Revoluţia franceză şi somnul democraţiei mioritice

Milioane de oameni în stradă, liceeni furioşi, altercaţii cu poliţia, blocajul circulaţiei, probleme cu carburanţii, o ţară aproape paralizată. Aşa arată Franţa acum. Dacă n-ar şti despre ce-i vorba, un român ar fi zis că statul francez a executat nişte disidenţi sau există o tentativă de genocid asupra poporului, altfel cum să faci atâta tărăboi naţional pentru mărirea vârstei de pensionare de la 60 la 62 de ani, şi a vârstei la care se poate beneficia de pensie integrală de la 65 la 67 de ani. În România nu s-a ieşit în stradă nici împotriva dictaturii lui Ceauşescu din proprie iniţiativă şi nu se iese nici acum când tăierile salariale îi aruncă pe mulţi la limita subzistenţei, darmite pentru doi ani de muncă în plus.

Pe francezi îi scoate în stradă înainte de orice chemare sindicală, spiritul democratic. Democraţia nu înseamnă cum s-a încetăţenit pe la noi într-un mod original, instituţii birocratice şi stufăriş legislativ care nu valorează mai nimic în momentul în care se întâlnesc cu şpaga, ci puterea demosului, puterea poporului. Ce vrea poporul într-o ţară, aia se întâmplă, asta înseamnă respectarea democraţiei, nu cum cred unii imbecili autohtoni duhnind a primitivism că democraţia ar însemna exact opusul şi anume respectul fricos faţă de autoritate şi putere, chiar dacă ele devin abuzive.

Revenind la forţa sindicală franceză, comparaţiile cu ce se întâmplă la noi sunt inutile. De fapt în ţările civilizate, sindicatele sunt puternice şi ele sunt adevăratul câine de pază al democraţiei. În Occident, comunismul bolşevic nu a prins atât de bine tocmai datorită sindicatelor care au ameliorat capitalismul sălbatic din secolului al XIX – lea , pe când în alte părţi această sarcină a fost preluată de partidele politice ce au practicat demagogia umanistă şi ulterior teroarea puterii.

La noi, după 1990, sindicatele au fost şi sunt doar nişte auxiliare ale partidelor şi ale intereselor mafiote. De fapt singurul beneficiu al aşa zisei noastre democraţii a fost libertatea de-a fura. Singurii beneficiari cu adevărat ai libertăţii sunt cei care au făcut milioane de dolari. Restul populaţiei ajunge să retrăiască umilinţa sărăciei, de data asta fără vreun tiran deasupra capului, ci cu o mafie care face tumbe de douăzeci de ani. Un lucru e cert, niciun sindicat nu va apăra pe nimeni niciodată în ţara asta.

În general la noi protestul e privit ca un fel de manifestare antidemocratică. Să ne aducem aminte de reacţia emblematică pentru nivelul nostru democratic, a liberalului Puiu Haşotti vizavi de protestatarii anti Nato, din urmă cu doi ani, când summit-ul a avut loc la Bucureşti: „De ce nu s-a intervenit mai agresiv, pentru că ar fi mai bine să facem o nedreptate, decât să îngăduim o evidentă dezordine”.

În analfabetismul lor politic, aleşii noştri văd democraţia ca pe o chestie de protocol, cu şedinţe şi discursuri diplomatico-demagogice. Acestea sunt doar forme ale ritualului politic de conducere, esenţa democraţiei e în stradă. Un protestatar francez intervievat în stradă spunea sec: „Dacă nu vor ceda guvernanţii, nu e nicio problemă, vom paraliza Franţa”. Asta înseamnă să curgă prin sângele tău secole de istorie curajoasă. Aşa s-a făcut marea revoluţie, aşa s-au construit imperii, de cealaltă parte, în tot acest răstimp, s-a educat şi cultivat frica şi dezbinarea. Pentru noi cu cât lucrurile se înrăutăţesc, cu atât creşte dihonia interpersonală, ce să mai vorbim atunci de protest colectiv!

