Leacuri pentru pesimism si lentoare

Printre multele exagerări cu har ale lui Petre Ţuţea o găsim şi pe aceea că America e un fel de Ghana din punct de vedere spiritual, în raport cu India. Greu de contrazis, mai ales dacă ne uităm la revoluţia psihiatrico – psihologică pornită în America cu multe decenii în urmă.

Tot aşa cum apar iphone-uri  îmbunătăţite şi noi gadgeturi  trebuie ameliorat şi aparatul uman. Aşa că acum s-a descoperit sindromul tempoului cognitiv lent. Sună destul de opulent ştiinţific, în orice caz  mult mai intelectual decât banala şi populara lene. Lenea, adică sindromul tempoului cognitiv lent, este o afecţiune psihică ce se doreşte a fi tratată. Pentru asta va fi nevoie de psihologi, psihiatri, farmacii cu produse şi o întreagă modă isterică.

Dacă aveţi stări de reverie şi de lentoare să ştiţi că suferiţi de simptomele noii boli. Daţi fuguţa la nenea psihiatrul să-i plătiţi consultaţia, iar apoi în farmacie să luaţi substanţa agitatoare după care veţi fi nişte oameni perfect sănătoşi. După lene se pregăteşte un alt diagnostic. Psihiatri americani vorbesc şi despre pesimism ca afecţiune psihică. Noul manual de psihiatrie va trata boli precum lenea şi pesimismul. Ce păcat pentru psihiatri americani că nu-l pot rezolva retroactiv pe Schopenhauer. Au măcar şansa să se ocupe de cititorii lui.

Dincolo de manipularea întru profit a psihiatriei, psihologiei şi a farmaciilor, vedem cum obsesia omului nou bântuie orice orânduire. Acest om nou al societăţii de consum  trebuie îmbunătăţit mereu. Viaţa interioară, profunzimea, reflecţia stau la baza actului cultural – artistic de mare adâncime. Lumea de azi trebuie să devină tot mai străină  de aceste simptome.

Era firesc ca tonul să fie dat de ţara unde simptomul tempoului cognitiv lent este vindecat din faşă. Ţara în care te naşti de mic doar cu dihotomia winner/loser, ţara unde totul e să dai lovitura, să faci primul milion ca apoi să le spui tuturor că n-ar fi bine să te întrebe cum l-ai făcut, ţara în care la sfârşitul anului valoarea ta ca om e dictată de răspunsul la întrebarea: how much money you made this year?

Ei bine, mai departe întreaga lume are permanent nevoie de injecţii şi vaccinuri împotriva sindromului tempoului cognitiv lent. Cum poţi să fii un winner şi nu un loser, un milionar şi nu un pârlit, dacă nu alergi de dimineaţa până seara într-un dinamism nevrotic. Sigur că şi workoholismul este considerat a fi un simptom cu potenţial patologic, dar nu-i văd pe americani pornind o campanie puternică de injectare contra ei, nu de alta dar s-ar putea să dea-n simptomul tempoului cognitiv lent şi asta cu siguranţă că e o boală mult mai periculoasă pentru ei. Acolo unde nivelul de reverie şi de meditaţie creşte, scade consumul. Prin urmare trebuie luate măsuri.

În ritmul acesta ne vom apropia tot mai mult de o lume care nu l-ar mai putea găzdui pe un Cioran, suferind de pesimism şi de sindromul tempoului cognitiv lent, în mansarda sa din cartierul Latin, de unde a înţeles şi-a scris mai bine ca nimeni altul despre nimicnicia umană. O lume care nu-l va mai naşte pe Alexis Zorba, zurbagiul grec care râde-n hohote când vede dezastrul falimentului şi care n-ar fi putut deveni un dependent de Prozac. Într-o lume ca aceasta, Don Quijote ar risca mai degrabă  o afacere cu eoliene, decât să ia la bătaie morile cu vântul lor cu tot. Şi probabil va fi o lume în care romanul lui Milan Kundera, “Lentoarea”, se va vinde la pachet, doar alături de un medicament anti-lentoare.

O lume, pe cât de dinamică şi optimistă, pe atât de săracă.

Interviu cu prof. univ. dr. Vasile Muscă – „La Universitatea orădeană contabilul de C.A.P. şi inginerul ratat au devenit mari profesori”

Prof. Univ. dr. Vasile Muscă este şeful Catedrei de Istoria filozofiei antice şi medievale de la Facultatea de Istorie şi Filozofie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”. A absolvit Liceul „Emanuil Gojdu” din Oradea. A publicat 12 cărţi şi numeroase studii şi articole în publicaţii de specialitate, a participat la mai multe cursuri de specializare la Universităţile germane de la Heidelberg şi Tubingen, este membru al Uniunii Scriitorilor.

Sunteţi orădean, dar aţi trăit în Cluj-Napoca o perioadă îndelungată, unde aţi şi realizat o carieră prodigioasă în cadrul Universităţii Babeş-Bolyai. V-aţi întors nu demult în Oradea. Aşa că v-aş întreba ce vi se pare că-i lipseşte Oradiei?

