Privind la scena politică actuală, pare simplu de constatat că singura realitate politică vie și autentică a României de astăzi este PSD-ul. Acest lucru a fost mereu valabil, dar n-a fost niciodată atât de vizibil ca acum, cu excepția lui 1990. Acest fapt era greu de înțeles din mers, cu atât mai mult cu cât acesta a fost unul împleticit în toată această perioadă. La această perdea de fum au contribuit și diversiunile politice din acești 28 de ani, de regulă venind sub forma falselor oferte politice de dreapta, dar și idealurile de țară, gen lupta anticomunistă sau aderarea la NATO sau UE. Toate au generat un entuziasm colectiv care a mascat pe moment realitatea partidului unic viu.
În același timp, toate celelalte înjghebări politice au fost infiltrate de PSD parțial, iar singura ripostă solidă a fost din partea rebelilor violenți ai anilor 90 sau a câte unui lider charismatic și puternic gen Traian Băsescu, nici el tot timpul consecvent cu această luptă, e adevărat una disproporționată și nu ușor de dus. Însă aceste replici n-aveau de ce să îngrijoreze PSD-ul pe termen mediu și lung, pentru că ele erau prin natura lor temporare. Tinerilor stradali urma să le fie îndoită spinarea de bâtele minerilor, iar un lider colțos și conflictual era limitat prin mandatele sale, dacă tot nu a putut fi evacuat înainte de vreme pe căi neortodoxe.
Ajunși la acest moment, în care lupta contra PSD este ori mimată, ori ridicolă, ne putem da seama că bilanțul opoziției timp de 28 de ani la FSN-FDSN-PDSR-PSD a fost un măreț eșec. Faptul că nu există un partid opus, aflat constant la 30%, arată că PSD-ul nu poate avea decât rivali trecători, mai mici sau mai mari, dar și unii și alții efemeri.
Având acest tablou al celor 28 de ani de viață politică, ne putem permite să atingem o anumită luciditate care să funcționeze ca antidot la iluziile politice ce se vor mai naște de aici înainte. Deznodământul lor fatal e de la sine înțeles. Dacă i-am crede pe cei mai mulți care s-au erijat în luptători anti-psd, am zice că și-au făcut-o cu mâna lor. Dar având în vedere că nici nu au încercat ceva solid, n-avem de ce le plânge de milă. Ce anume ar fi trebuit să facă? Nici într-un caz să înjure PSD-ul de dimineața până seara sau nu în primul rând asta, pentru că e drept, politica înseamnă și propagandă. Trebuiau să facă ce tot au promis, o economie liberă concurențial și implicit o clasă de mijloc solidă, abia atunci ar fi avut votanți. Așa, se uită spre tinerii între 18 – 30 de ani care s-au născut cu dezgustul politic și lehamitea de vot. În paranteză fie spus, ce s-a întâmplat în 2014, ar fi bine să știe orchestratorii diversiunii, lăudabili în acțiunea lor de-a ne scăpa de binomul Ponta-Ghiță, că mai trebuie să treacă vreo 20 de ani ca să poți repeta așa ceva. Gustul amar al păcălelii nu va fi uitat ușor.
Revenind la starea de fapt, concluzia e că PSD-ul are pe ce sta, nu-i fuge pămîntul de sub picioare, precum răsfiraților volatili care atunci când nu se pretind de dreapta sunt neomarxiști miruiți de preoții corectitudinii politice de la Bruxelles.
Și acum să vedem pe ce se bazează longevitatea și forța PSD-ului și de aici încolo. Multă lume cade în capcana de-a privi doar la cum arată acum aparatul bugetar și pensionarii. Mai interesant de observat e faptul că aceștia sunt de perspectivă. Paradoxal, chiar și pensionarii sunt de perspectivă în România. Evident, nu aceiași. Bazinul pensionarilor se va alimenta mereu, dar și a angajaților la stat. Cei trecuți de 40 de ani caută siguranța jobului la stat, nemaivorbind de cei care vânează asistență socială. Însă nici în intervalul 18 – 35, lucrurile nu stau bine, chiar dacă nu e vorba neapărat de angajați la stat. Conform datelor statistice, tinerii din acest segment lucrează preponderent în agricultură, comerț, industrie. În general locuri de muncă prost plătite, astfel că ei sunt sensibili atât la măriri de salarii decise de PSD, dar și la ajutoare sociale, având în vedere nesiguranța, dar și lipsa de motivație specifice activității lor. Sigur că în fiecare segment de vârstă există și categorii greu de tentat de sirena psd-istă, dar aceștia sunt inferior numeric. Dintre aceștia, mulți pleacă din țară și probabil că nu se mai întorc. Nici măcar cei care merg la muncă intelectuală, destui de puțini, nu au motive să se întoarcă.
Paralela cu fiii boierilor, din secolele XIX și XX, care plecau la studii în străinătate și se întorceau în țară este una greșită. Acei tineri școliți la Paris, Berlin, Viena, aveau la ce să se întoarcă. Provenind din familii cu poziții, li se aranjau la întoarcere posturi în diplomație, politică, administrație sau preluau moșiile, negustoriile, fabricile sau alte afaceri ale familiei. Ori nu e cazul celor de acum care provin din familii medii sau chiar simple și care se pot întoarce cu doctorat de la Sorbona acasă și să nu-și găsească post în mediul universitar. Paralela se potrivește mai degrabă beizadelelor de politicieni, care și-au cumpărat diplome pe afară și se întorc în politică sau afaceri să desăvârșească escrocheriile începute de părinții lor. Și aceștia din urmă sunt mai degrabă tentați de PSD, pentru că le asigură protecția și imunitatea cum nu o poate face nimeni mai bine. Asta nu înseamnă că aceștia nu pot popula și alte partide care doar se prefac a fi altfel decât PSD.
Prin urmare, nu vom scăpa de PSD în următoarele decenii, şi asta pentru că până și cei care-i combat, excluzând excepțiile de rigoare care sunt neputincioase ca orice excepții, sunt niște clone psd-iste mai gălbejite sau uneori portocalii, albastre şi să nu omitem nici verdele minoritar. Adăugând la aceasta, tabloul expus mai sus privind tendințele pe piața muncii și a migrației, putem conchide că PSD-ul ne va supraviețui glorios. Riscul de-a deveni psd-ist cu vârsta îi paște și pe cei care sunt liceeni, studenți sau angajați și care acum ori votează anti-psd, ori nu merg la vot. În lipsa unei alternative și aflați odată cu trecerea timpului tot mai mult în căutarea stabilității, pesedizarea devine tot mai tentantă.
Ciprian Blidaru 