Dar nu-i nimic, că noi putem da lecţii de democraţie francezilor, cum sigur se vor găsi unii să o facă, noi nu ieşim ca barbarii pe străzi, noi stăm cuminţi la televizor să vedem show-ul pus în scenă de modernizatorii României, după care dormim pe noi în somnul cel de moarte al democraţiei mioritice…

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/revolutia-franceza-si-somnul-democratiei-mioritice-101227.html#rate_article

Un Nobel cât China

 Laureatul recent al premiului Nobel pentru Pace este Liu Xiaobo, aflat în detenţie politică în puşcăriile regimului de la Beijing. Dacă anul trecut juriul Nobel a vrut, prin desemnarea lui Barack Obama, mai degrabă o încurajare a politicilor pentru pace, acum gestul vine să protesteze faţă de un regim dictatorial, care, iată, supravieţuieşte, alături de altele, lumii democratice.

Liu Xiaobo are o istorie lungă ca disident faţă de totalitarismul din China. A luat parte la marea demonstraţie din Piaţa Tiananmen, 4 iunie 1990, sfârşită printr-o represiune sângeroasă, numărul victimelor fiind muşamalizat la nivel oficial, dar care se pare că se ridică la 3.000 de morţi. Represiunea fusese ordonată de liderul de atunci, Deng Xiao Ping, care, deşi îi urmase lui Mao Zedong şi realizase o oarecare liberalizare economică, păstrase în continuare frâiele dictaturii politice. Abia după anii 1990, China va cunoaşte o dezvoltare fulminantă a economiei de piaţă. De fapt, acesta e socotit ca fiind unul dintre miracolele chinezeşti, pe lângă celebrul zid, existenţa aproape schizofrenică a unei economii de piaţă alături de un regim de dictatură comunistă. Deşi acest hibrid chinezesc lasă loc multor speculaţii retroactive din zona istoriei contrafactuale, e greu de imaginat că acest model s-ar fi putut aplica la modul salvator şi la restul ţărilor fost comuniste. China e o excepţie din toate punctele de vedere, prin omogenitatea rasei şi dimensiunea ei numerică impresionantă. E o specie în sine cu legile ei proprii, de aici şi o autonomie faţă de influenţele vremii.

Unul dintre gesturile de influenţă din partea lumii democratice este şi acordarea premiului Nobel pentru Pace disidentului chinez Liu Xiaobo aflat, din 2008, în închisoare pentru manifestări antiregim, motivul fiind participarea lui Liu la conceperea unei platforme democratice intitulată Charta 2008, un manifest în favoarea reformării vieţii politice a Chinei. Deşi a mai făcut, la începutul anilor ’90, doi ani de puşcărie în urma participării la protestele din Piaţa Tiananmen, în 2009 a fost condamnat la 11 ani de temniţă pentru acţiuni subversive. Întregul crez existenţial al lui Xiaobo e rezumat de acesta într-o declaraţie făcută înainte de încarcerare: „Am ales să fiu de profesie disident, deci, implicit urmărit şi eventual închis. Când iei o astfel de decizie, trebuie să ştii bine ce urmează. Să nu uiţi nici o clipă că riscurile şi presiunile exercitate asupra-ţi trebuie contracarate cu optimism şi încredere de sine”.

Cazul său nu e comparabil cu cel al oligarhului rus Mihail Hodorkovski, care, deşi contestă regimul Putin din închisoarea siberiană, face parte dintre îmbogăţiţii perioadei postcomuniste, având mai degrabă un meci personal cu fostul preşedinte rus. Pe undeva putem, până la un punct, trasa nişte paralele între speţa rusească şi micile contre moguli – preşedinte de la noi, doar că în spaţiul mioritic nu se merge niciodată atât de departe în asemenea dispute, fiind preferate ameninţările ca spectacol de imagine.

Revenind la premiile Nobel de anul acesta, ar mai fi de remarcat recunoaşterea, chiar dacă târzie, a scriitorului peruan Mario Vargas Llosa. Dincolo de meritele literare incontestabile şi aici există o componentă politică, fiind ştiut faptul că, după ce a avut o apropiere în tinereţe faţă de stânga sud-americană, acesta a devenit un liberal militant. Având în vedere că predecesoarea lui Vargas Llosa a fost Hertha Muller, disidentă româncă anticomunistă, e limpede că în felul acesta Comitetul de la Oslo găseşte de cuviinţă să trimită nişte semnale cu privire la oazele de totalitarism care încă mai supravieţuiesc. Sunt binevenite aceste semnale mai ales în contextul în care dublul standard în ceea ce priveşte cele două maladii ale secolului XX încă persistă. Dacă fascismul şi nazismul au fost decapitate, balaurului totalitarismului nu i-a fost tăiat încă de tot şi capul comunist. Cu atât mai lăudabile alegerile de anul acesta pentru premiile Nobel.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/un-nobel-cat-china-100763.html