Nu sunt orădean prin naştere, dar mi-am petrecut aici o bună parte din copilărie şi tinereţe. Apoi cariera mea profesională ca profesor de filozofie s-a desfăşurat în cadrul Universităţii clujene. De vreun an mi-am luat un apartament în Oradea, astfel că trăiesc de atunci şi aici. Desigur, Oradea de acum este cu totul altceva, şi în bine, dar şi în rău, faţă de cea a copilăriei şi tinereţii mele. La întrebarea ce-i lipseşte Oradiei de azi, aş putea răspunde direct în spiritul întrebării: un primar cum a fost Emil Boc pentru Cluj-Napoca şi un rector precum este Andrei Marga pentru Universitatea clujeană.

Credeţi că mai sunt speranţe ca în viitorul nu foarte îndepărtat Universitatea din Oradea să-şi spele imaginea de tiparniţă de diplome?

Problema sesizată de dumneavoastră este corectă, dar fiecare universitate de astăzi este o tiparniţă de diplome mai mult sau mai puţin acoperite. Insinuaţi cumva că cea din Oradea scoate diplome mai puţin acoperite? E posibil să fie şi aşa, dar marea problemă a Universităţii din Oradea, ca şi a altora mai tinere din ţară, mi se pare că este cu totul alta, anume cea a profesorilor. Studenţii vin şi pleacă, profesorii rămân. Performanţele lor dau calitatea universităţii. Nu cred că se poate aşa cum s-a întâmplat la Universitatea orădeană ca din contabilul unui C.A.P. desfiinţat sau din inginerul ratat al unei întreprinderi falimentare să scoţi peste noapte un mare profesor universitar. Aici cred că ar fi multe de corectat.

Ce rol mai poate juca filosofia în societatea de consum?

Dacă rolul filozofiei într-o societate de consum nu a putut fi probat prin prezenţa sa în societate, s-ar putea ca aceasta să se poată realiza mai bine în absenţa socială a filozofiei. Probabil că ne vom da seama care este rolul şi importanţa filozofiei atunci când aceasta va lipsi total din societate. Sper să nu se ajungă aici.

V-aţi putea imagina şi o altă concepţie şi organizare a studiului filozofiei decât cea practicată azi în universităţi?

Desigur, sunt de imaginat mai multe şi diferite scenarii privind studiul filozofiei în universitate şi acestea pot fi evident şi altele decât cea în uz acum. Ce mi se pare important este că eu nu-mi pot închipui – la fel ca şi alţi intelectuali de aceeaşi formaţie ca mine – o universitate ca instituţie de cultură în afara studiului filozofiei. Nucleul cultural al unei universităţi este dat de facultatea de filozofie. Dar dacă universitatea vrea să fie şi altceva decât o instituţie de cultură, atunci se poate şi fără filozofie.

Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Horia Roman Patapievici sunt exemple de filozofi care s-au implicat mai mult sau mai puţin în activitatea publico-politică. Cine a avut de câştigat din treaba aceasta?

Cei înşiraţi de dumneavoastră sunt fără îndoială intelectuali de primă mână implicaţi în diferite moduri în activitatea social politică. Nu ştiu cât a câştigat aceasta prin prezenţa lor. Mai degrabă cred că aş putea spune cât au pierdut aceştia implicându-se într-un proiect de ameliorare socială care până acum a eşuat. Şi Platon a vrut să schimbe lumea la vremea sa după chipul utopiei sale şi nu a reuşit.

Ştiu că vă intersectaţi în tinereţe pe la biblioteca de filozofie cu Ion Cristoiu şi că i-aţi fost profesor lui Cornel Nistorescu. Ce amintiri vă leagă de cei doi?

Mă întrebaţi de cei doi ziarişti astăzi consacraţi ca nume mari ale presei româneşti: Ion Cristoiu şi Cornel Nistorescu. Primul mi-a fost coleg mai mic cu doi ani, fiind în acelaşi an cu Andrei Marga. Am reţinut în ceea ce-l priveşte pe Ion Cristoiu imaginea unui pasionat al studiului. Toată ziua la biblioteca facultăţii, dar şi pe coridorul din faţa bibliotecii, unde se agăţau fetele în pauză. Cornel Nistorescu mi-a fost student la Filologie. Serios, talentat, preocupat de literatură şi, fără îndoială, mare cititor de carte ca şi Ion Cristoiu.

În final, spuneţi-ne la ce proiecte lucraţi şi pe când o lansare de carte în Oradea?

