Casta politică şi sfidarea statului de drept

Ne – am putea  întreba în ce măsură ceea ce se întâmplă în această perioadă pe scena politică priveşte, interesează, un tânăr de 25 – 30, sau hai să lărgim plaja şi să încadrăm vârsta de mijloc, partea activă pe piaţa muncii, atâta câtă mai e ea. Ce treabă au aceşti oameni cu politizarea unora, urmată de depolitizarea făcută de ceilalţi, pentru ca mai apoi treaba făcută să se treacă din nou la repolitizare. În acest moment, România este de interes pentru politicieni şi vedetele mediatice, ambele categorii prosperând, unii pentru că stau la cisternă, alţii că pun în scenă circul acestora. În rest, nu există beneficiari.

De ce ar trebui un om obişnuit să pătimească pentru o bătălie care nu e a lui? Dacă românii recurg la aceste satisfacţii mărunte înseamnă că nu le-a mai rămas decât bucuria ieftină. O chestie din care nu câştigi nimic, dar tu te bucuri sau în celălalt caz te afunzi în melancolie.

Cu puţină luciditate s-ar putea scăpa de ambele stări. În primul rând e clar că în România viaţa politică a intrat într-o cu totul altă fază. S-au dus vremurile în care la patru ani se dădea un vot, iar cei care erau sancţionaţi stăteau pe tuşă patru ani, bombănind şi aşteptând să-şi rupă gâtul inamicii publici. E limpede că de acum cu votul primit de la populaţie se poate face orice. Se pot rupe partide, forma majorităţi, suspenda preşedinţi, schimba regulamente, proceduri, instituţii. Maleabilitatea şi flexibilitatea actului politic e atât de mare încât votul cetăţeanului a ajuns, şi va ajunge în continuare să fie de nerecunoscut. Proştii nu mai au decât două lucruri de făcut în ţara asta, să se uite la televizor şi să meargă la vot. Pentru că tot felul de găini ong-iste îndopate şi ele bine din grăunţele publice, ne tot spun că aşa e democratic, de parcă naziştii n-au ajuns tot prin vot la putere. Putin sau Viktor Orban sunt aleşi democratic, oamenii merg la vot, care este consolarea sau satisfacţia pentru democraţie, în cazul celor doi?

Ceea ce va urma în continuare nu va fi doar un an electoral, după care ne vedem de ale noastre, România va fi tot timpul în ani electorali, pentru că bătălia  nu mai ţine cont de reguli. E ca un  meci în care se dă o întreagă echipă afară, penalty-ul e dat cu poarta goală, arbitrul e lăsat fără dinţi şi fluier. E un meci în care se poate face orice. Se va putea schimba şi Constituţia, se vor putea face trei camere parlamentare, una jumate. Oricine va demite pe oricine, se va schima sistemul de vot de fiecare dată. Şi uite aşa românii reuşesc să umilească transcendenţa legii, să o dea jos din “aroganţa” sa şi să arate tuturor că legea e făcută de om, deci poate fi încălcată oricând. Să mai termine fraierii ăia de occidentali, care singuri îşi pun nişte reguli, după care stau ca proştii sub ele, ba mai mult se mai şi sancţionează dacă nu le respectă. Nişte depersonalizaţi fără flacără în obraji, nu ca românul vitalist care n-are nicio limitare de nicăieri. De fapt, mergând mai în profunzime şi din acest unghi se poate confirma ceea ce filozofi, sociologi, gen Rădulescu-Motru, Drăghicescu, sau chiar Cioran spuneau despre absenţa vocaţiei metafizice şi implicit şi religioase la români.  Asta se vede peste tot, pentru români nu există transcendenţa a nimic, există la unii doar sarmale la praznic, la alţii mai neoprotestanţi, bani, deci vizate doar beneficiile materiale ale religiei, la fel cum şi-n politică nu există legi, regulamente, ci doar putere şi bani. Popor emancipat de orice determinare exterioară.

Nu crede în nimic de deasupra lui indiferent de ce natură ar fi entitatea respectivă. Nu există decât interesul propriu care atunci când nu e satisfăcut intră în conflict şi cu interesul naţional, şi cu Constituţia, şi cu legile. Pentru satisfacerea lui se sacrifică orice scrupul. Slavă domnului că la Consiliul European se va aborda deja conceptul de suveranitate limitată. O integrare cât mai profundă într-o Europă cât mai unită, e singura noastră şansă de-a n-o mai lua-o razna, aşa cum am făcut-o mereu în ultimii 70 de ani. Altfel, Belarusul lui Lukasenko şi Rusia lui Putin ne vor aştepta oricând într-o axă.

Civismul şi trezirea Justiţiei

Când Justiţia dă un verdict, într-o ţară civilizată, nu se deschid nici sticle de şampanie, nu se face elogiul justiţiei, dar nici nu se începe la propagandă politică, la negarea verdictului, la plasarea lui în zona vendetei politice. Premieri închişi sunt şi au fost în Croaţia, Ukraina, Italia. Până şi Helmut Kohl a fost la un pas de închisoare, şi omul acesta a reunificat Germania. După logica unora, ar trebui date condamnări, doar după ce Băsescu nu mai e preşedinte, că până atunci e doar mâna lui.

Cazurile de condamnări definitive se înmulţesc. Sorin Ovidiu Vântu a primit sentinţă definitivă, un an cu executare. Un alt om care a jefuit românii, aşa că ar fi culmea să ne comportăm în faţa acestor decizii ca nişte mexicani isterici, şi nu ca nişte cetăţeni europeni. În ce priveşte sentinţa dată fostului premier, cinci judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României au dat un verdict unanim. E vorba de o încadrare spre minimul pedepsei, care era între unu şi cinci ani. Plus faptul că datorită vârstei, fostul premier ar fi făcut doar o treime din pedeapsă şi ar fi ajuns la doar opt luni de detenţie.

