Suveranist nu înseamnă putinist

Dincolo de emoțiile firești pe care le produce suferința umană de pretutindeni, nu putem închide ochii în fața unor derapaje mediatice. Războiul din Ucraina este exploatat cu un cinism psihopat de către politicienii lumii în cârdășie cu televiziunile de știri care au devenit sirene de război, abandonând complet misiunea de informare.

Și acest conflict din Ucraina, precum pandemia recent decedată, activează războiul civil cultural, conflictul cronic dinăuntrul organismului civilizației occidentale, lupta dintre suveraniști și globaliști.

Spre exemplu, în Franța, au loc anul acesta alegerile prezidențiale, iar războiul reprezintă un bun prilej de-a accentua acest antagonism. Nu e vorba de întoarcerea rezultatului alegerilor, Macron va triumfa oricum, însă candidații suveraniști câștigau tot mai mult în popularitate, ceea ce displăcea profund elitei globaliste care-l susține pe Macron. Astfel că propaganda globalistă s-a gândit să exploateze acest război punând semnul egal între suveraniști și putiniști.

În sensul acesta sunt dezgropate tot felul de declarații din trecut ale unor candidați, pentru a se demonstra filiația putinistă. Nu se merge cu adevărul până la capăt, pentru că atunci și anumite poziții ale președintelui Macron față de regimul Putin pot fi suspectate de indulgență, ca să nu mai vorbim de cea care a condus șaisprezece ani, Europa, doamna Merkel, care  anul trecut, la final de cancelariat, primea cu o grație sfioasă buchetul cu flori de la țarul rus. Fostul cancelar german nu poate fi suspectat de suveranism, deciziile sale în criza migranților din 2015 reprezentând strălucit agenda globalistă. Lista poate fi continuată cu foști președinți americani globaliști, precum, Obama, care îl ruga pe Medvedev în 2012, an electoral în America, să-i transmită lui Putin în legătură cu poziția sa privind scuturile antirachetă, următoarele: „Acestea sunt ultimele mele alegeri… După alegerea mea voi avea mai multă flexibilitate”.

Asocierea propagandistică dintre conservatori, suveraniști și președintele Rusiei este lipsită de noimă cu atât mai mult cu cât Rusia atentează la suveranitatea altor state. O putere nucleară care alocă anual un buget pentru apărare de 61,7 miliarde de dolari, în timp ce Ucraina doar 10  miliarde, nu poate fi decât un stat cu potențial imperialist – expansionist. Cu toate acestea, în pofida faptului că au mai multe focoase nucleare, Rusia rămâne la mare distanță de America, 778 de miliarde de dolari buget anual, 39% din totalul global, SUA fiind cel mai mare imperiu militar din istoria omenirii. Să nu uităm de China, care este pe locul doi în acest clasament, cu 252 de miliarde de dolari și India, pe locul trei, înaintea Rusiei, cu 72,9 miliarde de dolari. Toate aceste bugete de apărare vor crește ca urmare a războiului din Ucraina, multe state medii și mici anunțând că vor face și ele același lucru.

Poziția neomarxiștilor cu fiecare criză, că e vorba de migranți, pandemie, război este de-a acoperi mizeria sub preș și de-a arunca pisica moartă pe pragul vecinului. Legat de această nouă criză provocată de războiul din Ucraina, Giorgia Meloni: președinte al Partidului Conservatorilor și Reformiștilor Europeni (ECR) declara recent: „De ani de zile am cerut o Europă puternică și mândră de identitatea și rădăcinile sale. În schimb, astăzi plătim consecințele unei Europe din ce în ce mai slabe”.

Acest discurs care vine în favoarea întăririi Europei este respins cu bună știință de către elitele instituționale, care se fac că nu văd dimensiunea democratică, liberal – conservatoare din doctrina suveranistă, tratând-o ca pe deviație extremistă de dreaptă.

Un mesaj similar transmitea recent și Marcello Pera, filosof italian, într-un  interviu pentru Il Giornale  din Milano. „De mii de ori i-am avertizat pe liderii Occidentului. Le-am cerut recunoașterea rădăcinilor, a destinului, a sentimentului. I-am implorat să-și dea o identitate spirituală și culturală. Ei au răspuns că suntem rasiști, belicoși, teo-conservatori și intoleranți. Ne-au hrănit cu cultura ștergerii istoriei”.

Europa pare a suferi de o boală autoimună, în care lupta se duce cu propriul corp. Rusia, China, Islamul nu suferă de această boală. A trăi cu speranța mai mult sau mai puțin ascunsă, că pot fi și ele contaminate de slăbiciunea interioară a societății nihilisto – consumiste occidentale tinde să fie una din marile iluzii păguboase ale secolului XXI, care ar putea fi plătită cu un preț nemilos.

