Terorismul, tratat cu auto – culpabilizări mioritice

Felul în care este comentată  tentativa  de atentat de la Covasna, dejucată de servicii, dar și reacțiile străvezii ale decidenților politici, ne arată doar relativismul anecdotic și neputința decizională prelungită de 25 de ani.

Nici măcar solidarizarea  a  800 de maghiari cu teroristul secui  Beke nu li se pare revoltătoare împăciuitorilor de serviciu. E plin de formatori de serviciu care încearcă să pună batista pe țambal. Teama acestora pare a fi mai degrabă extremismul românesc (greu de identificat)  care ar putea fi activat de acest act terorist. Deci nu manifestările antiromânești, maghiarizarea zonei și sfidările anuale la adresa simbolurilor românești. Cu alte cuvinte, să ne fie frică de noi, nu de cei care ne pot ataca.

Un stat responsabil nu ar putea tolera la nesfârșit asemenea delicte. În primul rând se vorbește nepermis de mult  despre Ținutul Secuiesc. România nu e împărțită în ținuturi și comitate, există doar statul român indivizibil și unitar.

Dacă unii fac glumițe despre petarde sau atentate imaginare,  ar fi  bine de spus că ”Mişcarea celor 64 de Comitate” nu e o simplă  artificie,  e chiar o bombă. O organizație care contestă Trianonul aflată în cârdășie  cu partidul extremist Jobbik este deja un atentat la adresa statului român.

Acestea nu sunt fenomene marginale, așa cum cred manipulatorii de serviciu (sau servicii străine). Ungaria este condusă la ora aceasta de un lider extremist care duce politici anti europene de ani de zile. Pe lângă faptul că a devenit omul lui Putin în regiune, Viktor Orban e cel mai puțin în măsură să dea lecții  Europei.  Pe el nu-l deranjează multiculturalismul decât la el acasă, unde face garduri și ziduri, iar în rest se plânge de nerespectarea drepturilor minorităților din Transilvania  și de neretrocedarea proprietăților foștilor ocupanți abuzivi.

Cât privește politicienii  români care s-au făcut șogori cu cei maghiari întru violarea și jefuirea acestei țări, aceștia sunt principalii responsabili pentru toate cedările. Cum  au nevoie de UDMR la guvernare sau în Consiliile Locale, cum le pun pe masă darurile. Cât privește împărțirea între moderați și radicali, aceasta e o diversiune a anilor 90`, veche și fumată de mult. Un stat responsabil ar fi făcut deja expulzări, rețineri în masă, dizolvări ale organizațiilor terorist extremiste.

Din păcate, pe lângă neputința de la nivel oficial, avem parte și de istorici grafomani, ca Lucian Boia, care răstălmăcesc istoria. Idei de genul acelora, prin care acest Jules Verne al istoriografiei afirmă că Transilvania nu ne aparținuse  anterior  ca statalitate cu regim juridic, prim urmare  revendicarea ei de către români nu era întemeiată legal, ca și cum maghiarii care au cotropit-o avuseseră o întemeiere juridică, reprezintă  niște sofisme ordinare care amestecă epocile și care dezonorează  orice istoric. Același  autor  de eseuri istorico – speculative, un fel de istorie pentru siesta duminicală, susține că Imperiul Austro – Ungar n-a fost o închisoare a popoarelor, ci un fel de exponent al multiculturalismului, avant la lettre. Aici, marele autor de bestseller-uri, face o confuzie gravă între multiculturalism și conviețuirea multietnică. Multiculturalismul e un produs al teoriilor corectitudinii politice și merge pe discriminarea pozitivă a minorităților în raport cu majoritatea. Cu alte cuvinte, privilegiază minoritatea în dauna majorității. Acesta e un concept postmodern care nici măcar nu putea adia în vremurile acelea anchilozate.  Conviețuirea multietnică din vremurile imperiale exista, doar că e obligatorie precizarea că nu era vorba de o coabitare pașnică și armonioasă ca între egali, ci era vorba de conviețuirea dintre stăpâni și slugi, care pentru cei din urmă era o corvoadă inevitabilă.

