Nu ne-am născut în locul potrivit

Ei când vor să fluiere, fluieră

Mult prea mediatizatul film „Eu când vreau să fluier, fluier” a eclipsat un eveniment probabil mult mai important decât premierea filmului cu pricina în cadrul Festivalului de la Berlin, 2010. Un alt film românesc participant la festival, „Portret al luptătorului la tinereţe,” realizat de regizorul Constantin Popescu, a trecut complet neobservat în planul mediatic. L-au observat însă alţii, jandarmii politicilor corecte.

Filmul evocă rezistenţa românească anticomunistă din anii ’50, refugiată prin munţi. Se vrea a fi prima parte a unei trilogii cinematografice intitulate „Aproape linişte”, astfel că partea a doua se va referi la Elisabeta Rizea şi la Gheorghe Rizea, urmând ca partea finală a trilogiei să fie dedicată fraţilor Arnăuţoiu şi grupării Haiducii Muscelului. Este un film artistic, nu un documentar, nefiind nici măcar înscris la Secţiunea Oficială a competiţiei, fiind inclus în Secţiunea Forumul festivalului. Dar, cu toate acestea, era aproape de a nu fi proiectat la Berlin în urma sesizărilor Institutului pentru Studierea Holocaustului Elie Wiesel şi Asociaţia pentru Studierea Istoriei Romilor ce combăteau caracterul fascist, antisemit şi rasist al peliculei, dat fiind faptul că rezistenţa din munţi a fost în bună măsură apanajul unor foşti membri ai Mişcării Legionare supranumiţi şi „haiducii lui Dumnezeu.”

În stilul cel mai diversionist cu putinţă, rezistenţa anticomunistă este dinamitată a doua oară prin discreditarea politică retroactivă făcută pe toate căile. Partea rea e că aşa ajungem să ne fie scrisă istoria de către alţii, iar noi să consemnăm umili directivele lor. Docilitatea noastră proverbială e, probabil, şi motivul pentru care nu există reacţii publice de prim plan faţă de acest subiect. Problema mai gravă este alta, punând lacătul uitării pe memoria unor acţiuni istorice de genul acesta, doar pentru faptul că unii trebuie să plătească poliţe peste timp, dispare un episod istoric de exemplaritate eroică din conştientul colectiv al românilor de azi. Mai ales că istoria noastră şi aşa abundă destul de trădări şi laşităţi greu de contracarat.

De puţin timp tragedia poloneză a fost prilejul unui exerciţiu de autocritică naţională faţă de exemplul demnităţii istorice poloneze. În bună măsură ea este justificată, dar asta nu trebuie să obtureze nuanţele, iar la aceasta contribuie din plin trecerea sub tăcere, ba chiar mai mult, sub stigmatul istoriei a unor momente curajoase din istoria noastră. Şi chiar dacă ele n-au avut uneori o amploare naţională, ci una particulară, până la urmă, istoria unui neam nu se asumă doar prin acţiunile sale statale, ci şi prin exemplul de excepţie individuală, ba uneori mai mult prin asta.

Dar aşa e când unii sunt plătiţi să fluiere pentru a vedea faulturi imaginare. Într-adevăr, ei când vor să fluiere, fluieră, noi, azi, mai puţin, doar unii acum câţiva zeci de ani fluierau contra vântului, însă oricât de mult şi-ar dori jandarmii prezentului să bruieze ecoul fluieratului de peste decenii el nu-şi va pierde în veci rezonanţa.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/ei-cand-vor-sa-fluiere-fluiera-93234.html

Reţelele cu acoperire naţională

Eliberarea celor trei „răstigniţi”, judecătorul Costiniu şi oamenii de afaceri Locic, Căşuneanu era oarecum inevitabilă. Televiziunile deja scoseseră la înaintare tot felul de magistraţi care plângeau de dorul judecătorului Costiniu, ca să nu mai vorbim de scena cătuşelor împerecheate care a produs o victimizare în plus. La un moment dat ai senzaţia că DNA-ul sunt regizorii, iar victimele şi cei din studiourile televiziunilor sunt actorii. Nici nu mai ştii ce să crezi. Un lucru e sigur, eliberarea a fost un gest înţelept în raport cu salciile mediatice plângătoare ce se lăsau tot mai jos. De fapt măsurile justiţiei în România ţin cont în primul rând de opinia publică şi abia apoi de elementul juridic. Prin urmare cum să-l ţii pe judecătorul Costiniu alături de Voicu? Dintre toţi, Voicu este singurul care n-are parte de nicio susţinere mediatică, ghinionul lui că are faţă de talcioc şi comportament pe măsură. Nu poate provoca compasiune, cel mult ilaritate în momentul în care îl apucă leşinurile. Potenţialul actoricesc-mediatic este mult prea redus pentru a face din el o victimă a sistemului represiv. În schimb ticăloşii cu doctorate, somităţile cu vile, piscine şi legături cu interlopii beneficiază de toată clemenţa posibilă. Ei au credibilitatea necesară pentru a fi proiectaţi drept victime ale regimului abuziv.

