Încremenirea în proiectul de țară

Păcatele abatelui de Souza Faria

Reîncarnat după secole în altă lume, fără geniul culturii, dar cu sclipirea briliantă a dansului și cu poezia încinsă ca nisipul plajei între degetele tale, ai venit în friguroasa Batavie să dansezi ca un soare rebel care nu se lasă niciodată acoperit de nori. Leneș ca un călugăr, dar și răzvrătit ca o pușlama sau arogant uneori ca un vultur de pampas, ai fost mai mereu aruncat din caruselul controlat sau te-ai aruncat singur. Nici măcar marele arhitect olandez nu te-a mai suportat și ai plecat lăsând dream team-ul său să devină un coșmar, dar tot el, cerebralul artist, s-a uitat la tine ca la ceva ce-ți apare o singură dată în viață. Și te-a recunoscut, pentru că doar geniile recunosc geniile, doar talentații îi recunosc pe talentați, doar frumoșii îi văd pe frumoși și doar cei buni îi recunosc pe cei de-o seamă.

Porți mereu cu tine în suflet melancolia criminală a favelei, cea care va rămâne pe veci lumea ta, chiar dacă ai evadat din ea pe frânghia care nu duce spre o altă captivitate. Apoi ți-ai sublimat instinctul de killer în poezie dinamică împletită la firul ierbii. Ai știut mereu că ești unul dintre cei puțini, chiar dacă ai venit dintre cei mulți, iar acum lupți cu morile de vânt pentru ei, cei care sunt mereu atât de puțin importanți. Nu te bâlbâi când vorbești, deși nu ai trăit prin biblioteci, ești autentic ca orice rebel, iar când nu e cazul să te revolți, taci și te uiți melancolic la lume. Nu ești de fotografiat prin grădinile ”zoomenirii”, pentru că ai fugit din toate cuștile vieții industriale. Mai degrabă poți fi văzut printre liane dansatoare, tronând ca un șef de trib înconjurat de voluptăți copleșitoare.

Tu nu ți-ai consumat la modul ordinar sufletul și timpul, ai dansat samba în iarbă, ca și pe nisip. Fiind un ”baixinio” ți-au plăcut înălțimile, iar cum de unul singur nu puteai urca la ele, ți-ai săltat iubita ta buclucașă care te-a iubit la fiecare întâlnire și care se ridica mândră peste capul tuturor. Uneori ai luat-o cu tine în aventuri de-o clipă și te-ai mișcat fără efort, culcând la pământ perechile de ochi, pline de ură față de tot ce-i frumos și superior lor, iar când n-ai mai vrut să ai de-a face cu nimeni, sfidând asistența neputincioasă, te-ai jucat doar tu cu ea, ca și cum ați fi dansat singuri în noapte pe nisipul umed al Copacabanei, unde plin de mișcări grațioase, dar și emfatice, executai loburi de lumină peste toți paznicii vieții urâte, în timp ce ei te priveau învinși de-o gelozie acră, pentru că deși erau aproape de ea nu ți-o mai putea fura de loc, pe cea, care doar pe tine te iubea. Și te iubea și când te împiedicai și când nu mai puteai, pentru că și tu, ca orice blestemat cu talent, arătai uneori ca un simplu lucrător de noapte în fabrica cenușie din care nu ies decât scântei, dar niciodată o flacără mare. Sau alteori treceai complet neobservat, de parcă ți-ai fi trimis umbra să te reprezinte. Dar ea nu te-a iubit ca să o mulțumești condiționat, ca una care face un ideal de viață din vitrinele opulente, ea nu s-a jucat de-a sublimul de week-end, așteptând ziua de luni pentru cicăleală, ea nu ți-a fost contabila neputințelor tale, ea nu ți le-a pândit viperin, ea nu s-a răzbunat niciodată pentru faptul că-ți datora ție toată poezia. Te-a așteptat de fiecare dată să-ți revii, ca să cânți și să dansezi alături de ea, ca un zeu renăscut. Numai ea te înțelegea, pentru că știa că va cădea mereu pe pământ, așa cum cădeai și tu uneori și îți era recunoscătoare pentru momentele când o înălțai peste tot și toate. Doar ea te-a meritat și frumoasele nopții care ți-au lăsat sarea trupului lor de sirene, restul e cenușiul vieții cotidiene cu moartea fiecărei zile de care ai avut și tu parte.

