Până la cianură, ne omoară câinii

Suntem o ţară plină de contradicţii, rupturi de nivel, încât dacă s-ar opri timpul în loc pentru a ne omogeniza, ar însemna să ne afundăm în veşnicie. Deţinem toate contrastele menite a ne bloca pentru eternitate. Avem şomeri muritori de foame, care-şi doresc un loc de muncă chiar dacă ar fi să stea pe o buză de cianură. Dar avem în acelaşi timp şi ong-işti cu aer occidental, hipsteri evoluaţi, oameni care declară că ei nu sunt disperaţi, sunt doar inteligenţi.

Cu alte cuvinte, societate civilă, nu plebe ulcerată de resentimente şi de foame. Felul în care reuşeşte o ţară să reunească toate aceste categorii, venite din alte vârste ale civilizaţiei, e un lucru greu de explicat, şi care dă apă la moară românologilor, celor care s-au specializat în a ne ştampila ca fiind altfel decât toată lumea.

Cum să împaci pe cei 38% care n-au wc în curte, în secolul douăzeci şi unu, lipsa spitalelor, a şoselelor, a microbuzelor spre Ungaria, care promit mai degrabă moartea, decât bunăstarea, cu aceşti ong-işti plini de conştiinţă şi patos civic.

Dar dacă în lupta cu cianura mai există un pic de etică înverzită de clorofilă, în faţa câinilor ong-işti care sfărâmă oscioarele micuţilor, parcă protestul se mută împotriva celor iubitori de protest.

Aceşti protestofili, specializaţi în a vâna neregularităţile şi insuficienţele vieţii pe Terra, aceşti visători de facebook ai paradisului terestru, sunt muşcaţi de faţă de realitatea colţoasă pe care încearcă să o ţină în braţe.

E frumos că noi luăm din societăţile civilizate tot ce înseamnă grija pentru natură şi animale, dar există şi nişte limite. Oricât ne-am fi câinoşit noi, românii, tot nu putem apăra câinii, în dauna oamenilor. Ca să nu mai vorbim de faptul că riscăm să ne deşurubăm din realitate şi să uităm că suntem prinşi încă în filetul ruginit al unei societăţi înapoiate.

Alte rugini ne mănâncă pe noi, dar împotriva lor nu se mai coagulează nimeni. Protestele la adresa măsurilor economice, a politicilor banditeşti, a corupţiei totale, nu mai adună mai mult de cinci sute de oameni. Aşa că rămânem între tăcerea lăsată peste groapa sărăciei şi gălăgia culturii urbane a protestului.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/pana-la-cianura-ne-omoara-cainii-138634.html

Roşiile sunt la început verzi

Recenta declaraţie al lui Videanu, prin care proaspătul guvern îşi arată interesul pentru reactivarea proiectului Roşia Montana, a dat din nou apă la moară comuniştilor verzi. Aceşti oameni ar face bine să trăiască cu ghindă şi păpădii dacă iubesc atât de mult natura. Marea majoritate însă nu trăieşte cu păpădii. Oamenii au nevoie de locuri de muncă. Sunt situaţii excepţionale, cum este cea de la Roşia Montana, în care trebuie pus în balanţă câştigul cu pierderile. Sunt de acord că natura şi mediul trebuiesc protejate, dar nici nu putem fi fanatici, încât să luptăm ca nişte chiori pentru a salva un munte, uitând de oamenii care îşi asigură un trai la Roşia Montana, ca să nu mai vorbim de profitul statului ce ar putea veni în timp din acel El Dorado. Şi aşa suntem datori vânduţi la FNI, datorii pe care şi fanaticii ecologişti vor trebui să le plătească, şi-n bani, nu-n căcăreze de oaie.

Aceste organizaţii de comunişti verzi  sunt bine subvenţionate de grupuri de interese care doresc să blocheze comunitatea de afaceri în favoarea unei politici economice asistate, cu-n stat protector şi mafiot totodată. E bine ştiut faptul că mafiile guvernamentale şi de stat se dezvoltă cel mai bine în condiţiile unui stat care caută să controleze economia şi să restricţioneze legislativ iniţiativă privată.

Marea revoluţie verde a început în America pe la sfârşitul anilor 60`, începutul anilor 70`. Statul a restricţionat atunci, prin măsuri exagerate de protecţie a mediului, iniţiativa de producţie a comunităţii de afaceri. Consecinţele au fost dezastruoase asupra producţiei americane care suprapuse cu criza petrolului au dus la un puternic declin economic în anii 70`. De atunci încoace s-au răspândit epidemic peste tot în lume aceste politici verzi, dar care mai apoi devin roşii.

Cel mai bine a definit esenţa comunistă a acestor ecologişti, fostul cancelar german, creştin democratul  Helmuth Kohl, care spunea despre partidul verzilor: „tomatele la început sunt verzi si apoi devin roşii”.

