Bolșevicii perestroikiști din 1989

Pe lângă marele ”serial al Revoluției”, pe care îl știm cu toții și pe care  nici Netflix n-ar fi capabil să-l egaleze, circulă pe internet și filmulețe neoficiale care arată atmosfera din culisele megashow-ului istoric decembrist. Așa îi putem vedea alături în studioul încins  al ”revoluției” pe tartorul stalinist, Silviu Brucan și pe fostul deținut politic al perioadei „obsedantului deceniu”, Alexandru Paleologu, care-l privește cu un surâs admirativ. Explicația unui asemenea amor nefiresc o găsim nu doar în oportunismul clipei, ci și în buna situare a boierului alături de Securitate, care i-a oferit sejururi culturale și de agrement în Occident. Atmosfera e încălzită de cei doi mari actori din comedia horror a revoluției, Caramitru și Dinescu. Îi vezi cum gesticulează, fac glume, stau pe jos în studio ca la un foc de tabără, revoluționară evident, și din când în când se mai ridică să pună ”lemne” pe focul ”Revoluției”.

În același timp, de partea cealaltă a ecranului oamenii stau cuprinși de lacrimi și teamă, unii dintre ei și-au pierdut pe cineva drag din familie.  Actorii și regizorii fricii noastre rânjesc satisfăcuți. Adunătura e una pestriță, militari, activiști de partid, scriitori, jurnaliști, actori, politruci bolșevici, popi, foști fotbaliști, disidenți oportuniști. E reprezentată aproape întreaga societate. Toți se înghesuie să apară în fața poporului sau să se implice în organizarea ”revoluției”. Fiecare vrea un rol cât mai important în acele momente, dar mai ales în perspectiva unei viitoare pricopseli. Ceea ce s-a întâmplat în acele zile s-a perpetuat întruna de atunci. Periodic am putut vedea în anii ce au urmat, aceleași buluceli și îmbrânceli prin care s-au proțăpit  în fața  ochilor noștri tot felul de fețe noi de politicieni, lideri de opinie, afaceriști vizionari. Și evident regizorii resetării sociale care sunt mai activi astăzi ca oricând.   

Serialul ”Revoluției” nu ar putea fi încadrat la filme istorice patriotice, cu toate că a avut printre regizori, pe unul care excelase în acest gen în perioada Ceaușescu. Regizor și actor în filmul Revoluției, Sergiu Nicolaescu a participat la primul său moment cinefil nepatriotic.  Așa cum am învățat la istorie despre caracterul național al Revoluției de la 1848, în special de revoluția lui Avram Iancu din Transilvania, nu putem afirma același lucru despre degringolada controlată din decembrie, chiar dacă încearcă unii să măsluiască zarurile istoriei aruncate peste capul românilor în 1989.

Pentru a stabili că n-a fost o revoluție națională e suficient să ne uităm la lista perestroikiștilor bolșevici implicați în lovitura de stat. Când nu erau produsele directe ale bolșevismului, ca Brucan, Brateș, Bârlădeanu, Dan Marțian și chiar tânărul Iliescu de atunci, erau fii ai bolșevismului precum, Petre Roman, aflat în vârful zonei politice în zilele calde din decembrie 1989. Dacă ar fi știut norodul buimăcit zi și noapte în fața televizorului, că nașul lui Petre Roman a fost Petru Groza și că tatăl său era printre cei care l-au trimis la moarte pe revoluționarul anticomunist Imre Nagy sau că acesta a militat pentru o Transilvanie ruptă de România, probabil că și femeile de la Apaca și-ar fi deturnat libidoul spre alte pulovere cu gâturi mai lungi. 

Să ne amintim doar de figurile principale ale bolșevicilor perestroikiști din 1989: Ion Iliescu – fiu de kominternist stalinist, studii la Moscova, Alexandru Bârlădeanu, care a stat la Moscova la prelucrare în perioada celui de-al doilea război mondial, generalul Militaru – agent GRU, generalul Vasile Ionel – Șef al Marelui Stat Major al Armatei Române, facultatea la Moscova, agent sovietic, Silviu Brucan, ideolog stalinist format la Moscova.

O lovitură de stat la care au pus umărul și bocancii, bolșevici kgb-iști alături de agenți ai puterilor occidentale nu avea cum să aibă un caracter național. Ulterior s-a adeverit acest fapt prin direcția politicilor ce au urmat după 1990. Apropierea de Vest, firească și atunci și acum, nu trebuia să ducă și la ”deromânizarea României” de care vorbea poetul Adrian Păunescu. Atunci când lansa această sintagmă, ea nu părea să aibă concretețea de astăzi și de mâine, când putem vorbi deja la propriu de o deromânizare fizică, nu doar spirituală.