În acest sens, DNA a procedat bine eliberându-i, deoarece chiar dacă n-am fi văzut pancarte cu „Free Costiniu” tot s-ar fi tocat seară de seară de către cohortele de magistraţi şi maeştri, nedreapta măsură. În felul acesta, în curând arestul preventiv s-ar putea să dispară din procedura penală, deoarece se pare că este mană cerească pentru inculpaţii vip. Aceştia ajung nu doar la o bunăstare mediatică, ci chiar la una fizică şi metafizică după cum a trăit atletul creştinătăţii, Gigi Becali, care a declarat că lui i-a prins bine toată treaba şi că s-a îngrăşat şi două kile`. Nemaivorbind de beneficiile politice şi de „golgota sufletească”. Mulţi reproşează DNA circul făcut şi-n primul rând o fac chiar beneficiarii acestuia, televiziunile. Oare ce s-ar întâmpla dacă totul s-ar petrece în maximă discreţie? Cum s-ar ciuli „antenele” atunci? Nu s-ar mai ciuli, ci ar face altceva. Ar urla ca din gură de şarpe că nu există transparenţă. Că regimul abuziv ţine departe de opinia publică inculpaţii, că se încalcă drepturile omului, că suntem ca-n vremea lui Stalin când tribunalele erau secrete, că ne vom trezi mâine, poimâine cu tribunale excepţionale. Cu siguranţă că un asemenea tip de procedură ar fi fatal DNA.

În ceea ce priveşte deznodământul probabil al acestui proces, el nu va mai surprinde pe nimeni. Mai mult ca sigur, nimeni nu va fi pedepsit, nici măcar Voicu, care cel mult va ieşi mai târziu şi va spune că i-a prins bine fiindcă a scăpat de câteva kilograme. Însă pe lângă faptul că justiţia e semi paralizată de interese, mai vin pe deasupra şi televiziunile care menţin paralizia şi la nivelul opiniei publice. Aşa cum oameni ca Voicu prin exemplul lor inhibă manifestarea cinstei în societate, de ce să fii fraier când unii sunt şmecheri, tot aşa reacţiile părtinitoare politic a unor televiziuni caută să inhibe, şi uneori reuşesc, orice act de justiţie, doar pentru simplul motiv că el are loc în mandatul puterii adverse.

În concluzie, stăm bine, suntem într-o disfuncţie totală în tot ceea ce înseamnă instituţiile statului, de economie nu mai vorbim, un singur lucru funcţionează la maximum de capacitate, televiziunile. Singurul lucru pe care l-au câştigat românii după 1990. E şi singura reţea naţională pe care o formează românii de rând, reţeaua de cablu, de restul reţelelor şi reţetelor se ocupă alţii, bineînţeles şi ele cu acoperire naţională.

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/retelele-cu-acoperire-nationala-92815.html

Duminica producătorului

Propunerea deputatului Valeriu Steriu ca hypermarketurile să fie închise în zilele de duminică pentru a susţine producătorii agricoli autohtoni, revitalizând pieţele şi chiar magazinele mici de cartier, face mare vâlvă, provocând furia retailerilor.

Iniţiativa porneşte de la o stare de fapt evidentă. În primul rând, nu doar producătorii agricoli autohtoni sunt marii perdanţi în lupta cu aceste lanţuri grele de magazine, ci şi clienţii, aparent îndestulaţi de hypermarketurile burduşite de marfă în proporţie majoritară de import, însă cu produse de o calitate îndoielnică, deoarece cantitatea şi profitul sunt poruncile sfinte în retail. Comerţul la TIR a ajuns să ucidă micul producător, iar consecinţele se reflectă şi-n scăderea produselor naturale din alimentaţia românilor. Taxele impuse de retaileri producătorilor au dus în timp la excluderea acestora de pe piaţă. Iar în ciuda faptului că anul trecut, după lupte îndelungate, s-a semnat codul bunelor practici care reglementa cât de cât regimul taxelor impuse de hypermarketuri producătorilor, se pare că acesta este prea puţin respectat sau chiar deloc de către retaileri.