Însă tu n-ai lăsat doar urmele țâșnirilor tale fatale pe iarbă, ci și ziceri care i-ar face invidioși și pe acei frumoși nebuni atenieni, care au scăpat de pedeapsa epocii de azi, doar prin faptul că nu sunt citiți, altfel ar fi fost internați cu toții, pentru că omenirea a evoluat atât de mult, încât se uită la forme cu plastilină în spații din ce în ce mai virtuale. Așa își caută ea astăzi împăcarea și seninătatea. De la butoiul lui Diogene, la butoiul cu plastilină a fost ceva drum de străbătut, dar iată că mântuirea prin plastic, sclipici și lipici a venit. Dar tu nu te-ai scăldat în această marmeladă, ea n-a fost aria ta de acoperire, tu cel renumit ca fiind geniul zonei decisive, asta pentru că tu nu ți-ai pierdut timpul umblând pe tot terenul, ci ți-ai pus hotar scurt, ca un pistolar care se uită doar o dată la locul în care știe că vrea să moară.

Una dintre aceste perle, care pare lovită cu vârful ghetei, așa cum loveai tu ca un tac flegmatic de biliard cu piciorul tău scurt, are în ea ceva din poezia vieții tale: ”Iubesc noaptea pentru că pot să văd doar ceea ce vreau eu, ziua mă obligă să văd totul.” Ce frumos, Baixino! De asta ai luat banii mercantilei Europe și te-ai întors bogat ca un Monte Cristo să-ți vezi favela umilințelor tale. Nu era locul tău aici, printre tocilari culegători de medalii duplicate la nesfârșit. Tu ai câștigat o dată ce era de câștigat și apoi i-ai scutit pe mediocri de invidia lor cronică. Ai plecat înainte să-ți rupă genunchii vreun mardeiaș din portul Marsiliei, așa cum a pățit-o olandezul zburător, lebăda din Utrecht, care n-a mai putut apoi să zboare niciodată, spre satisfacția celor netalentați, răi și agresivi, căci a lor e lumea asta până la capătul ei. Tu nu i-ai lăsat să-ți facă atâta rău, pe tine te-au pedepsit prin uitare, doar așa fac ticăloșii solidari atunci când nu-l pot lichida pe cel care îi denunță. Dar nici ai tăi nu te-au scutit de neplăceri, când au avut nevoie de tine te-au folosit, când li s-a părut că devii mai important decât sistemul, te-au lăsat baltă. Până la urmă, tu te așezai doar în locul unde puteai să fii.

Însă nu pe tine se sprijină lumea asta, Baixinio, deși te avânți politic să o schimbi acum la bătrânețe. Degeaba te lupți acum la tine acasă cu morile de vânt, când nu ești nici măcar un Don Quijote latifundiar în nisip, ci mai degrabă un Onassis cu porniri de Zorba. Te-ai băgat ca un intrus rebel în lumea lor, unde e tot timpul zi urâtă și niciodată noapte frumoasă. Într-un final, urma ta pe iarbă și pe nisip se va șterge și ea, dar sursa luminii tale niciodată.

De aceea… n-a fost revoluţie!

Demersurile evocatoare ale momentelor de acum treizeci de ani ne obligă mereu să reanalizăm şi să regândim acele evenimente. Ca la orice moment istoric controversat, ambiguitatea lui rezistă în timp. Însă această nebuloasă persistă doar la nivelul oficial, având în vedere că istoricii și jurnaliștii nu fac altceva decât să demonteze cu date şi documente, falsul istoric care încearcă să acrediteze grosolan ideea de revoluție. E adevărat că nu existe revoluții pure și că ele implică și urzeli de culise, realizate de regulă de un grup susținut de forțe oculte. Dar o doză de risc major din partea mulțimii revoluționare există în orice resurecție, în pofida loviturilor din spate date statului totalitar.

