Atentatele teroriste, chiar dacă au căpătat o relativă rutină, reaprind de fiecare dată disputa culturală între cele două tabere care se atacă frontal pe tema islamizării Europei și a refugiaților.
Tot cu fiecare carnagiu, șochează intransigența militanților politically correct din Occident, a căror atitudine poate fi explicată atât printr-o orbire fanatică, dar și prin faptul că mulți sunt stipendiați de marile puteri anti-occidentale, așa cum proceda odinioară URSS cu intelectualii publici vestici. Altfel nu se explică cerbicia cu care apostolii politicilor corecte văd islamofobie la tot pasul și apără ideea de toleranță față de cei mai intoleranți copii ai războiului, hoarda turbanelor explozive.
Mai există și poziția tolerant – integristă, care ne spune că musulmanii o iau razna, pentru că nu sunt bine asimilați și că mai e nevoie de încă vreo două, trei generații cu bomba la purtător, pentru a ajunge să-și mai dorească în materie de pirotehnică, doar să detoneze artificii de Revelion în marile piețe și să strige: Allah, Happy New Year!
Însă controversele culturale care ies și cu acest prilej din sânul societății occidentale au origini mai vechi. Povestea dușmanilor interiori ai societății vestice clasice începe undeva în prima parte a secolului XX. Atunci se năștea o adevărată ideologie bombă, menită a atenta la valorile creștine și burgheze ale familiei. Wilhelm Munzenberg, propagandist al Partidului Comunist German, a definit misiunea Institutului Cultural de la Frankfurt, mai cunoscut în filozofia socială ca Școala de la Frankfurt, astfel: “Vom organiza occidentalii și-i vom folosi pentru a face civilizația occidentală atât de coruptă încât să duhnească. Doar atunci, după ce-i vom fi alterat toate valorile și făcut viața imposibilă vom putea impune dictatura proletariatului”.
Unii conservatori acuză că ideologia marxismului cultural lucra în favoarea bolșevismului și în perioada Războiului Rece. URSS-ul, care era ateu și proletar, a sprijinit mișcările culturale de acest gen din Vest. Exemplul cel mai elocvent e Mai 68, care s-a bucurat din plin de sprijinul KGB, în pofida faptului că la acel moment societatea sovietică era una puritană. Asta după ce eșuase experimentul revoluției sexuale în URSS, început după 1917, pentru simplul motiv că societatea risca să fie aruncată în haos și dezagregare. Prin urmare, acest experiment disolutiv trebuia aplicat exclusiv în Vest. Propaganda revoluției contra – culturale lucra întru destabilizarea echilibrului de valori occidentale și în favoarea ”roșiilor”. În prezent, adepții liniei Putin – Dughin combat la modul oportunist neomarxismul occidental, văzându-l ca o amenințare la adresa ordinii tradițional – creștine, dar sunt perfect mulțumiți în subteran cu efectele dizolvante la adresa spiritului clasic european, pe care le produce multiculturalismul fără limite. Surâsul greu perceptibil al lui Putin – acest cowboy rus, copie infidelă a conaționalul său, Yul Brynner – spune totul.
Noua filozofie deschidea arterele, vorba poetului, pentru ”hemoragia libertăților inutile.” Un rol important în această revoluție sexuală l-a jucat psihanalistul Wilhelm Reich, unul dintre importanții teoreticieni și promotori ai noilor idei. Însă anticipații ale acestei disoluții identitare existau încă din vremea Contelui de Falloux, politician conservator din secolul XIX, care vocifera profetic: “Și, voi, utopiști sistematici, care faceți abstracțiune de natura umană, ațâțători ai ateismului, hrăniți cu ură și himere, distrugători ai familiei, genealogiști ai rasei maimuțelor, voi, al căror nume era altădată o injurie, socotiți-vă mulțumiți, voi ați fost profeții, iar discipolii voștri vor fi pontifii unui viitor abominabil.”
Astăzi, când realitățile anticipate de unii sunt bine conturate, putem spune că libertatea e văzută mai mult ca o posibilitate de-a testa limitele grotescului şi implicit a toleranţei faţă de acest grotesc. Tot ce este inform, diform, pidosnic, deviant, nefiresc, toate acestea sunt exhibate pentru a verifica limitele acceptanţei. Libertatea devine sinonimă doar cu ceea ce şochează naturalul. Acesta e un slab exerciţiu al libertăţii față de adevărata esenţă a acestei valori fundamentale. În acelaşi timp, omul rămâne un sclav al birocraţiei, al patronilor lacomi şi al ipocriziei corectitudinii politice, în faţa cărora articulațiile libertăţii autentice s-au anchilozat demult.
În această lume vor apărătorii bestiilor fanatice să-i integreze pe aceștia. Îi visează în corturi hippie fumând marijuana și spunând bancuri cu Allah și Fecioare. Îi văd ca pe niște hipsteri îndrăgostiți de șaua de la bicicletă, care se duc în cuplu la sexolog, pentru că el sforăie tot mai des, iar ea are migrene. Și toate acestea fără ca Allah să mai fie rugat să intervină. Cam așa își imaginează unii politruci europeni că se va întâmpla cu musulmanii, doar că trebuie avut răbdare. O adevărată utopie care ar presupune armonizarea între un Islam înarmat cu fanatism apocaliptic și un Occident nihilisto – apatic, și care s-ar putea preta mai degrabă la o proiecție distopică.
Ciocnirea dintre cele două lumi deschide și mai mult rana din corpul civilizației occidentale, ilustrând conflictul dintre Europa clasică obosită și o nouă Europă, care de câteva decenii bune își demolează tradiția la modul sinucigaș. Boala e în oasele reumatice ale scheletului european.
Ciprian Blidaru 