Evocarea patriotică a zilelor revoluției seamănă cu falsul festiv ambalat de 1 decembrie. Toate aceste zile omagiale, comemorative, care îndeamnă la marea unire a românilor ținuți în sclavie de veacuri, sunt sărbătorite de un stat care își alungă conaționalii și se umple de asiatici prost plătiți. Acum știe tot natu` că salariile au fost ținute intenționat la nivel de mizerie, ani de zile în România, pentru a atrage investitorii străini care vânează pe tot globul doar mână ieftină de lucru, dar și pentru a obliga forța noastră de muncă să ia drumul Europei.

Parte din rețeta antiromânească sunt și istoricii propagandiști de după 1990, care s-au întrecut în denigrarea personalităților legendare autohtone în favoarea conducătorilor străini. Mesajul manipulator e simplu, străinii sunt mai patrioți decât noi și ne-au făcut numai bine. 

România profundă devine de la an la an ca un tablou de anticariat uitat în vitrină, pe lângă care trece nepăsător cu puterea sa, prezentul amnezic.

Suferinţa, cu ştaif

Suferinţa este democratică, la fel ca şi moartea. Nimeni nu-i scapă. Dar totuşi suferinţa unora poate fi o izmeneală penibilă în ochii celorlalţi. Mai ales după ce te bucuri sau te-ai bucurat de-o grămadă de privilegii, în bună măsură nemeritate.

Cam toţi potentaţii ajung, mai devreme sau mai târziu, să se victimizeze, vezi cazul Mioarei Roman, care consideră că statul român îi este dator, pentru sacrificiul ei faţă de popor, cu o locuinţă semigratuită. Tot aşa cum bolşevicii marginalizaţi s-au răzbunat în 1989 pe Ceauşescu, punându-l pe Ion Iliescu preşedinte. Şi ei au suferit, în frunte cu Silviu Brucan, care a dăinuit mult şi bine după aceea, ca într-o reparaţie morală faţă de suferinţa sa. La fel se întâmplă şi cu pierderea puterii, apare suferinţa imediat, mai ceva ca o migrenă. Apar dosarele, DNA-ul, hărţuirea politică şi automat nevoia inculpatului de-a empatiza public cu suferinţa celor mulţi, de care n-a vrut să audă atât cât timp i-a condus, pentru ca şi publicul să trăiască solidar marea sa dramă. Îşi pierd sedii de partide, mandate, amante, după care joacă în comedia revoluţionarului, flămând după puterea pierdută.

Dar nu doar cei ce-au fost şi nu mai sunt îşi plâng de milă, ci chiar şi cei ce sunt şi nu ştim dacă vor mai fi, chiar şi ei trag dâra tristeţii după ei. Atracţia turistică numărul unu a ţării, d-na Udrea, îşi justifică pasiunea pentru rochii exorbitante pentru că altă bucurie n-are de la viaţă. N-are plozi, n-are câini, n-are mâţe, în general n-are decât ceea ce duce cu ea. De asta are şi acest motto pe blogul domniei sale, Omnia mea mecum porto (tot ceea ce am duc cu mine). Şi duce, chiar duce bine. Tristă poveste, ca şi a doamnei Roman, a fetelor ei, a doamnei Tăriceanu, Năstase, femei de casă, Agripine, Ecaterine Teodoriu, sacrificate pentru popor, care, lipsit de mizericordie, vorba lui nenea Iancu, le uită sau nu le înţelege. Dar măcar are ocazia să le privească, pentru că aceste „victime” rămân cu un drept câştigat pe viaţă în urma poziţiilor avute, dreptul de-a se lamenta public, de-a cere să li se facă lor dreptate. Probabil că acest drept va fi moştenit de odraslele lor, laolaltă cu celelalte beneficii. Aceşti aristocraţi, de japcă la drumul mare, pe care i-a produs România, sunt nemuritori. De aceea şi suferinţele lor vor continua.

Iar cei ce azi se laudă, aşa cum o face acum ciobanul primordial, care ne anunţă triumfător faptul că doar pentru că se trezeşte ia 1000 de euro de la Parlamentul European, vor fi poate „răstigniţii” de mâine. Nici nu contează dacă el ia atât, important este că, dacă nu va mai mulge oaia comunitară şi pe deasupra se vor întoarce iar procurorii, iarăşi vom ajunge la lanţuri, la Barabas, la cruci. Şi tot aşa, circul suferinţei se va învârti mereu.

Din păcate, preţul biletului la această telenovelă e unul imens pentru poporul român. Dar poate că asta merită o populaţie care n-are instinctul social al dreptăţii: cel mult o invitaţie în fotoliu la telenunta lui Borcea, pe care bineînţeles că o onorează cu multă plăcere.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/suferinta-cu-staif-114471.html

Stafiile lui Brucan

Media românească a devenit, de ceva timp încoace, un spaţiu prin excelenţă dedicat mârlăniei de cartier. Dacă injuria şi mârlănia, folosite de politicieni, au devenite arme de distrugere politică în masă, iată că nici breasla jurnaliştillor nu pare să aibă o pepinieră săracă în personaje demne de peluza oricărui stadion.

