Ce vrea electoratul?

Ajungând tot mai aproape de sorocul electoral, se discută mult pe marginea electoratului. De la sclavii de pe plantaţiile baronilor, care sunt băgaţi în microbuze şi duşi la secţie, la cei nehotărâţi şi până la indiferenţii inconştienţi, găsim toate extremele în raportarea la politică.

Din păcate, nici dezbaterea publică nu limpezeşte apele, în aşa fel încât să existe un feedback electoral de substanţă. Dezbaterile se pierd în amănunte personale, televiziunile de ştiri au devenit adevărate tabloide, iar influenţarea electoratului se face la cel mai primitiv nivel. Detalii din familia unui politician, mizerii inventate, în aşa fel încât toată evaluarea să decadă la nivelul unui subiectivism de bârfă.

Astfel, oamenii nu mai ştiu de ce votează cu adevărat, care sunt motivele tari ale gestului lor. Pentru că nu poţi vota doar pentru că unul vorbeşte mai repede sau mai lent. Din păcate, votul celor care pun ştampila dintr-o motivaţie superficială va ajunge să aibă consecinţe profunde.

România încă are de ales, între întărirea direcţiei democratice, reformiste şi întoarcerea la inerţia unui stat corupt, abuziv. Acestea ar trebui, în mod normal, să fie resorturile decizionale în ceea ce priveşte votul conştient. Vrei stat de drept? Justiţie? Liberalism economic? Proeuropenism şi proamericanism? Atunci identifici candidatul aşezat pe această orbită şi-i dai susţinerea.

Toate aceste valori susţinute de un politician creează o asociere benefică între respectivul şi susţinătorii săi. De aici şi aberaţia de a crea un stigmat fals, cum a fost cazul băsismului, risipită recent şi de filozoful Gabriel Liiceanu: „Dacă a fi băsist înseamnă a împărtăşi acele valori… statul de drept, economia de piaţă, în tot ce merge pe liniile unui liberalism deschis, atunci sunt foarte mândru să fiu numit aşa. Cred sus şi tare că a fost cel mai puternic, pozitiv puternic, preşedinte după ’89.”

La polul opus sunt forţele politice care adună o masă amorfă ce preferă inerţia şi băltirea într-un nihilism steril. Nu vin nici măcar cu o alternativă, doar că se opun la tot ceea ce înseamnă modernizarea acestei ţări. Sunt mândri că sunt români şi îi înţelegem având în vedere că pădurile sunt ale lor.

Totuşi, acţiunile justiţiei nu vor fi suficiente pentru reformarea clasei politice, e nevoie şi de mobilizarea civică la urne, în dauna votanţilor captivi care compromit şansa propriilor copii şi a clasei active, pentru a trăi într-o ţară măcar cu-n orizont de progres. De asta ar trebui să iasă la vot cei care-şi doresc un anumit tip de societate şi de viaţă, nelăsând ca votul orb să-şi poată arăta consecinţele sale devastatoare.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/ce-vrea-electoratul–149192.html

O campanie ciudată

Aşa se prezintă până acum această campanie electorală, într-un mod atipic, fără confruntarea deschisă cu armatele în spate, cu care ne obişnuisem la precedentele evenimente electorale. Apatia este deranjată doar de vâlvătaia justiţiei.

Întreaga sarabandă a justiţiei, care loveşte în greii PSD-ului, poate crea iluzia că Ponta şi ai săi vor pierde pe mâna lor şi a justiţiei acest meci electoral. Asta dacă pierdem din atenţie faptul că în perioada de schimbare a desuurilor politice, numărul primarilor intraţi după perdeaua roşie este de 350.

O lovitură crâncenă dată ACL-ului, altfel spus, un lucru nu prea bine făcut. Aşa cum nu prea bine făcută pare şi această campanie a dreptei, care nu speculează subiectele spontane, necreând emoţia necesară pentru a îmboldi spre urne pe cei indecişi şi scârbiţi de politică. Oricât ar detesta unii politica, ameninţarea cu un rău mai mare decât cel existent nu lasă rece decât făpturile tembele, inevitabile în orice societate.

Iar teoria că trebuie lăsat totul pentru turul doi, pentru că se ştie că oricum locul trei nu ameninţă pe nimeni, poate fi păguboasă. E important să intri în turul doi cu un scor cât mai bun, pentru că nu va fi uşor de recuperat handicapul. Nu oricine ajunge în turul doi, cu un candidat PSD, are asigurată victoria. Aceasta e o iluzie creată de ultimele două victorii în faţa candidatului roşu, încât riscă să pară deja un fenomen natural. Se uită faptul că ele au fost victorii la limită şi că au fost obţinute de un lider politic înăscut.

