Corporatiștii, noile fecioare fruntașe ale societății

De-a lungul timpului, în funcție de cum s-a mutat centrul de putere, au existat categorii privilegiate în societate care erau scoase la înaintare pentru a fi portdrapelul unei anumite lupte. Țăranii, proletarii, studenții au cunoscut momentul lor de glorie socială. Dacă ne uităm la realitățile românești, ne vine să credem că a venit rândul corporatiștilor. Aceștia sunt prezentați ca fiind noile fecioare fruntașe ale societății.

Acest fals e ușor de combătut. În primul rând, ultimii care ar trebui să cârtească împotriva corupției sunt cei din multinaționale. În cazul lor, începutul existenței lor pe pământ românesc este ștampilat de stigmatul corupției. Geneza lor aici e una putredă, dacă ne gândim la șpăgile date către autoritățile române pentru achiziționarea terenurilor la prețuri sub nivelul pieței, ca să nu mai vorbim de facilitățile fiscale și de ochii închiși față de profiturile declarate ca fiind mai mici pentru a scăpa de o impozitare corectă. Ar fi de adăugat și șpăgile date către partide în campaniile electorale, ca să conturăm portretul unor elefanți economici care calcă în picioare tot ce apucă.

Multinaționalele sunt falimentare moral și în interiorul lor. E suficient să vedem abundența de bestseller-uri din Vest, în care foști angajați descriu corporația ca pe o casă de nebuni, în care cinismul, dezumanizarea în dauna profitului cu orice preț, precum și anularea personalității sunt monede curente. Nemaivorbind de cazurile de angajați uciși prin extenuare la locul de muncă.

Dar dacă realitatea de zi cu zi din interiorul acestor organizații mamut e nemiloasă și în Vest, la noi, abuzul și exploatarea sunt amplificate de sălbăticia românească. Activitatea corporațiilor din țară e delegată, de regulă, în mâna unor români, care raportează șefilor de afară rezultatele. Evident că fac un exces de zel tipic românesc, acela de-a lua șapte piei după angajați, doar, doar, vor satisface lăcomia boardului, dar și pe a lor, pentru că doar cei de la nivelul superior au salarii la nivel european, cei mulți câștigă eventual un pic mai bine decât media românească, dar sunt puși în jug pentru asta de dimineața până seara. Toate aceste date schițează portretul unui  lagăr de muncă ultratehnologizat.

Însă nici la nivelul de profitabilitate nu vedem multinaționalele fruntașe. Conform unei analize a Ziarului Financiar,  în 2015, firmele românești au realizat un profit de trei ori mai mare decât cele străine, raportat la același număr de afaceri. Asta în condițiile în care suntem bombardați de dimineața până seara, cu cât de mare ar trebui să ne fie recunoștința față de aceste corporații care, chipurile, duc pe umerii lor, tot greul economiei.

Un alt aspect care revine obsesiv, atunci când îndrăznește cineva să cârtească împotriva corporațiilor, îl reprezintă eticheta acuzatoare de comunist, naționalist, retrograd. Însă această acuză are la bază o minciună, una care s-a propagat eficient, asta și pentru că nivelul de cultură economică – politică este unul foarte redus. Nici nu putea fi altfel, dacă ne gândim că  facultăţile de Ştiinţe Politice au fost și sunt prizonierele unor politruci securiști, care din nefericire pentru ei nu mai au ce creiere spăla, având în vedere că nu mai au mușterii.

Capitalismul corporatist nu e capitalismul originar, autentic, bazat pe o minimă implicare a statului şi pe o libertate economică individuală, acea politică de laissez – faire. El este un hibrid între socialism şi capitalism, fiind de fapt un compromis făcut după primul război mondial, de state care doreau să blocheze ameninţarea comunistă. A existat şi varianta fascistă, în regimuri precum cele conduse de Mussolini, Franco, Salazar. Dar a fost şi a rămas, şi în varianta aplicabilă statelor democratice occidentale şi America.Teoriile lui Keynes ilustrează cel mai bine ideea de corporatism. Conform acestora e acceptată  o anumită libertate de mişcare, dar dublată de politicile intervenţioniste ale statului.