E suficient să ne gândim la masacrul din Piața Tiananmen din vara aceluiași an, 1989, pentru a avea un termen de comparație. Acolo au fost uciși din datele oficiale, 3.000 de oameni, dar numărul lor de fapt ajunge spre 10.000. La noi cele mai multe victime s-au înregistrat după prăbușirea dictaturii, ceea ce arată și lașitatea de dinainte, dar și ticăloșia de după.  

Prin urmare, neexistând mase largi de oameni care să iasă în stradă şi să protesteze violent împotriva ordinii totalitare existente la acel moment, nu putem vorbi de un moment revoluționar. Din păcate, cu aşa ceva bravul popor român nu se poate lăuda. Singurele proteste adevărate au fost ale miilor de timişoreni până pe 20 decembrie şi ceea ce s-a numit apoi, în Bucureşti, ”baricada de la Inter”, precum şi unele proteste răzleţe prin alte oraşe ale ţării. Aceştia pot fi numiţi manifestanţi, protestatari, grupuri de revoltă, dar n-au amploarea suficientă pentru a intra în definiţia revoluţiei. Însă și ei sunt acoperiți de umbra îndoielii, dacă ne gândim la pastorul ocult, Laszlo Tokes sau la faptul că mulți dintre cei care au fost la baricada de la Inter, au ajuns vip-uri după 1990, deși e adevărat că mulți doar s-au lăudat că au fost acolo. Ceea ce confirmă observațiile multor istorici și jurnaliști de investigație, privind existența unui scenariu pregătit dinainte.

Spre exemplu, în Timişoara, de abia pe 20 decembrie, când armata a trecut de partea poporului, iar oraşul a fost decretat liber, oamenii au ieşit puhoaie pe străzi. Sunt date verificate de către istoricul Alex Mihai Stoenescu, care arată că, până pe 20 decembrie, s-au înregistrat 22.000 de apeluri la miliţie ale cetăţenilor care cereau restabilirea ordinii. Celebrul „Să fie linişte!” e bine înfipt în subconştientul colectiv românesc. La fel în 22, la Bucureşti. Dacă armata n-ar fi dat înapoi, piaţa ar fi fost măturată de grupurile de curajoşi şi n-am mai fi văzut mase largi vuind cu elicopterul deasupra capului lor. Ulterior a început carnavalul, n-a mai fost revoluţie, e adevărat, din păcate, un carnaval cu mult sânge. Mult mai mult decât vărsase Ceauşescu. Întrebarea ar fi: de ce românii n-au făcut revoluţie? Dintr-un motiv care ţine de genomul nostru. O anumită schizofrenie dată de laşitate şi de oportunism. Românii îl înjurau pe Ceauşescu, făceau bancuri pe seama lui, dar când venea momentul supunerii o făceau nepregetat. Şi nu o făceau bombănind, ci dimpotrivă cu exces de zel, linguşind pe cine trebuia. După care fiecare se retrăgea, înjurând moromeţian în colţul lui.