Peste toate aceste trunchieri ale adevărului  istoric  se așază și puzderia de analiști  politically correct, care nu pot să critice extremismul maghiar, dacă nu  invocă  și  abuzuri  închipuite din partea statului român. Aceste două tendințe care s-au putut observa la nivel mediatic, ori suntem vinovați și unii, și alții, ori mai mult românii, arată de ce extremismul maghiar a putut și va putea în continuare să-și facă de cap.

Cei care ne iau numele (II)

Ecoul trecutului sumbru întunecă şi prezentul românilor din zona aşa-zisului Ţinut Secuiesc. Realitatea demografică a judeţelor Covasna, Harghita şi Mureş, evidenţiată de recensământul populaţiei din 2002, este mai mult decât îngrijorătoare în ceea ce priveşte numărul românilor.

Conform respectivului recensământ, populaţia de naţionalitate română din aceste judeţe a fost de 407.035 persoane (Covasna – 51.790, Harghita – 45.870, Mureş – 309.375), reprezentând 36,04 % din populaţia totală a acestora. La aceeaşi dată, populaţia de etnie romă era de 50.234 locuitori (Covasna – 5.973, Harghita – 3.835, Mureş – 40.426), reprezentând 4,44 % din populaţia celor trei judeţe. Rezultă deci că 40% din totalul populaţiei judeţelor Covasna, Harghita şi Mureş este de naţionalitate română şi de etnie romă, adică nu aparţine etniei maghiare. Populaţia de etnie maghiară din cele trei judeţe, în anul 2002, a fost de 668.471 persoane (Covasna – 164.158, Harghita – 276.038, Mureş – 228.275), reprezentând 59,18% din totalul populaţiei acestor judeţe şi 46,69% din numărul total al maghiarilor din România (la recensământul din 2002, numărul maghiarilor din ţara noastră a fost de 1.431.807). Cât priveşte falsa denumire a Ţinutului Secuiesc, precum şi falsul demers al organizaţiilor politice ce poartă stindardul secuiesc, acestea sunt demascate de datele aceluiaşi recensământ din 2002, unde numărul secuilor recenzaţi la nivel naţional a fost de numai 285. Recensământul din 2002 mai reliefează şi alte date care vorbesc despre căderea demografică a populaţiei româneşti. În 38 de localităţi administrative din judeţul Harghita numărul populaţiei de naţionalitate română este de sub 100 persoane. O situaţie interesantă o au membrii familiilor etnic-mixte, potrivit datelor statistice, numărul acestor familii din cele trei judeţe depăşeşte cu mult 10.000, ceea ce înseamnă între 25.000-30.000 de persoane. Dacă ar fi să derulăm un scenariu de comic absurd, contextul separatismului etnic ar trebui să cauzeze şi o creştere a ratei divorţurilor. O altă problemă este dată de faptul că 60% din totalul românilor din judeţul Covasna şi 40% din totalul românilor din judeţul Harghita trăiesc în localităţi mixte, în care sunt numeric minoritari, medii menite să şubrezească şi mai mult specificul naţional. În felul acesta cei aproape 100.000 de români din Harghita şi Covasna sunt vitregiţi de sentimentul apartenenţei la identitatea românească. Aceste date sunt mai mult decât relevante pentru a putea constata diversiunea publică din ultimii ani pe care liderii UDMR-işti o alimentează din plin şi pe care liderii politici români o întreţin prin consimţământul unei tăceri oportuniste. Cu alte cuvinte, adevăratele victime nu sunt maghiarii sau secuii, care, chipurile, ar fi vitregiţi de autonomie şi ar trăi o depresie colectivă din această cauză, ci românii deveniţi minoritari. Paradoxul etnic constă în aceea că, în Harghita şi Covasna, minoritatea naţională este majoritate locală, iar majoritatea naţională este minoritate locală. Şantajul politic UDMR-ist practicat cu tenacitate în toţi aceşti douăzeci de ani şi care nu putea exista fără meschinăria oportunistă a partidelor politice româneşti perindate la guvernare, îşi vede aflate roadele tot mai mari.

Zona Harghitei şi a Covasnei este locul despre care se poate spune că e pe cale să-şi piardă de tot numele românesc. În cazul acesta, aşa cum despre strămoşi se spune că sunt cei care ne-au dat nume, aşa vom putea spune în curând despre contemporani că sunt cei care au dat numele celor care se luptă de secole şi decenii să-l ia din pieptul românilor transilvăneni.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/cei-care-ne-iau-numele-ii–84500.html