 

Giorgia Meloni: președinte al Partidului Conservatorilor și Reformiștilor Europeni (ECR)

„Valorile tradiției occidentale sunt atacate în întreaga lume. Este o bătălie dificilă și există o renaștere din partea stângii culturale și politice în eforturile de a suprima vocile disidente. Concentrațiile financiare mari, big tech și mass-media mainstream sunt aliate în încercarea de a eradica tot ce are legătură cu conceptele de identitate și apartenență. Ei caută să înlocuiască ființele umane cu indivizi depersonalizați și comunitățile cu mase, reducând oamenii la consumatori globali perfecționați. În această luptă, Europa este un câmp de luptă fundamental pentru că aici sunt cele mai puternice rădăcini ale civilizației noastre – și tocmai în aceste tranșee trebuie să luptăm. Deși știm că bunul simț al majorității oamenilor îi protejează de narațiunea globalistă.”

Victoria Americii profunde

Durere mare printre istericii progresiști. Se pare că au luat-o rău în bot. Văd că e plină media la noi, ca și-n America, de trilurile stângii politically correct. Toată campania din State, acoperiții noștri de la principalele televiziuni de știri, dar și site-uri, au fost în spatele lui Clinton. Ei ascultau de ordinele binomului, care e girat de oameni din administrația Obama, vezi controversatul șef FBI sau chiar intervenționistul  ambasador, Hans Klemm. Dar această tabără acum a pierdut puterea în America. S-ar putea ca jelaniile sergenților de presă să-și aibă temeiul în acest joc de domino în care vor cădea toate piesele. Plus de asta, faptul că personaje gen Gușă, rusofil mascat, deplâng înfrângerea lui Clinton, e semnul că nu a câștigat cine și-au dorit rușii.

america-872379_960_720

Oricum, America a votat bine contra politicilor anti – creștine, contra unei familii de escroci care luau bani de la Statul Qatar pentru fundația lor, de la același stat care finanțează și ISIS. Antipatica doamnă e responsabilă cu vârf și îndesat, din poziția de șefă a departamentului de stat, pentru dezastrul numit Primăvara Arabă, care a dus la umflarea monștrilor teroriști islamici. Fundația Clinton a luat bani de la Compania Uraniului din Rusia. Deci cine era mai apropiat de Putin? ”Hilara” sau Trump? Tor ea a dat contracte șpăgi unor firme în schimbul donațiilor făcute de acestea pentru fundație. Așa a ajuns actualul șef FBI să o albească pe fosta primă doamnă încornorată, după ce firma pe care o consilia a făcut  donații în schimbul unor contracte cu statul, iar ulterior James Comey a ajuns șeful FBI. Probabil se pregătește de pușcărie într-o celulă mixtă, alături de rața bătrână și ațoasă, care oricum e open sexual.

Totodată, cu victoria anti – sistem al lui Trump a fost doborâtă mașinăria infernală a establishmentului, formată din mari corporații, presă mainstream și gigantul manipularii mondiale,  Hollywood-ul. În cele din urmă, America profundă a părinților fondatori a înclinat balanța.

God Bless America

Obama cel gri petrol

În urma succesului pentru şefia PNL şi a declarării intenţiei de-al înfrunta pe Traian Băsescu, Crin Antonescu a devenit în mai puţin de câteva zile, un Obama fără pigment al României. Mass media nici nu avea nevoie de mai multe zile pentru pentru a crea o realitate artificială. Dar chiar dacă ar fi plauzibilă comparaţia, ea tot nu reprezintă un certificat de maximă competenţă politică. Dacă trecem dincolo de ocean, găsim la pigmentatul Obama, un şi mai mare ocean de isterie mediatică. Deocamdată, nimic nu-l califică pe mult adulatul Obama să-şi merite atributele mesianice. Decontul faptelor de abia de-acum urmează.

Revenind la Crin Antonescu, acesta pare a fi un personaj pozitiv, decent, însă nu acelaşi lucru se poate spune şi despre Dinu Patriciu. Pe postul său de antrenor în PNL, Dinu Patriciu a ales să-l selecţioneze pentru meciul cu Traian Băsescu, pe Crin şi nu pe Călin. Acest nou Obama pare a-şi căpăta pigmentul politic din culoarea petrolului. Duşmanii de clasă ai lui Traian Băsescu sunt în primul rând mogulii şi de abia după aceea posibilii candidaţi. Pe lângă Dinu Patriciu, atât Voiculescu cât şi Vântu, prin trusturile lor de presă, vor pune tunurile pe Traian Băsescu în acest an electoral. Implicit îl vor susţine pe Crin Antonescu care se pare că a şi fost îmbrăţişat de televiziunile mogulilor. Toată această mişcare de trupe, care se prefigurează, îi va da din nou apă la moară lui Traian Băsescu. Mogulii, grupurile de interese, sistemul ticăloşit, sunt doar câteva din sintagmele care vor face deliciul publicului în campanie. În felul acesta va fi lesne pentru Băsescu să anuleze imaginea lui Crin Antonescu de politician pe picioarele sale.