Dincolo e încă neclară strategia privind aruncarea pe piaţă a luptei pentru succesiune în partid. Probabil, Sebastian Ghiţă îşi doreşte să ajungă şeful partidului pentru a nu mai avea aceeaşi soartă cu a altor oligarhi, Vântu, Voiculescu, care au băgat BANI în partide şi s-au trezit la puşcărie. Deşi pare aiurea şi contraproductivă lansarea acestui nume, ea poate fi şi o tehnică de-a mai abate atenţia de la putregaiul corupţiei psd-iste, vorbind totuşi de un nume fără notorietate. Asta doar pentru publicul larg, pentru că la nivelul celui informat se ştie deja că lupii tineri i-au întrecut în lăcomie pe cei bătrâni.

Ceilalţi candidaţi ai dreptei funcţionează în limitele unui plafon electoral inconturnabil. E greu de crezut că şi-ar putea depăşi condiţia electorală făcând ceva în plus, cu toate că monotonia discursului justiţiar al Monicăi Macovei parcă vine să îngroaşe şi mai mult limitele electorale, iar la Elena Udrea e nevoie mereu de un discurs prezidenţial pentru a mai galvaniza starea electoratului fidel.

Una peste alta, dacă dreapta aşteaptă să-i bage DNA-ul în traistă, bastonul de preşedinte, s-ar putea să tot vorbim de construcţia şi reconstrucţia dreptei încă zece ani de acum încolo.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/o-campanie-ciudata-149071.html#rate_article

Nobelul pentru şmecherie şi carierele trucate

De ani de zile ne cerem dreptul nostru la premiul Nobel, creând şi din asta o psihoză şi un prilej de frustrare naţională. An de an, încearcă să mai spele ruşinea, dar tot degeaba, eternii nominalizaţi, Cărtărescu şi Varujan Vosganian.Asta şi pentru că Hertha Muller şi acum Ştefan Hell pentru fizică, nu sunt cotaţi ca buni români, fiind alungaţi de pe sfintele noastre meleaguri.

Atât de patrioţi suntem cu valorile noastre, că ori le-am dat un şut să plece, ori am mai şi luat nişte BANI , cum a fost cazul lui Ştefan Hell, care a ajuns în Germania, prin programul de răscumpărare a saşilor. Acestea sunt doar două exemple şi provin, e drept, din trecutul totalitar, dar atitudinea noastră faţă de valori nu s-a schimbat. A rămas aceeaşi, dacă valorile nu sunt girate de sistem, nu sunt binevenite. Iar cum în general sistemul promovează nulităţi e foarte greu să existe o şansă pentru cei competenţi.

Faptul că în România carierele pot cunoaşte o ascensiune remarcabilă, dacă eşti bine propulsat, în dauna celor care aleg drumul drept, a devenit o reţetă de succes.  Avem un prezidenţiabil al cărui parcurs confirmă această stare de fapt. Un om care s-a folosit mai degrabă de servicii ca să facă salturi în cariera publică. E adevărat că e vorba de o perioadă în care serviciile erau nereformate, încă amprentate de spiritul sovietic şi mai degrabă cu idiosincrazii faţă de NATO şi Occident.

Cu toate acestea, vin mulţi şi spun că nu va avea de suferit electoral, pentru că va fi perceput ca un James Bond patriot. Din păcate pentru el e foarte greu să-şi lipească o asemenea imagine. Ponta nu e Putin, a cărui imagine de macho patriot e credibilă şi care a recunoscut că a fost ofiţer acoperit KGB la Dresda, cu mult timp înainte de a candida.

Chiar dacă trebuie luată în seamă şi percepţia publică, ea nu poate fi primordială. Se discută enorm la nivel de chibiţăreală electorală, uitându-se esenţialul, adică încălcarea legii. Magistraţii nu pot avea apartenenţă la servicii, la fel cum statutul de preşedinte este incompatibil constituţional cu această postură.

În orice democraţie civilizată asemenea cazuri duc la retragerea candidatului. Practic, în momentul în care nu se întâmplă asta, e pus în discuţie întreg edificiul democratic al acelei ţări. E adevărat că noi trăim politic parcă pentru a silui democraţia şi regulile unui stat civilizat.

