Invazia neomarxistă
Arhive etichetă pentru Platon
Interviu cu prof. univ. dr. Vasile Muscă – „La Universitatea orădeană contabilul de C.A.P. şi inginerul ratat au devenit mari profesori”
Prof. Univ. dr. Vasile Muscă este şeful Catedrei de Istoria filozofiei antice şi medievale de la Facultatea de Istorie şi Filozofie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”. A absolvit Liceul „Emanuil Gojdu” din Oradea. A publicat 12 cărţi şi numeroase studii şi articole în publicaţii de specialitate, a participat la mai multe cursuri de specializare la Universităţile germane de la Heidelberg şi Tubingen, este membru al Uniunii Scriitorilor.
Sunteţi orădean, dar aţi trăit în Cluj-Napoca o perioadă îndelungată, unde aţi şi realizat o carieră prodigioasă în cadrul Universităţii Babeş-Bolyai. V-aţi întors nu demult în Oradea. Aşa că v-aş întreba ce vi se pare că-i lipseşte Oradiei?
Nu sunt orădean prin naştere, dar mi-am petrecut aici o bună parte din copilărie şi tinereţe. Apoi cariera mea profesională ca profesor de filozofie s-a desfăşurat în cadrul Universităţii clujene. De vreun an mi-am luat un apartament în Oradea, astfel că trăiesc de atunci şi aici. Desigur, Oradea de acum este cu totul altceva, şi în bine, dar şi în rău, faţă de cea a copilăriei şi tinereţii mele. La întrebarea ce-i lipseşte Oradiei de azi, aş putea răspunde direct în spiritul întrebării: un primar cum a fost Emil Boc pentru Cluj-Napoca şi un rector precum este Andrei Marga pentru Universitatea clujeană.
Credeţi că mai sunt speranţe ca în viitorul nu foarte îndepărtat Universitatea din Oradea să-şi spele imaginea de tiparniţă de diplome?
Problema sesizată de dumneavoastră este corectă, dar fiecare universitate de astăzi este o tiparniţă de diplome mai mult sau mai puţin acoperite. Insinuaţi cumva că cea din Oradea scoate diplome mai puţin acoperite? E posibil să fie şi aşa, dar marea problemă a Universităţii din Oradea, ca şi a altora mai tinere din ţară, mi se pare că este cu totul alta, anume cea a profesorilor. Studenţii vin şi pleacă, profesorii rămân. Performanţele lor dau calitatea universităţii. Nu cred că se poate aşa cum s-a întâmplat la Universitatea orădeană ca din contabilul unui C.A.P. desfiinţat sau din inginerul ratat al unei întreprinderi falimentare să scoţi peste noapte un mare profesor universitar. Aici cred că ar fi multe de corectat.
Ce rol mai poate juca filosofia în societatea de consum?
Dacă rolul filozofiei într-o societate de consum nu a putut fi probat prin prezenţa sa în societate, s-ar putea ca aceasta să se poată realiza mai bine în absenţa socială a filozofiei. Probabil că ne vom da seama care este rolul şi importanţa filozofiei atunci când aceasta va lipsi total din societate. Sper să nu se ajungă aici.
V-aţi putea imagina şi o altă concepţie şi organizare a studiului filozofiei decât cea practicată azi în universităţi?
Desigur, sunt de imaginat mai multe şi diferite scenarii privind studiul filozofiei în universitate şi acestea pot fi evident şi altele decât cea în uz acum. Ce mi se pare important este că eu nu-mi pot închipui – la fel ca şi alţi intelectuali de aceeaşi formaţie ca mine – o universitate ca instituţie de cultură în afara studiului filozofiei. Nucleul cultural al unei universităţi este dat de facultatea de filozofie. Dar dacă universitatea vrea să fie şi altceva decât o instituţie de cultură, atunci se poate şi fără filozofie.
Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Horia Roman Patapievici sunt exemple de filozofi care s-au implicat mai mult sau mai puţin în activitatea publico-politică. Cine a avut de câştigat din treaba aceasta?
Cei înşiraţi de dumneavoastră sunt fără îndoială intelectuali de primă mână implicaţi în diferite moduri în activitatea social politică. Nu ştiu cât a câştigat aceasta prin prezenţa lor. Mai degrabă cred că aş putea spune cât au pierdut aceştia implicându-se într-un proiect de ameliorare socială care până acum a eşuat. Şi Platon a vrut să schimbe lumea la vremea sa după chipul utopiei sale şi nu a reuşit.
Ştiu că vă intersectaţi în tinereţe pe la biblioteca de filozofie cu Ion Cristoiu şi că i-aţi fost profesor lui Cornel Nistorescu. Ce amintiri vă leagă de cei doi?