Canicula politică

* În cadrul şedinţei grupului comun al Verzilor şi Alianţei Libere Europene (ALE) din Parlamentul European, europastorul Laszlo Tokes a făcut următoarea declaraţie: „Suntem la fel de preţioşi şi ameninţaţi cu dispariţia ca ursul brun. Noi, secuii, ceangăii, suntem la fel de importanţi ca moţii din Roşia Montană. Trebuie să protejăm şi omul, comunităţile umane şi naţionalităţile. (…). Preşedinţia UE e asigurată de ieri de Franţa, Sperăm că va fi de bun augur faptul că preşedintele Sarkozy şi-a propus să facă o prioritate din combaterea periclitării mediului. Sperăm în protecţia pădurilor. Sperăm că Franţa îşi va reevalua politica comunitară în materie de drepturi ale minorităţilor”. Ţinem să-l asigurăm pe pezevenghiul episcop că ursul românesc, care de două mii de ani dansează, nu numai că nu e pe cale de dispariţie, dar specia sa se îmbunătăţeşte şi se virilizează de la o generaţie la alta. Dacă abia acum şi-a dat seama Laszlo Tokes, că specia sa e pe cale de dispariţie, totul e pierdut pentru el, pentru că e mult prea târziu ca să se mai poată face ceva pentru regenerarea stirpei sale. Legat de protecţia pădurilor, de asta s-a ocupat conaţionalul său, Attila Verestoy, care le-a protejat de alţii, dar nu şi de el însuşi. Acesta a avut grijă să facă scândură pădurile din Harghita şi Covasna. Scândura suntem convinşi că e bine protejată, aşa că Tokes poate liniştit să-şi plimbe ursul brun, care i-a mai rămas, prin Europa.

* Joaca de-a disidenţa la români nu mai e ceva nou pentru nimeni. Cel mai recent „disident” deconspirat e Emanuel Valeriu, ziarist, colaborator al postului de radio Europa Liberă şi fost director al Televiziunii române la începutul anilor 90. Sub numele de cod Epure, acesta se folosea de colaborarea cu Europa Liberă pentru a face note informative către Securitate. Activitatea sa ca turnător a fost una lungă şi prodigioasă. Din 1967 până în 1986, a fost colaboratorul Direcţiei I din cadrul ramurii interne a Securităţii, iar din 1986 până în 1989 a trecut sub comanda Centrului de Informaţii Externe, aripa externă. Interesant este faptul că imediat după 1990, Emanuel Valeriu a trecut de partea regimului Iliescu, atacând Europa Liberă. Plecând de la cazul acesta şi al nenumăraţilor boieri securişti sau intelighenţi, acum prooccidentali, ieri turnători ordinari, putem lesne afirma că, indiferent câte deconspirări de acest gen vor mai fi făcute, un lucru este clar ca lumina zilei: în România ceauşistă n-a existat nici măcar o umbră de disidenţă. Dacă lucrurile s-ar fi oprit aici poate că starea de fapt n-ar fi atât de condamnabilă, însă ele au mers mai departe, degenerând într-o mascaradă a disidenţei, o adevărată escrocherie naţională. În ritmul acesta al dezvăluirilor şocante, nu este exclus ca într-o bună zi să aflăm că şi membri ai CNSAS-ului, care au lucrat la deconspirarea turnătorilor, au fost ei înşişi turnători. Dincolo de toate, putem spune fără şovăire că escrocii de ieri au urmaşi pe măsură în escrocii zilei de azi, iar marele poet avea mare dreptate: „Vreme trece, vreme vine, toate-s vechi şi nouă toate…”

* Pentru că suntem deja în sezon estival, bârfele mondene încep să abunde, nemaivorbind de faptul că vedetuţele noastre apar, rând pe rând, pozate la plajă pe litoralul românesc. Una dintre apariţiile feminine în politica ultimilor ani este Mioara Mantale, fost prefect al Capitalei. De când nu mai este prefect, Mantale a devenit subiect pentru tabloide, care în fiecare săptămână o prezintă într-o altă companie masculină. Promovată în politică de către un prost armean, după cum zicea preşedintele ţării, doamna Mantale s-a oprit din ascensiunea ei politică şi se pare că acum lucrează la palmaresul cuceririlor sale în rândul bărbaţilor. Mioara Mantale este un exemplu de reuşită în politică pe căi specific feminine. Fostul prefect al Capitalei a reuşit să ne arate tuturor că vorba românească, ce are sula cu prefectura, nu este întotdeauna valabilă. Mioara Mantale ne-a demonstrat tuturor că între cele două poate să există o legătură, ceea ce nu e puţin lucru, aşa că îi urăm succes şi promitem că nu ne vom mai uita să vedem cine mai intră şi mai iese de sub mantaua sa.

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/canicula-politica-61559.html