Partium non datur

Mai marele politruk camuflat în sutană, Laszlo Tokes, îşi continuă misiunea demnă de agenda agitatorului cu care era prevăzut la purtător agitatorul bolşevic de pe vremuri. Probabil simţind că intră într-o anumită uzură prin repetarea la nesfârşit a revendicărilor autonomiste privind Ţinutul Secuiesc, Laszlo s-a ridicat din şaua calului, a dus mâna la ochi, după care şi-a aţintit privirea spre un alt ţinut. E vorba de Partium (Bihor, Satu-Mare).

Cine urmăreşte discursul lui Tokes şi nu ştie prea multe despre România, îşi poate imagina că aici există o împărţire administrativă de tip medieval, pe ţinuturi, ducate sau chiar feude.Sigur că fiind un personaj complet lipsit de simţul ridicolului, „marele revoluţionar” nu întârzie să emită bazaconii cu mare patos. Să vorbeşti despre ţinutul Partium conştient de ponderea majoritară românească e de-a dreptul stupid. Dar să mai vii şi să spui că zonele autonome, prin urmare şi Partium din moment ce prezintă pentru Tokes potenţial de autonomie, atrag ca şi Tirolul de Sus şi Catalonia populaţie din alte locuri datorită nivelului de trai şi a unor avantaje create de minorităţi e un pic cam mult pentru un vicepreşedinte de Parlament European. Comparaţia e total greşită, catalanii nu sunt minoritari în Catalonia, ci la nivelul Spaniei, pe când maghiarii din ţinutul Bihor şi Satu Mare sunt minoritari şi-n aceste judeţe. Iar ca să sugerezi că o anumită prosperitate – ceea ce iarăşi e cam exagerat având în vedere cele două judeţe, dar probabil că prosperul episcop s-a gândit mai mult la situaţia sa – ar fi meritul minorităţii maghiare din ţinutul Partium e iarăşi în afara bunului simţ. Comparaţia cu Catalonia şi Tirolul de Sus s-ar fi potrivit în cazul judeţelor Harghita şi Covasna măcar la nivelul statistic de populaţie majoritară, dar probabil că acolo s-a abţinut fiind vorba de cele mai sărace judeţe din ţară. Teoretic ar fi mers să spui că acolo minorităţile îi atrag pe cei din jur, însă nu e cazul unei zone, unde sicilienii cu mustaţa răsucită au stors tot ce se putea stoarce în dauna conaţionalilor înfometaţi.

Dar dincolo de toate acestea, Laszlo Tokes doreşte să ne arate că ambiţiile sale nu sunt doar la nivel declarativ şi ne anunţă următoarea sa întreprindere politică, şi anume un nou partid maghiar de luptă pentru autonomie. După UDMR şi Partidul Civic Maghiar se pare că vom avea încă un cal la troica hungară. Câştigul unei noi geneze politice din partea minoritară va fi însă în cu totul altă parte. Succesul politic brevetat de UDMR, acela de-a profita de eterna discordie românească şi a ajunge mereu la guvernare după 1990, creează inevitabil emulaţie şi invidie în sânul altor lideri minoritari cu veleităţi politice. Cine ştie dacă nu peste câţiva ani, partidul românesc câştigător de alegeri îşi va forma majoritatea cu încă două sau trei partide ungureşti. Românii sunt în stare şi de aşa ceva. Sunt în stare să se unească împotriva altor români şi cu ceangăii şi găgăuzii. Prin urmare, perspectiva unui câştig politic atât pentru partidele româneşti cât şi pentru alţi politicieni maghiari dornici să se înfrupte şi ei din bucatele puterii e singura realistă.

Cât îl priveşte pe Laszlo Tokes el va continua să fie un fel de Gigi Becali pe partea minoritară. La Bruxelles va purta cât de cât haine mai europene, iar aici în ţară va cădea în primitivismul medieval ilustrat şi de ciobanul mioritic. Am putea spune după principiul terţului exclus din logică, tertium non datur, că şi Partium-ul este exclus unor asemenea scenarii fantasmagorice, cu excepţia minţilor întunecate.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/partium-non-datur-100323.html#rate_article