Lucrez, ca de obicei, concomitent la două teme. O carte despre debuturile kantiene ale filozofiei româneşti, şi cealaltă, privind romantismul timpuriu al filozofiei germane. Mi-ar face plăcere ca prin toamnă să le pot prezenta şi în faţa publicului orădean.

http://www.crisana.ro/stiri/actualitate-13/interviu-cu-prof-univ-dr-vasile-musca-la-universitatea-oradeana-contabilul-de-c-a-p-si-inginerul-ratat-au-devenit-mari-profesori–89829.html

Lăsaţi-l viu pe soclu, nu-l răstigniţi în ramă

„Cum să faci sfânt din el? Că el era curvar, domnule! Erou, asta-i altceva… Un erou naţional fără egal. Cel mai mare. Da` sfânt… Cum să faci sfânt din el?” Aşa spunea Petre Ţuţea despre Ştefan cel Mare într-una dintre cele 322 de vorbe memorabile ale sale, culese şi publicate. În faţa Ligii Scriitorilor Români care a solicitat canonizarea lui Mihai Eminescu, Petre Ţuţea cu siguranţă că n-ar fi spus acelaşi lucru, dar în esenţă mesajul ar fi fost identic. Probabil că ar fi spus cu stilul lui socratico-ţărănesc că Eminescu era un geniu care se mai sfinţea câteodată la Borta Rece cu poale-n brâu şi vin alături de Creangă, neuitând să se mai dedulcească din când în când la „preacuvioasa” şi „evlavioasa” Veronica Micle.

Revenind la ideea smintită a Ligii Scriitorilor Români, ce-şi are sălaş la Cluj Napoca, şi citind scrisoarea adresată Patriarhiei descoperim ca argument întru sfinţirea ortodoxă a lui Eminescu faptul că s-a născut din părinţi ortodocşi şi a făcut şcoala primară ortodoxă. Pe deasupra mai sunt pomenite şi câteva interpretări forţate care vor să sugereze vocaţia religioasă a unor texte poetice. Dincolo de puerilismul seniloid, dacă ne e permis paradoxul, al argumentelor canonizării putem spune din capul locului că nu e cazul lui Eminescu de a fi catalogat drept vreun poet religios, dimpotrivă, prevalează în gândirea sa raţionalismul şi nu tendinţele mistico-epileptice. Versurile vorbesc de la sine :”Religia – o frază de dânşii inventată, Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug, Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată, După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată, Aţi mai purta osânda ca vita de la plug?”. Dar chiar dacă Eminescu ar fi fost un poet eminamente creştin în genul lui Radu Gyr (care a şi pătimit creştineşte în puşcăriile comuniste) tot n-am putea înţelege demersul canonizării.

Singurul lucru pe care-l vor reuşi iniţiatorii acestui demers destinat uitării rapide e reactivarea criticilor naturalişti ai poetului care ne vor spune din nou că Eminescu era păros, murdar, necioplit, că bea vin şi că-njura cu poftă. Plăcerea castrată a unora de a-l sidefa pe poet naşte pofta barbară a altora de-a distruge falsul hieratism printr-o vulgarizare excesivă. Şi uite aşa se caută a defini un om, unul genial, în afara identităţii sale. Identitatea lui Eminescu nu este dată de faptul că el a fost sfânt pentru unii şi păcătos pentru alţii. Eminescu nu are nevoie de atribute de acest gen. Nu aceasta ar trebui să fie miza posterităţii lui Eminescu. Cel puţin el n-a oferit prin viaţa şi opera sa premisele unui asemenea portret posterior. În loc să fie amintită, printre multe altele, gazetăria de forţă şi substanţă a poetului, prin care spun mulţi eminescologi că şi-a riscat poziţia socială fapt care i-a şi grăbit sfârşitul, se pierde vremea cu demersuri năstruşnice. Ar fi mai de ajutor societăţii noastre de azi nu modelul de sfânt, ci de gazetar mitralieră la foc deschis faţă de toată clasa politică putredă încă de pe atunci. Nu pentru viitorii sfinţi de calendar trebuie să fie Eminescu un model ci pentru tinerii gazetari care nu au devenit încă Sorini Roşca Stăneşti sau Bogdani Chirieaci. Dar e mai important să discutăm despre o canonizare prin care unii ar vrea să-l oblige pe poet să poarte întru posteritatea sa spinii pe care nu şi i-a pus singur pe frunte.

Poziţia BOR este una de refuz, deocamdată, faţă de demersul cu pricina, e suficient un Ştefan cel Mare şi Sfânt. Biserica oricum sfinţeşte altceva. Dacă privim la cei douăzeci de ani pierduţi, vedem că biserica sfinţeşte şi spală de păcate în faţa poporului clasa ticăloşită a politicienilor astfel că ne putem întreba dacă a fi sfânt mai e o virtute. Mai vedem şi preoţi deghizaţi în agenţi electorali şi capi ai bisericii care au legitimat de fiecare dată conducătorii perindaţi la putere doar pentru a fi conservate privilegiile materiale de care se bucură preoţimea. E greu de stabilit cine pe cine face sfânt în condiţiile acestea. Un lucru e cert, în loc să devină o voce critică la adresa derapajelor din societate biserica preferă să asiste pasiv şi uneori complice la jocul puterii făcut pe spinarea oamenilor pe care apoi îi adună pe la praznice pentru a le da speranţa de răsplată cerească de care vorbea poetul.

Eminescu nu trebuie să ne judece, dar nici noi pe el, Eminescu trebuie doar citit pentru a mai scăpa atât de narcoza opiumului furnizat de hoţii de voturi cât şi de cei care-i blagoslovesc.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/lasati-l-viu-pe-soclu-nu-l-rastigniti-in-rama-89948.html