la neoprotestanţi, una din puţinele categorii care prosperă şi-n vreme de criză. În rest, putem da anunţ la rubrica de mică publicitate: ţară, pierdut timpul de douăzeci de ani, găsitorului, mare recompensă.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/un-carusel-cu-jucarii-stricate–104970.html#rate_article

Mark Twain, sclavul vremurilor noastre

De curând Mark Twain a picat la examenul posterităţii, şi nu în faţa criticilor literari, ci a politicilor americane de combatere a discriminării, astfel negru şi sclav sunt cuvinte ofensatoare ce trebuie înlocuite în opera scriitorului american. Practic, se operează rescrieri în opera lui Twain. Textul literar vechi care părea ca o biblie, cu scripte înfipte în plumb încins care păreau că se imprimă ca o gravură de neşters pe pagina scorojită, iată că îşi pierde nimbul de nemurire. În funcţie de modificarea zonelor erogene ale politicii, orice mare text literar devine relativ azi. Textul este lesne importat în Word, unde se fac nişte delete-uri, evident în acord cu sensibilităţile politice ale vremii, după care de la cenzură textul se poate întoarce către marele public. Mai contează acum că Mark Twain critica, în felul său, sclavia? Nu. Contează cuvântul negru care cică aduce o ofensă.

Această castrare lingvistico mentală, des operată de dispecerii epocii are o paletă largă de categorii umane prevăzute cu cod roşu, homosexuali, negri, evrei, femei. Ca o ironie a istoriei, America îşi trăieşte porţia ei de tiranie, şi într-o oarecare măsură şi Occidentul, asta după ce decenii de-a rândul a reprezentat pentru o planetă întreagă, libertatea. Estul Europei a trăit decenii privind cu jind peste graniţe. Noi românii suntem la ora aceasta mult mai liberi cultural decât multe ţări occidentale, sigur că poliţaii politically corectness mai vânează şi pe la noi cai verzi pe pereţi. Motivul pentru care la noi vor fi greu de implementat măsuri de discriminare pozitivă nu rezidă în vreo conştiinţă înaltă a libertăţii. Faptul că la noi nu se respectă nimic, nici legile omeneşti, nici cele divine, are iată indirect un aspect pozitiv. Oferă o protecţie involuntară faţă de abuzurile poliţiei de moravuri culturale.

Dar dacă Mark Twain e pedepsit în America, se pare că pentru Occident, simbol al lumii libere, crimele comunismului trebuie să rămână nepedepsite. Recent, comisarul european pentru Justiţie, Viviane Reding, a declarat vizavi de un memoriu a şase ţări fost comuniste, care solicitau ca UE să penalizeze negarea crimelor comunismului, că această combatere a negării comunismului nu e posibilă. Motivaţia fiind vagă şi expeditivă, cum că ar trebui o armonie de viziuni s.a.m.d. Justificările tipice atunci când nu se vrea să se facă un lucru. Însă atunci când există voinţă s-a demonstrat, atât în Europa cât şi-n America, că acuzele pentru delict de opinie pot apărea oricând. Dar iată, crimele comunismului nu înfierbântă şi nu suscită suficient de multă patimă pentru a crea o voinţă de decizie.

Privind la decăderea în consum a Occidentului, la populaţiile obeze aduse la nivelul unor vietăţi de hypermarket, la tot felul de idiosincrazii politice degenerate, te întrebi dacă nu avea dreptate Constantin Noica să afirme că Europa de azi e a untului, nu a culturii. Însă atunci când Noica spunea asta, vedea cu optimism şansa unui viitor cultural în spaţiul răsăritean, acum privind la noi putem spune că noi nu suntem nici ai culturii, nici ai untului. Singura consolare care rămâne pentru noi e aceea că în lipsa noastră de aderenţă la normă, nu preluăm şi excesul juridico-cultural de îngrădire a opiniei, al societăţilor dezvoltate. Desigur, le mai mimăm şi noi, şi le vom mai mima în continuare, aşa cum facem din păcate şi cu părţile bune.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/mark-twain-sclavul-vremurilor-noastre-104710.html#rate_article

Altoiul putreziciunii

Unul dintre cele mai sinistre personaje ale vieţii publice româneşti îşi continuă cariera de balerină a tuturor. Fişa postului: securist dovedit, beneficiar al vechii şi noii orânduiri şi deţinător al unui trust care a creat de fiecare dată, când interesele sale nu erau reprezentate la putere, cea mai ordinară opoziţie mediatică.