Acum, Goliaţii comerţului se simt din nou ameninţaţi şi invocă sfântul drept al pieţei libere. Această demagogie de a face recurs la principii clişeu pentru a acoperi o realitate strâmbă era tipic comunismului, dar se pare că nici capitalismul original nu este străin de asemenea practici. Principiul că statul nu trebuie să se implice deloc şi că piaţa trebuie lăsată liberă până la bunul plac al unora şi la răul plac al altora nu mai are de-a face cu nicio ideologie sau teorie, ci cu primitivismul uman. Paradoxul trist este că au ajuns să apere principii ale capitalismului taman formele atrofiate ale acestuia, multinaţionalele, care sunt un fel de stat în stat, având tendinţe monopoliste ce tind să ucidă iniţiativa privată individuală, adică esenţa liberalismului economic. Pe lângă faptul că aceşti coloşi sunt departe de ideile capitalismului autentic, modul lor de pătrundere, impunere şi dezvoltare pe piaţă se face în cârdăşie perfectă cu statul reprezentat prin instituţiile sale locale, ce deschid larg braţele marilor retaileri occidentali atunci când vine vorba de facilitarea unor autorizaţii, terenuri şi tot ce înseamnă infrastructura necesară pentru construirea şi funcţionarea unui hypermarket.

Faptul că duminica ar fi închise hypermarketurile n-ar veni doar în avantajul producătorului, care şi-ar putea vinde mai bine marfa în pieţe, ci şi în a românului, care şi-ar mai însănătoşi regimul de viaţă cumpărând produse naturale într-o plimbare duminicală în aer liber, e adevărat printr-un spaţiu mai rustic, dar mult mai uman decât halele sclipicioase, pline de cărucioare în ambuteiaj. Un alt beneficiar important al acestei măsuri ar fi angajatul, care ar obţine o zi liberă în plus. Nu multă lume ştie, poate chiar dintre fericiţii împingători de cărucioare, că angajatul unui hypermarket este sclavul modern perfect. Sclavagismul practicat de multinaţionale, se ştie, a produs şi victime. Dar, referindu-ne strict la comerţ, se poate vorbi de acelaşi fenomen sclavagist, adică ore suplimentare neplătite, perioade de până la 10 zile consecutive de muncă, sancţiuni arbitrare pentru a reduce personalul din motive de cheltuială, cu alte cuvinte tărâmul abuzurilor bine mascat de măreţia companiei şi de imaginea puhoaielor de clienţi fericiţi.

Cu alte cuvinte, dincolo de clişee uzate, gen „sunt măsuri comuniste!”, „lăsaţi clienţii să vină la noi!”, se ascunde o realitate dură, care nu mai are nimic de-a face cu vorbăria doctă despre economie, ci cu o grămadă de părţi sociale vizibil afectate de un mecanism comercial necesar, dar care, ca oricărui lucru de pe lumea asta, absenţa unor limite îl face, uneori, dăunător grav sănătăţii celor din jur.

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/duminica-producatorului-92471.html

Alegerile din Ungaria, sub semnul crizei

Începute în Duminica Paştelui pentru cetăţenii din străinătate, alegerile parlamentare din Ungaria vor continua duminica aceasta, când va fi rândul maghiarilor din ţara lor pentru a vota într-un prim tur de scrutin. Aşteptările nu sunt încărcate de suspans, configuraţia electorală indicată de sondaje dând ca favorit net Fidesz (opoziţia de centru-dreapta), care ar putea câştiga majoritatea absolută.