Însă cu timpul, acești giganți au devenit stat în stat, iar guvernele, cu care sunt în cârdășie, îi protejează discriminatoriu în dauna agenților economici liberi. Practic, capitalismul adevărat, care presupune faliment și luptă plină de risc pentru profit sau supraviețuire, e doar pentru căței. Supraponderalii economiei sunt lăsați să-și întrețină obezitatea, chiar dacă o fac de cele mai multe ori pe spinarea tot mai încovoiată și pe trupul tot mai costeliv al bieților întreprinzători mici și mijlocii.

Cu opinca-n cizmă

Crimele şi violurile infractorilor români din Italia radicalizează din nou discursul politicienilor italieni împotriva etnicilor noştri. Se vorbeşte de un Holocaust împotriva românilor. Degeaba ne revoltăm acum, ca români, că suntem discriminaţi şi invocăm drepturile omului şi apartenenţa noastră la U.E. Exodul masiv al românilor spre Italia s-a făcut atunci când România nu era o ţară membră a Uniunii Europene.

Dintre toate celelalte ţări UE, la vremea aceea, Italia era singura destinaţie ospitalieră pentru forţa de muncă românească. Banii câştigaţi de românii din Italia, iar ulterior şi de cei din Spania, au ţinut bugetul nostru în picioare. Acesta a fost durul tratament pe care Italia „fascistă”, „mussoliniană” l-a aplicat bieţilor românaşi, locuri de muncă bine plătite, mai ales în comparaţia cu penuria din ţară. Nu neagă nimeni faptul că Italia a avut de câştigat din acest supliment masiv de forţă de muncă românească. Interesul era satisfăcut de ambele părţi.

Strecurătoarea fiind prea largă, acolo au ajuns şi o grămadă dintre fruntaşii mediului infracţional românesc. E firesc ca Italia să reacţioneze dur, iar reproşul faptului că pentru cei puţini de-o anumită etnie trebuie să plătească întreaga comunitate etnică este unul pur emoţional. Dacă mâine în România ar apărea o suită de infracţiuni făcute de maghiari sau de altă etnie, cu siguranţă că-n sânul opiniei publice s-ar naşte sentimente xenofobe şi şovine la adresa întregii etnii. E uşor în teorie să invoci principii ale democraţiei şi ale logicii, însă marea masă de oameni simpli e condusă de reacţii emoţionale şi nu de principii de drept. Un singur principiu funcţionează neperturbat, oriunde: pentru cei puţini vor plăti mereu cei mulţi. Acest principiu stă la baza oricărei crize, inclusiv cea economică prin care trecem.

Statul român n-a fost în stare să ofere nici locuri de muncă avantajoase românilor cinstiţi plecaţi în Italia şi nici puşcării ermetice pentru infractorii ajunşi acolo. Cu alte cuvinte, statul român n-a avut nicio responsabilitate, a pasat-o statului italian, iar acum sare la modul cel mai demagogic cu putinţă în apărarea românilor de acolo.

Soluţia întoarcerii în ţară pe care o preconizau discursurile politicienilor, pe vremea când economia duduia a minciuni, e demult moartă. Nu ne rămâne decât să protestăm energic prin tot felul de petiţii şi să facem multe emisiuni pe tema aceasta, pentru a dezbate (popor mai iubitor de dezbateri ca al nostru mai rar) la nesfârşit o altă criză.

În concluzie, prea ne vrem noi cu sacii-n căruţă fără să mişcăm un deget. Dacă n-ar fi venit această criză mulţi dintre cei care au strâns ceva cheag prin ţările calde ar fi continuat să vină să investească-n ţară, în imobiliare şi construcţii. Cum criza a lovit cel mai tare în cele două domenii, visul multora de întoarcere s-a prăbuşit, dar şi speranţa statului român că poate înghiţi bani la buget, pentru care n-a creat nici cele mai mici condiţii. Ne putem păcăli pe noi la nesfârşit, dar vremea scadenţei politicilor de stat iresponsabile, de după 1990, a şi venit deja.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/cu-opinca-n-cizma-74976.html

Istoria, judecată cu dublul standard

În ultimii ani, a început să se facă simţită, şi la noi, campania din Occident de denigrare a unor personalităţi culturale care au avut simpatii politice de dreapta. În cazul României, există o tenacitate aproape sisifică în a desfiinţa Mişcarea Legionară şi, prin ricoşeu, şi pe simpatizanţii acesteia, şi anume generaţia Noica, Cioran, Eliade.

