În general, noi, românii, avem o mare rezistență la înnoirile benefice și o disponibilitate crescută la schimbarea în rău. Se poate vedea acest lucru și cu prilejul dezbaterii despre homeschooling.
În primul rând că și aici opinatorii publici privesc doar la nivelul luciului apei. Înainte de-a vedea unde-i mai bine să înveți, la tine pe canapeaua primitoare sau în banca minimalistă din sala de clasă, mai interesant ar fi de văzut ce înveți, indiferent de locul unde o faci. Evident, contează și acesta.
Dar dacă înveți acasă după aceleași programe școlare învechite, în care elevii merg cu Fefeleaga, și-al ei, ”Dii, Bator!”, nu ieși din casă mai sprinten intelectual. E adevărat că pentru a contrabalansa anchiloza conservatoare, uneori se trece în extrema cealaltă si se presară elemente de educație sexuală în programa școlară, pentru a sugera deschiderea.
Dincolo de dezbaterea eternă pe conținutul programei școlare, avem acum dilema spațială și socială. Primii apărători ai sălii de clasă sunt evident profesorii, oamenii din sistem. Inclusiv prima doamnă, acest cocktail greu digerabil de juvenil cu geriatric, ne-a spus că suntem ființe sociale. Soțul ei, fost profesor, cu ținuta lui de salam întărit, nu pare nici pe departe a întruchipa invitația perfectă la dansul socializării școlare.
Dar au mai sărit și alți corifei ai învățământului din specia reformiștilor gargaragii. Adică cei care parazitează discursul reformist și pe care îi auzi în orice interviu cu fraze de genul: ”În învățământ ar trebui schimbate mentalitatea și concepția…” Ei bine, ei sunt primii care sunt refractari la orice proiect nou, nonconformist, care amenință osificarea convențională a sistemului. E și normal, când carierele lor sunt pline de plagiate nedovedite și de afaceri ”universitare” sau de colaborări cu Securitatea începute pe băncile facultății și continuate după 90, nici nu te poți aștepta la altceva.
Argumentul lor, acela că suntem ființe sociale, e un sofism jalnic, mai ales când vine de la universitari care nici ei nu mai știu ce sunt, psihologi, filozofi sau afaceriști. Confuzia de termeni e mare, suntem sociali nu doar când funcționăm în grup, nu doar colectivitatea creează socializarea. E suficient să se întâlnească doi oameni pentru a vorbi de o relație socială. Deci nu de cadru social e vorba aici, ci de unul instituțional, care prin homeschooling nu se pierde, atât timp cât elevul suportă examinările cerute de regulamente. Se pierde doar atmosfera instituțională, ceea ce e un lucru foarte bun. Dacă a fost, este și va fi detestabilă școala, atât în preuniversitar cât și după, se datorează atmosferei insuportabile creată de autoritatea constipată a tocilarilor complexați, de ieri, ajunși zbirii de la catedră, de azi sau de mediocrități călduțe care nu sunt capabile decât să transmită niște rumeguș informațional cât se poate de indigest. Aici apare și problema calității oamenilor din învățământ, mai importantă decât orice alt aspect. Iar aici metoda alternativă nu rezolvă o mare problemă, eviți întâlnirea cu cadavrul didactic la clasă, dar prin homeschooling, poți spune că-ți bagi mortul în casă.
Sunt apuse timpurile în care cei din familii înstărite își aducea meditatori acasă pentru copiii lor. De regulă erau oamenii de bună calitate, unii dintre ei putând deveni mentori pentru acei copii. Acesta e atuul forte al școlii de acasă, care ar substitui distanța formală de la clasă și ar putea impulsiona elevul în zona sa vocațională. Rolul formativ la vârsta respectivă e mai important decât socializarea avortată de la clasă, unde totul se desfășoară într-o ipocrizie sublimă.
Poate că pentru cei mici apare și elementul de joacă pe holuri, prin curtea școlii. Însă pentru joacă există timp și spațiu și în afara școlii. Dar dacă se mai poate discuta de școala tradițională la vârste mici, mai apoi ar fi mult mai de ajutor în formarea adolescentului, rețeta alternativă. E adevărat că în felul acesta s-ar putea ca nici universitățile, aceste fabrici de plagiate, cu patronii lor, profesorii, eternii nevinovați ai societății, să nu-și mai poată păstra sistemul actual. E greu de crezut că un tânăr ajuns la 18 ani, la un grad mare de independență, ar mai putea accepta inerțiile și obediența, de care se lovește și în învățământul superior. Cum ar mai putea ei manipula tinerii cu perspective false de genul, ciclul Bologna sau cu facultăți artificiale, gen Studii Europene, menite a vinde visul european? O adevărată colectă de bani, făcută pe naivitatea copiilor și pe așteptările iluzorii ale părinților.
Însă mai mult ca sigur, România va rămâne mereu ostilă la orice inițiativă care va veni în sprijinul libertății și a dezvoltării individuale. Colectivismul, uniformizarea vor prevala mereu, atât timp cât e nevoie doar de niște numere trecute în statistici.
Ciprian Blidaru 