Formaţiunea lui Viktor Orban s-ar încadra ca intenţie de vot în intervalul de 45%-55%. Pentru unii, surprinzător, dar pentru cunoscători, de aşteptat, partidul de extremă dreaptă Jobbik, care s-a copt în ani de zile în solul iredentismului maghiar tradiţional şi a cărui dimensiune e umflată acum şi de efectele crizei economice, e cotat undeva pe la 20%. Cea de-a treia forţă importantă sunt socialiştii (MZSP) aflaţi la guvernare, dar şi într-o cădere liberă fiind cotaţi procentual în jurul a 11%. Ascensiunea fulminantă a Fidesz nu poate fi explicată decât prin speranţa oamenilor de a ieşi din groapa crizei. Victoria categorică ce se profilează va propulsa Fidesz într-o ipostază politică în premieră pentru Ungaria postcomunistă, unde nimeni nu a mai atins o asemenea majoritate. Promisiunile populiste stau şi ele la baza scorului electoral. Cu toate acestea, măsurile propuse de Viktor Orban, micşorarea taxelor şi impozitelor şi mărirea deficitului bugetar, sunt contrazise de experţii economici ce nu le văd viabile decât ca promisiuni de campanie. Ele tind să stopeze şomajul dezlănţuit (11%), însă singurul efect pare a fi cel populist menit a strânge voturile. Sunt şanse mari ca, odată terminată campania şi aflându-se cu sacii în căruţă, Viktor Orban să treacă la un program de austeritate impus de criza economică. Viktor Orban mai vrea să renegocieze acordul cu FMI şi să interzică străinilor achiziţionarea de pământuri arabile în Ungaria, fiind cunoscut cazul austriecilor care au cumpărat ferme în vestul Ungariei.

Cât priveşte viitorul politic postelectoral declaraţiile lui Viktor Orban exclud alianţa cu un alt partid parlamentar. E şi greu de imaginat, dat fiind faptul că socialiştii sunt la polul opus, iar partidul Jobbik (Mişcarea pentru o Ungarie mai bună) reprezintă un partid de extremă dreapta care, ironia istoriei, vrea să orienteze Ungaria spre Rusia. Restul discursului politic al liderului Jobbick, Gabor Vona, e completat de atacuri la adresa, ţiganilor, evreilor, Statelor Unite, UE, el promiţând chiar electoratului renegocierea tratatului de aderare la UE al Ungariei. Cv-ul politic al celor de la Jobbik este completat şi de înfiinţarea, în 2007, a Gărzii Maghiare, formaţiune paramilitară. E adevărat că, în 2008, Curtea de Apel a Tribunalului din Budapesta a scos în afara legii organizaţia din cauza caracterului său paramilitar şi a manifestărilor xenofobe. Cu toate acestea Jobbik face un joc dublu, anul trecut obţinând la alegerile europarlamentare trei locuri, din partea sa candidând şi cunoscuta agitatoare feministă Krisztina Morvai, care, culmea, s-a ilustrat înainte prin campanii ultra democratice de apărare a drepturilor femeilor. Tot culmea este şi faptul că soţul politicianei, un ziarist reputat, este de origine evreiască.

Prin urmare, ghiveciul contradicţiilor dezvăluie impostura şi oportunismul liderilor extremişti care-i fac fraţi de cruce politică cu cei democraţi şi care ne arată că sub crusta credinţelor politice afişate fanatic şi intransigent stau doar interesele personale. Ascensiunea partidului Jobbik poate fi inclusă în fenomenul mai larg al formaţiunilor cu caracter naţionalist extremist care bântuie Europa din când în când, chiar prin ţări cu tradiţie democratică, precum Austria, Olanda, Franţa. Acest tip de partid extremist preia vechi impulsuri istorice exploatându-le electoral în context democratic. Unicul rezultat e cel cuantificabil politic în zestrea de funcţii, influenţă, bani pe care o dobândesc liderii acestor mişcări. Destinul lor este unul în oglindă cu cel al liderilor democratici care, prin demagogia libertăţilor şi a toleranţei, îşi captează susţinătorii. Acelaşi fenomen demagogic electoral, de esenţă pur democratică, cuprinde şi aceste partide extremiste. Paradoxal, absorbţia forţelor opuse în jocul democraţiei arată forţa democraţiei, şi nu slăbiciunea ei. Această absorbţie va duce mereu la ascensiuni de acest tip şi la lideri ce vor specula în folos propriu tendinţele extremiste, naturale oricărei societăţi.

Dincolo de jocul politic, proximele alegeri din Ungaria au un corolar general valabil, factura crizei se plăteşte politic. Probabil că şi România ar fi avut parte de acelaşi fenomen dacă alegerile prezidenţiale s-ar fi desfăşurat anul acesta. Alegerile din Ungaria sunt şi ele semnul că, în anul 2010, politicul este influenţat decisiv de tăişul crizei.

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/alegerile-din-ungaria-sub-semnul-crizei-92425.html