Cadrele universitare profesau un marxism mimetic, care a fost înlocuit după 1990 cu anticomunismul papagalicesc. Antropologul Claude Karnoouh mărturisește că a constatat cu stupoare cum colegii lui de la Universitatea Babeș – Bolyai, în frunte cu Andrei Marga, din marxiști înflăcărați înainte de 1989, au devenit niște anticomuniști apucați după 1990. Dacă înainte de 89, predica marxistă îi ajutase să obțină un statut impozant cu beneficiile aferente, odată trecuți pe celălalt trotuar al istoriei, predicau deja anticomunismul cu beneficii, pentru că la ora aceea, fără o bursă în străinătate, era mai greu pentru un profesor să-și aducă o mașină din Vest. Scriitorii fostului regim înjurau dușmanii vestici ai poporului și Radio Europa Liberă, ca tot ei să beneficieze în schimb de delegații în hulitul Occident, alături de echipele de fotbal sau la întâlnirile culturale. De acolo veneau adăpați și furajați corespunzător de către societatea de consum, fiind pregătiți în formă maximă pentru a-și continua odele lingușitoare și propagandistice. Marii actori ai ţării jucau în filme comuniste, recitau şi se întreceau care să fie cât mai vizibili în faţa partidului, artistele căutau să se mărite cu potentaţii vremii, vecinii se turnau între ei cu gândul la o răsplată. Aşa arăta România „revoluţionară”.

De aici reiese şi individualismul nostru dus până la extremul egoism. Fiecare face totul pentru el, nimeni nu crede într-un bine comun. Toţi vrem să ne meargă nouă bine şi celorlalţi rău, idee regăsită azi în formula manelistă, să moară toţi duşmanii de ciudă. Prin urmare, marea masă a românilor n-a vrut să-l dea jos pe Ceauşescu, chiar dacă nu-l iubea, pentru că fiecăruia i-a păsat doar de pielea lui. Această schizoidie s-a păstrat şi astăzi. Toată lumea e moralistă, principială, pozitivă, iar când e vorba de linguşeală şi de oportunism se sacrifică orice demnitate.

În aceste condiții, era firesc faptul că România nu avea cum să se schimbe, pentru că poporul nu fremăta sub impulsul vreunui ferment revoluţionar, nu exista prefacerea interioară necesară care să determine schimbarea unei mentalităţi. De aceea nu se justifică pretenţiile revoluţionare faţă de evenimentele din 1989. De aceea a putut exista Ceauşescu care e un produs tipic românesc, dincolo de influenţele sovietice, pentru că noi preferăm prefăcătoria şi linguşeala. De aceea te apucă o silă teribilă când revezi imagini cu show-ul tv de la revoluţie în care se simte că totul e fals, cabotin şi tipic românesc, adică acea isterie laşă ce vrem să treacă drept curaj. De aceea, în treizeci de ani de show mediatic am amplificat la maximum tot ce s-a întâmplat în acele studiouri, şi anume specialitatea casei, mascarada tragi-comică. De aceea nu există o separare temporală pe epoci în ceea ce priveşte adâncul poporului român, pentru că acolo n-a avut loc niciodată nicio revoluţie.

Democrație la ordin

Orice competiție electorală prilejuiește pronosticuri, avancronici, ca apoi, odată rezultatul aflat, să avem și cronica meciului cu comentariul ajustat în funcție de rezultate. Din păcate, tendința acestor analize e de-a aborda terenul de luptă electorală, ca fiind unul destinat înfruntării unor strategii, a unor inspirații de moment sau gafe, totul atârnând de-un fir de păr într-un hazard total. E mult mai pasionant să privești așa, dar și mult mai naiv.

În cazul celor care au pierdut sau câștigat după primul tur, nu putem vorbi de merite sau greșeli care să le fi decis soarta electorală. Să ne aducem aminte că în 2004, Klaus Iohannis a fost absent din propria campanie și a câștigat. A avut vreun merit? Niciunul. Acum se vorbește de eșecul USR și al candidatului său, Barna. Aceeași echipă a avut un succes teribil la alegerile europarlamentare, iar acum au clacat. N-au făcut nimic de atunci care să producă o decepție electorală. În ambele situații, cei în cauză au avut o contribuție redusă, atât în cazul succesului, cât și a eșecului. USR-ul n-a fost creat ca o alternativă la PNL – Iohannis, ci mai degrabă ca un adjuvant în lupta cu PSD-ul. Uneori pare mai mult decât un adjuvant, pentru că e mai zgomotos, dar asta e tipic pentru trupele de asalt. Acum n-a fost interesul ca ei să tropăie ca la europarlamentare, prin urmare n-a fost niciun eșec, ci doar o strategie a păpușarilor.   