Noul tip de jurnalism propune golăneala în direct, cu ochii drept ţintiţi la cameră şi cu aerul de smardoi gata de cafteală. Trustul tovarăşului Voiculescu are în lotul său de pitbulli de presă exemplare dintre cele mai reuşite. Pentru miticii exhibaţi, gen Victor Ciutacu sau Valentin Stan, analiza politică începe cu „Băi, Tăricene!” şi se termină cu „Las-o dracu’, măi Băsescule!”, „Băi Sorine!” sau „Hai, măi Cristi!” sunt alte mostre de dialog jurnalistic de tip nou. Cei de mai sus sunt pentru cei mai mulţi dintre noi Sorin Oprescu şi Cristian Diaconescu, dar pentru cei mai puţini dintre noi sunt Sorin şi Cristi. Nu e nicio problemă, dar atunci să ni se spună şi nouă că privim în sufrageria motanului Felix, acolo unde pisoii acestuia se dau peste cap.

Aceşti virili ai audiovizualului ce se produc seară de seară în şuete interminabile pe ruta Antena1 cu oprire-n halta Antena2 şi cu destinaţia finală Antena3 mai au şi ei momentele lor de impotenţă. Să ne aducem aminte de mascarada de la Congresul PC, unde tovarăşul Voiculescu şi-a impus în direct candidatul favorit, încălcând statute şi regulamente în cel mai bolşevic mod cu putinţă. Atunci pisoii războinici s-au ascuns după coada motanului şi au tăcut mâlc. După care legiunea lui Felix motanul şi-a reluat din nou atacurile anti Băsescu. Acum, nu că nu ar avea şi pe cine ataca, doar că putem spune că cine se critică se şi aseamănă. Între flăcăii lui Voiculescu şi Traian Băsescu există ca numitor comun mârlănia şi golăneala. Până la urmă nimic nu este întâmplător, aşa cum au răzbit în politică prin stilul golănesc politicieni precum Traian Băsescu, era de aşteptat ca şi presa să scoată în faţă oameni de aceeaşi teapă. Din tot acest decor bogat nu putea lipsi, pentru că, nu-i aşa, nu este zi lăsată de sus fără vorba peltică a maestrului pitic, Ion Cristoiu. Pe vremuri, piticul vrăjitor de la Evenimentul Zilei, un fel de OTV în variantă scrisă, inventa tot felul de năzdrăvănii de presă deschizând drumul presei tabloid în România. Acum s-a convertit în marele analist, moralist, scriitor, într-un cuvânt, în guru presei româneşti. Călugării spun că omul când se dedă poftelor şi viciilor îl hrăneşte pe fratele său porcul. Maestrul sătul şi ghiftuit poate acum predica ore-n şir la modul peltic şi tihnit fraze înţelepte despre politică şi nu numai.

Dacă în sufrageria lui Voiculescu zburdă pisoii, nici bucătăria lui Vântu nu e săracă în tot felul de gândaci. Corul lăudătorilor băsescieni, nefiind în opoziţie, se manifestă mai puţin agresiv, având de ridicat doar imnuri de slavă conducătorului iubit. Fauna trustului condus de Vântu este şi ea bogată în totul felul de specimene. Aici îl putem revedea pe omniprezentul Mihai Tatulici, cel care a minţit poporul cu televizorul de au ajuns românii să-şi pună toate economiile la Caritas, joc pe care marele deontolog l-a promovat orbeşte în cârdăşie cu iniţiatorul escrocheriei, Ioan Stoica. Fostul activist UTC şi PCR s-a reciclat ca mulţi alţii după 1989, pozând acum într-un mare moderator de dezbateri democratice. Dintre politrucii mai vechi, care acum se prezintă ca politologi de mare anvergură, răsare şi Iosif Boda, un alt oportunist politic, ajuns acum la senectute un fel de Cicero de Dâmboviţa. Emil Hurezeanu sau mai bine zis Huzureanu completează trupa de grei de la trustul lui Vântu, acolo unde tânărul cabotin parvenit Turcescu face presă la modul la care poate doar Scânteia îl mai făcea. Toţi aceşti analişti sunt adevărate stafii ale lui Brucan. Unii îl întruchipează pe Brucan cel tânăr, carieristul în stare de orice pentru a parveni, inclusiv de propagandă bolşevică, iar alţii pe cel convertit la bătrâneţe în mare apologet al capitalismului şi al democraţiei.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/stafiile-lui-brucan-59568.html