Pe de altă parte, cheia succesului pentru preşedintele-jucător o reprezintă bifurcarea PSD-ului. Deja tabăra Iliescu-Năstase şi-a manifestat simpatia faţă de noul preşedinte liberal. Dar această tabără nu mai înseamnă demult jumătate din PSD, marea masă a PSD-ului e la guvernare şi se simte foarte bine acolo, în frunte cu Mircea Geoană, cel despre care Băsescu a declarat: „L-am ajutat să supravieţuiască politic. Dacă rămânea în opoziţie, azi nu mai era preşedintele PSD”. Replică la aşa ceva, Geoană n-a mai putut avea, deoarece e purul adevăr în afirmaţiile lui Băsescu. Nu poate face altceva decât să tacă mâlc şi să înghită în sec, ceea ce spune totul despre cât de puternic va fi acesta ca şi contracandidat la Traian Băsescu.

În contextul acestui tablou în care are parte de-o semiopoziţie şi de coaliţia mogulilor, jucătorul Traian Băsescu nu prea ar avea motive de nelinişte dinspre partea politică. Adevăratul său adversar este criza economică, iar în acest sens, mişcarea cu consecinţe serioase privind soarta celui de-al doilea mandat, nu este nici pe departe lupta cu noul Obama al României şi cu mogulii, ci acordul cu FMI.

Acest acord nu e doar o centură de siguranţă pentru economia României, ci şi pentru viitorul politic apropiat al lui Traian Băsescu. Odată asigurat pe partea economică, vorba lui Becali, jucătorul se va putea îndrepta şi spre lanul de păpădii care s-au coalizat împotriva lui. Păpădiile par multe atunci când formează un lan, dar e suficientă o mică adiere ca să-şi piardă toate puful…

 http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/obama-cel-gri-petrol-76595.html

Mesia micului ecran

Printre sumedenia de personaje care au ieşit din cutia televizorului în toţi aceşti ani de democraţie originală, succesul cel mai mare l-a avut şi-l va avea, mult timp de aici încolo, micul mesia al micului ecran. Personajul cu pricina a excedat cu precădere din mediul politic. Dată fiind cantitatea mare de frustrare pe cap de locuitor pe care o produce viaţa din România, apariţia acestui personaj este de-a dreptul naturală.

De-a lungul timpului, i-am putut vedea pe un Corneliu Vadim Tudor, Gigi Becali, Traian Băsescu sau chiar jurnalişti, showmani de televiziune, revoltându-se furibund, ba în faţa unor contraopinenţi, ba vorbind singuri în faţa camerei de luat vederi şi răzbunându-i emoţional pe frustraţii şi dezamăgiţii locuitori ai camerelor mici de apartament. Toată această revoltă firească şi justificată căreia îi dă glas noul mesia al audiovizualului este una cât se poate de seducătoare şi de promiţătoare. Aşteptările imediate, vizavi de aceşti seducători mesianici, ar fi de concretizare în acţiune a întregii porniri de revanşă socială. Dar totul se opreşte aici, aidoma unei treziri dintr-un vis frumos. Micul Che Guevara de Dâmboviţa suferă un avort spontan. Justiţiarul de studio nu schimbă lavaliera pe mitralieră. Având parte de-o evoluţie publică fabuloasă, acest mesia de televizor ajunge să crească-n popularitate, într-un an, cât alţii în zece, mai ceva ca Făt Frumos. În timp ajunge să-i crească partidul sau ratingul, după caz. Beneficiul devine unul strict personal. Astfel că legătura menită să ducă la fapte, dintre mesia şi popor, nu se mai produce. Tot acest elan revoluţionar nu trece în registrul faptelor, el nu face decât să treacă sticla şi să producă rating. Cel dintâi doreşte să rămână o primadonă a spaţiului public continuându-şi exhibiţiile pe sticlă, iar cei din urmă preferă comoditatea revoltei de apartament în faţa unui şpriţ. Laşitatea e numitorul comun al acestei relaţii platonice, dintre falsul salvator şi cei mulţi şi mocniţi. Până la urmă se dovedeşte că totul nu este decât o supapă ce produce fâsâitul eliberator menit să regleze metabolismul social, întru buna sa funcţionare vegetativo-digestivă.

Criza, care ne tot ameninţă, va aduce cu sine pe lângă amplificarea sărăciei şi a sentimentului cetăţeanului că este abandonat de stat şi cadrul genetic cel mai propice pentru perpetuarea speciei demagogului revoluţionar. Dacă la americani uraganul crizei l-a promovat pe un Obama, la noi puhoaiele revărsate ale crizei vor fi îngheţate de minciunile mesianicilor electorali.

Şi toate acestea se întâmplă pentru că România nu e ţara lui Obama şi nici al lui Che Guevara. Acesta din urmă n-ar fi avut, oricum, nicio şansă în faţa revoluţionarilor de studio autohtoni, eventual putând ajunge, cel mult, cameramanul lor. Să ne aducem aminte că şi Revoluţia din ’89 a sfârşit prin a fi un spectacol de televiziune. Pentru noi, ca popor, revoluţia nu este o vocaţie, pentru că nu ne eliberăm niciodată de nimic, cel mult ajungem să ne debuşăm frustrările, de-o clipă, prin aceşti mici mesia ai micului ecran.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/mesia-micului-ecran-73311.html