Explicația constă în faptul că aceste partide aparțin de sisteme și subsisteme de forță, care au în mână și rețelele sociale virtuale și reale cu care atunci când au interesul pot curenta societatea, astfel încât să o facă să trepideze în mișcarea spre urne sau în cea spre protestele stradale. Să ne aducem aminte cum în campania pentru europarlamentare, până și maimuțoii de youtube au căpătat statutul de influenceri electorali, toată floarea de mucegai vestită a internetului era expusă îndemnând lumea să iasă la vot, ceea ce evident aducea beneficii doar într-o parte politică. Unde e acum revoluția de la vot din primăvară? Unde e revoluția din stradă? Mulțimea revoluționară pare mai degrabă nepăsătoare, având în vedere că am avut cea mai scăzută prezență la vot în turul I din ultimii treizeci de ani.

Nu a existat niciun interes pentru o revoluție la vot. Dacă ar fi existat, întreg arsenalul de rețele s-ar fi activat. Totul pleacă de sus în jos, iar cei mai mulți dintre români preferă să fie ori beneficiarii mărunți ai rețelelor, ori pe post de idioți utili, masă ușor de manevrat și excitat cu ură. Aici e de mare ajutor capacitatea de ură nemărginită a românului de rând, care din când în când e deviată din scurgerea ei înspre colegi, vecini, neamuri, cunoscuți la prima vedere și redirecționată de sistem înspre unii politicieni. Ar mai fi de adăugat și incapacitatea romanului de-a analiza profund, de-a se informa, caracterizat fiind mai degrabă de superficialitatea oportunistului de cursă scurtă.

Democrația nu e în mâinile noastre, cum ni se spune mereu atunci când trebuie creată isteria electorală în favoarea unui candidat, e în mâinile elitei, iar ea câștigă pe mâna noastră și noi pierdem mereu pe mâna ei.

Cea mai bună dovadă că nu contează atuurile liderilor politici e faptul că oamenii pot pune patimă uneori pentru niște nulități jalnice. Dan Barna tot o charismă de președinte a unei asociații de locatari delapidată avea și-n primăvara europeană. Celelalte personaje sunt tot din registrul antieroilor, Klaus Iohannis e o ființă la limita neînsuflețirii verbale, iar partenera lui de turul doi e defectă verbal, precum gâsca din coșul ținut la braț, care i-ar veni mai bine decât orice poșetă. Întâlnirea dintre aceste două calamități lingvistice se pare că nu va avea loc. În ceea ce privește restul competitorilor, aici nu puteam avea pretenții, ei au fost candidați de turul întâi, care de regulă au scopul să mai pigmenteze paloarea sobră a candidaților principali. Dintre aceștia, au obținut scoruri bune, actorul Mircea Diaconu, care a jucat rolul șefului de atelier, mereu cu șurubelnița în buzunar și dispus la modul compulsiv să rezolve orice problemă.  Figura de tenor pidosnic cu aer de belle epoque, a veșnic tânărului Paleologu, a înduioșat semnificativ electoratul mai cizelat. Deși nu a candidat, n-a putut lipsi din peisaj nici Victor Ponta, această minciună în mișcare și vorbire, dornic  la infinit de o nouă pricopseală politică.

În cele din urmă, nici nu mai contează dacă s-a făcut castingul la Băneasa sau Buftea sau a fost coproducție, important e că distribuția a fost foarte proastă, iar filmul pe măsură. Doar un joc dirijat poate produce așa ceva, iar marea masă e prizonieră pieței politice controlate.  Democrația nu e în mâinile noastre, cum ni se spune mereu atunci când trebuie creată isteria electorală în favoarea unui candidat, e în mâinile elitei, iar ea câștigă pe mâna noastră și noi pierdem mereu pe mâna ei.