Fericirea clasei politice e dată doar de votul adus de maşinăriile de partid. De asta invocă politicienii, mereu, votul oamenilor, pentru că se bazează pe un vot controlat de partidele lor. În momentul în care ar veni masiv la vot cei liberi, politicienii noştri ar începe să urască alegerile, după care tânjesc atât de mult acum, că le au tot la doi ani.

Toate aceste dezvăluiri sunt o palmă la adresa tuturor oamenilor din această ţară, care caută să reuşească prin forţe proprii, fără plagiate şi fără proptele din sistem. Rămâne de văzut dacă votul lor va atârna mai greu la aceste alegeri. Dacă nu, atunci putem începe să semnăm parteneriate cu unele dintre fostele republici sovietice.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/nobelul-pentru-smecherie-si-carierele-trucate-148820.html#rate_article

Ori prea mândri, ori prea umili

Mesajele critice la adresa României ne arată, de fiecare dată, că încă suntem o societate care nu are o direcţie unică. Pentru unii, mesajele doamnei Nuland reprezintă o bulă de oxigen, în speranţa că mai există o presiune pe cârmuitorii zilei. Dar foarte mulţi români simt nevoia unei replieri mânioase, menită a pregăti o dezlănţuire belicoasă lansată spre „Marile Porţi” care, spun ei, de secole ne pică-n cap nouă românilor.

De data asta nu e vorba de a-l prefera pe odiosul boier român, turcului venit pe cal călare. Ci de a înţelege că noi suntem presaţi pentru a ne însuşi nişte instrumente instituţionale, fără de care Democraţia e doar vorbărie goală şi urnă plină cu voturile morţilor.

Pe undeva, acest complex istoric al celui mic, care ori vrea să pară mai mare decât este, ori nu mai vrea să crească şi se pierde sub pulpana protectoare, nu ne este specific doar nouă. La începutul secolului douăzeci, filozoful indian Tagore încerca să-şi înţelepţească naţia. El sugera Indiei o strategie înţeleaptă, un joc de echilibru faţă de puterea colonială, repudiind soluţiile extreme. Adică nici căderea într-un naţionalism ciufut, izolaţionist, menit a duce la înapoiere pe termen lung, dar nici abandonarea propriei identităţi, pierderea conturului într-o mare pastă cosmopolită.

Dar pentru asta e nevoie de mult discernământ, de o evaluare clară a ceea ce suntem şi a ceea ce vrem să fim. Noi de un sfert de veac suntem împărţiţi între prooccidentali şi antioccidentali. Pentru mulţi, naţionalismul rămâne doar un alibi menit a masca spaima de regulile tipice societăţii occidentale, care ar limita capacitatea de furt a politicianului român.

Cu toate acestea, când vin mesaje dure care incriminează corupţia, siluirea democraţiei, deşi suntem printre primii vizaţi, suntem ultimii la nivel de reacţie demnă. În acest sens, paralela dintre cei doi Victor, unul scris cu k, e valabilă doar până la un punct. Viktor Orban a negat democraţia liberală, dar spune el, nu de pe poziţia dictaturii bolşevice sau fasciste, ci de pe principiile creştin democraţiei, a conservatorismului european, care opune politicilor corecte ale stângii liberale europene, tradiţionalismul, creştinismul, identitatea.

Poate că e doar un joc argumentaţional şi la Viktor Orban, care nu poate acoperi derapajele autocrate vizibile, dar totuşi vorbim de replica unui om politic bine mobilat ideologic, capabil să susţină discursuri polemice articulate în plenul Parlamentului European. Aşa că, vrând, nevrând, trebuie să venim la Victor al nostru, a cărui reacţie e la nivelul elevului problemă, care încearcă să se scoată căutând să dea vina pe unii mai afundaţi decât el. Replica puerilă, de a spune că nu e vorba despre noi, ci de celălalt Viktor, arată nivelul politic al favoritului în cursa prezidenţială.

Ăsta e produsul şcolilor de partid în România, a tineretului politic, a cărui şcolarizare în organizaţia de tineret presupune chefuri şi asimilat tehnicile de potlogărie a bătrânilor. Aşa că, ai noştri tineri nu mai învaţă la Paris, ci prin hrubele vesele ale organizaţiilor de tineret.

În condiţiile acestea, avem toate şansele să vedem continuarea acestui salt bezmetic, între mândria de-a fi român, dospită pe domeniile baronilor, şi nevoia imberb – adolescentină de-a face poze cu vedetele politicii mondiale.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/ori-prea-mandri-ori-prea-umili-148630.html