În acest sens, au apărut atât în ţară, cât şi în străinătate, cărţi cu scopul de a demitiza şi a demoniza generaţia interbelică. În ţară, se ocupă, de câţiva ani, de lucrul acesta, Marta Petreu, iar în Occident a apărut, recent, cartea Alexandrei – Laignel Lavastine, „Uitarea Fascismului – Cioran, Eliade, Ionesco”. Înainte să fac unele afirmaţii, vreau să precizez că eu nu sunt un militant politic al nici unei ideologii, pot cel mult să am simpatii culturale faţă de anumite idei. Una dintre aceste idei este cea naţionalistă. Este adevărat că Mişcarea Legionară a fost o mişcare de extremă dreaptă. Cu toate acestea, ea nu poate fi confundată cu fascismul sau nazismul, pentru că Hitler se revendica de la mituri păgâne, Mussolini era ateu, iar Mişcarea Legionară avea un substrat religios-creştin. Mişcarea Legionară a avut două perioade distincte: cea de până la moartea lui Corneliu Zelea Codreanu în 1938 şi cea a lui Horia Sima, când, într-adevăr, Garda de Fier a început să semene tot mai mult cu o mişcare fascistă. Sigur că şi în perioada lui Zelea Codreanu s-au făcut crime, dar a făcut şi Carol al II-lea. Legionarii au instigat la violenţă, dar a existat şi o violenţă de stat în acea perioadă, instrumentată de rege, aşa că lucrurile trebuie niţel nuanţate. Pe lângă aceasta, orice fenomen istoric trebuie judecat în funcţie de particularităţile epocii sale, adică privit în contextul dat în care şi-a putut face apariţia. Începutul de secol XX a fost violent, iar apariţia mişcărilor de extremă dreaptă, precum şi de extremă stângă a fost posibilă în contextul prăbuşirii unei lumi burgheze mortificate. Dincolo de toate acestea, îmi pun şi eu întrebarea pe care şi-au mai pus-o mulţi. De ce comunismul, care a făcut mult mai multe crime decât nazismul, nu este atât de stigmatizat? Aceeaşi stupefacţie te poate cuprinde şi dacă analizezi cazul României. Mişcarea Legionară, în afară de perioada Sima, când a stat puţin la putere şi a fost dată jos de mareşalul Antonescu, cu ajutorul lui Hitler (încă un contraargument pentru cei care susţin legătura mişcării cu naziştii) nu a condus România. Pe când comunismul a stat aproape jumătate de secol la putere, iar în prima lui fază, bolşevică, a făcut crime monstruoase, distrugând elita României, care, într-o însemnată proporţie, avusese simpatii legionare. Este o nedreptate cruntă a istoriei, care se datorează şi Occidentului, pe care l-a durut undeva, mai tot timpul, de faptul că Estul trăieşte sau moare într-un lagăr comunist. Când Sartre făcea pe marxistul la Paris, Stalin se ocupa de ajustarea sporului populaţiei. Rămâne în continuare un mister de ce, până şi în ziua de azi, a vorbi nuanţat despre cei mai mari killeri din istorie, Lenin şi Stalin, e un fapt mai mult decât tolerat, iar fenomenul fascist şi nazist este privit de parcă ar fi un rău mai mare. Acest standard dublu de măsură în judecarea răului este o prelungire a aceluiaşi rău, de care omenirea se pare că nu s-a vindecat complet şi mă tem că nu se va vindeca niciodată.

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/istoria-judecata-cu-dublul-standard-55440.html