Prin trustul său s-a făcut mereu un zgomot pretins revoluţionar, toată revoluţia sfârşindu-se după ce haita de lupi urlători s-a trezit cu ciozvârta în dinţi, amuţind întru ghiftuială şi digestie pentru următorii patru ani. Imaginea sa de acum câţiva ani când a impus-o spontan şi la faţa locului pe fosta preşedinte a PC, Daniela Popa, era venită parcă de la alegerile comunale ale Partidului Muncitoresc Român, din anii 50. Altfel, un bun aparţinător al reţetei secrete româneşti de capitalism, deci pe toate planurile numai de bine despre acest personaj toxic precum animalul al cărui nume i-a devenit poreclă, varanul. Partidul său, iniţial umanist, acum conservator, s-a dus mereu în toate direcţiile, practic antena sa a avut semnal peste tot. Întâi cu PSD, apoi soluţie imorală cu alianţa D.A., revenire la matcă, iar acum PNL. Cei din UDMR se simt puţin concuraţi la acest capitol şi s-ar putea să fie surclasaţi la palmaresul cu parteneri de dans politic din buric.

Ultima descălecare în curtea PNL a produs o oripilare generală. Adică partidul istoric, anticomunist şi antisecurist, se înhăitează acum cu una dintre piesele de rezistenţă? Da. În primul rând, care partid istoric şi care anticomunism? Vorbim cumva de anticomunismul lui Tăriceanu şi Patriciu ieşiţi din mantaua FSN? E interesant cum unii care au ieşit din mantaua FSN şi-au croit apoi haine noi, au luat nişte seniori, i-au linguşit şi i-au pus pe post de emblemă istorică, după care au trecut la treabă, de cele mai multe ori făcând treabă bună cu FSN-ul aflat la putere în vremea aceea. Aşa că această indignare e complet hazardată. Nu e nimic nefiresc în această asociere, cum nici o altă asociere de pe scena politică românească n-ar fi nefirească.

Cât despre partea cealaltă, Crin Antonescu are şansa de-a fi iubit de toţi mogulii, motiv pentru care caută a fi în pole position pentru cursa prezidenţială. Pragmatic politic, lucrurile sunt simplu de înţeles, în rest să ai pretenţii principiale în numele cărora să afectezi o figură dezamăgită atunci când priveşti spre liderul liberal e peste doza de naivitate permisă în politică. Faptul că preşedintele liberal vorbeşte atunci când are nevoie de acest discurs despre Piaţa Universităţii, despre idealurile tinerilor nouăzecişti, după care face ce trebuie să facă pentru a-i fi lui bine, nu mai e demult ceva nou pentru el şi nici pentru oricare alt lider politic de la noi.

În ce-l priveşte pe varanul umanist, conservator şi liberal, el îşi va înfige până la moarte limba toxică, necrozând şi paralizând tot ce-i iese în cale, atât politic, jurnalistic, cât şi economic. Dacă economia de piaţă nu prea există în România e şi datorită acestor oligarhi, care au ras totul în calea lor.

Totuşi, cei doi ar putea fi mândri, căci, iată, peste secole au împăcat două mari doctrine rivale ale secolului XIX, conservatorii şi liberalii. Iată cine e azi fruntaşul celor pe care Mihai Eminescu îi sprijinea. Ne dăm seama mult mai bine ce vremuri caricaturale trăim, atunci când ne uităm în spate. O, tempora!

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/altoiul-putreziciunii-104327.html#rate_article