Mă întrebaţi de cei doi ziarişti astăzi consacraţi ca nume mari ale presei româneşti: Ion Cristoiu şi Cornel Nistorescu. Primul mi-a fost coleg mai mic cu doi ani, fiind în acelaşi an cu Andrei Marga. Am reţinut în ceea ce-l priveşte pe Ion Cristoiu imaginea unui pasionat al studiului. Toată ziua la biblioteca facultăţii, dar şi pe coridorul din faţa bibliotecii, unde se agăţau fetele în pauză. Cornel Nistorescu mi-a fost student la Filologie. Serios, talentat, preocupat de literatură şi, fără îndoială, mare cititor de carte ca şi Ion Cristoiu.
În final, spuneţi-ne la ce proiecte lucraţi şi pe când o lansare de carte în Oradea?
Lucrez, ca de obicei, concomitent la două teme. O carte despre debuturile kantiene ale filozofiei româneşti, şi cealaltă, privind romantismul timpuriu al filozofiei germane. Mi-ar face plăcere ca prin toamnă să le pot prezenta şi în faţa publicului orădean.
„Filozofii” căpşunari
Atacurile lansate de preşedintele Băsescu la adresa sistemului de învăţământ reprezintă o lovitură politică abilă dată chiar înainte de începerea Bacalaureatului, care are toate şansele ca prin modul său de desfăşurare cu care ne-a obişnuit în ultimii ani, să confirme criticile prezidenţiale. Câţi tâmpiţi vor mai ieşi, rămâne de văzut. Însă atunci când preşedintele semnalează pericolul înmulţirii filozofilor, în dauna tinichigiilor, ospătarilor şi mecanicilor ne trezim brusc din tâmpenie.
Într-adevăr în România lipsa meseriilor este una acută. Dar de ce? Oare nu din cauză că industria ţării este în stadiu de nefuncţionare. Cum să apară meseriaşii, dacă nu există industrie care să producă. Unde să lucreze ei? Probabil la căpşuni, acolo unde au devenit colegi cu filozofii. Pentru asta a produs şcoala românească tâmpiţi, ca să meargă pe post de căpşunari în Spania. Într-adevăr, mare tâmpit trebuie să fii ca să plăteşti taxe statului pentru facultate şi masterat, ca apoi să te duci să-ţi recuperezi banii muncind pe rupte la cules de fructe exotice, ba chiar mai mult ajutând din nou statul trimiţând bani în ţară.
Pe de altă parte, sigur că există o inflaţie de diplome. Mai nou toată lumea are masterat, iar la cât de accesibil începe să devină doctoratul se pare că nu vom avea toate străzile cu nume de doctori, ci cu locatari doctori. Azi, a avea doar licenţa, în contextul atâtor absolvenţi de masterat e ca şi cum erai pe vremuri doar cu liceul la bază. Ei bine, toate aceste studii peste studii aduc imense sume de bani la buget din taxele colectate. Sistemul universitar a devenit o adevărată firmă pe profit, iar isteria CV-ului cât mai împănat de studii, care face de multe ori diferenţierea în ochii angajatorului, alimentează din plin punga universităţilor. De unde se poate deduce că statului îi convine ca universităţile să producă această inflaţie intelectuală.
În ceea ce priveşte meseriile, pe lângă faptul că nu mai există un câmp al muncii larg şi adecvat pentru a putea fi absorbite, acestea n-ar fi încurajate şi din alt motiv. Şcolile de meserii n-ar aduce nici pe departe atâţia bani din taxe de şcolarizare, mai ales că de regulă cei care se îndreaptă spre ele provin din familii sărace.
Revenind la îngrijorarea preşedintelui privind abundenţa de filozofi, aici putem detecta subconştientul comunistoid al celui care tocmai a condamnat comunismul spre extazul prietenilor săi, filozofii anticomunişti. De fapt, pe preşedinte îl deranjează că sunt tot mai mulţi cei care au opinii, tot mai mulţi analişti şi ar prefera ori o tăcere filozofică plină de mister, gen Lucian Blaga, ori zgomotul strungului sau bătaia ciocanului care să îndrepte secera. Aceasta este mai degrabă nemulţumirea preşedintelui, nicidecum o aversiune faţă de filozofi. Ar fi şi culmea să fie aşa, mai ales în contextul în care prietenia dintre filozofi şi şeful statului pare a fi atât de solidă, încât l-ar fi făcut invidios şi pe Platon, al cărui model de cetate ideală propunea filozofii drept conducători. La noi nu sunt conducători, ci sunt pe lângă conducători, ba unii stau chiar sub, mai ceva ca puii sub cloşcă.
Oricum, o anumită distincţie trebuie făcută şi între absolvenţii ce au devenit ulterior filozofi căpşunari şi cei care au ajuns europarlamentari. Un lucru e clar, primii au plătit ca tâmpiţii taxe de şcolarizare pentru a fi şomeri în România, iar ceilalţi, în virtutea nepotismului, au demonstrat că pot fi orice.
http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/-filozofii-capsunari-80514.html
Ciprian Blidaru 