În acelaşi timp, gestul uman de-a nu suporta ideea de închisoare poate fi de înţeles, mai ales la un om ca Năstase. Dar nu putem fi copleşiţi de registrul emoţional. Pe de o parte, bombănim de douăzeci de ani că nu se face justiţie, că nimeni n-a plătit, iar când se întâmplă cât de cât ceva, cădem pradă politizărilor şi emoţiilor. Mai există şi falsul contra argument, atunci când e scos unul vinovat, se zice mereu, dar ceilalţi n-au furat? Ca si cum, or intră toţi odată, ori nu intră niciunul. Pe logica asta strâmbă ar trebui eliberaţi toti detinuţii, până nu sunt prinsi şi ăia care încă umblă în libertate.

Dar de bine, de rău, România este de cinci ani în UE, e adevărat că putem face un bilanţ negativ, n-am atras fonduri europene, n-avem infrastructură, suntem cea mai ţăracă ţară din UE. Dar în acelaşi timp s-au făcut nişte paşi mici în justiţie, dar dătători de speranţă, libertatea presei există, mai ales spaţiul electronic care este foarte dezvoltat, având o dinamică fantastică, fiind astfel un duşman aproape de neînvins pentru orice tentativă de sugrumare a libertăţii de exprimare.

E clar că indiferent cine vine la putere, cu orice majoritate ar veni, perioada neocomunistă a anilor 90 nu se va ma întoarce şi nici riscul de-a fi închise televiziuni, gâtuită presa şi de-a zeciui agenţii economici ca-n perioada 2000 – 2004. Nu mai suntem suspendaţi ca după perioada post sovietică, suntem monitorizaţi la nivel european. Aceste sunt bunuri dobândite în firava noastră democraţie. E adevărat că s-ar putea replica invocând exemplul Ungariei. Într-adevăr, garanţii pe termen nelimitat nu există, dar România nu se află momentan în acest pericol, iar pentru o bună protecţie în faţa tuturor abuzurilor, o armă eficientă rămâne conştiinţa civică şi lupta cu dezgustul şi indiferenţa.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/opinii-civismul-si-trezirea-justitiei-125051.html

Cronicarii vremii şi capcana politică

An de an, evenimente ca Mineriadele sau Revoluţia sunt reluate, uneori plicticos, dar alteori prilejul scoate la iveală şi mărturii ale cronicarilor vremii, nu doar faptele actanţilor. Interesant să vezi că presa română din anii 90, gemea de propagandă. Privind azi, după 22 de ani, nu s-a schimbat mare lucru. Structurile securistico-politice sunt bine înfipte şi manipulează parcă mai abitir ca atunci. Diferenţa e că atunci se manipula într-o singură direcţie, exista încă un monopol al puterii, astăzi s-a mai fărâmiţat acel centru monolitic.

Presa vremii de atunci consemnează materiale ale unora dintre deontologii de mai apoi, mari justiţiari cu lavaliera în piept. Cristian Tudor Popescu dovedea o înţelegere aproape frăţească faţă de acţiunea minerilor: „Că pe 13 iunie a avut loc în Bucureşti o tentativă de lovitură de stat este un fapt a cărui negare nu poate fi discutată decât în termenii cretinismului sau candorii, după cum se exprima dl. Răzvan Theodorescu (…) Ceea ce s-a întâmplat a doua zi în Bucureşti, începând cu primele ore ale dimineţii, a fost o reacţie tot atât de inevitabilă; spirala violenţei, odată iniţiată, urcă întruna (…) În aceste condiţii, comportamentul grupurilor minereşti şi muncitoreşti nu a fost, şi nici nu avea cum să fie, paşnic”.

Acelaşi personaj susţine şi azi, aceleaşi lucruri, când e mai mult decât limpede că pe 13 iunie a avut loc o înscenare a violenţei menită a compromite piaţa Universităţii şi nicidecum lovitura de stat sau bazaconia cu rebeliunea legionară. Dar manipularea se prelungeşte în timp. Personaje gen Talpeş, care au misiune şi acum să intoxice, debitează enormităţi, de genul unei lovituri de stat pusă la cale de francezi. Ceea ce n-ar fi fost neapărat rău, doar că tradiţia arată că marile puteri îşi văd de treaba lor, şi nu luptă în locul popoarelor pentru democraţie. Cel mult, atunci când se alterează situaţia şi dictatorii intră în dizgraţia popoarelor, vin şi le dau un brânci.

Revenind la mărturiile vremii, găsim şi o declaraţie al lui Andrei Pleşu, care vorbeşte bine despre fenomenul urii şi-a violenţei la români, despre proaspăt cucerita libertate de-a ne da în cap. Idei perfect valabile şi acum. Doar că Andrei Pleşu la acea vreme nu era un civil cu pusee eseistice. Era ministru de externe în regimul FSN, sub oblăduirea căruia se petreceau atrocităţile. Dar capcanele istoriei, cărora le cad victime intelectualii români şi de care vorbeşte şi istoricul Lucian Boia, în cartea sa, ce acoperă perioada 1930 -1950, sunt eterne.

În aceeaşi capcană politică, au căzut mai toţi intelectualii români şi după 1990. E şi cazul recent al lui Horia-Roman Patapievici, care acum se vicimizează anticipat, dar care chiar dacă poate pune pe masă realizările ICR din mandatul său, nu poate acoperi rubrica politică susţinută concomitent cu deţinerea funcţiei bugetare, în care îşi plătea datoria faţă de cel care l-a uns.

Ce începe prost, continuă şi mai prost, aşa am putea sintetiza perioada din 1990 încoace. Încă de pe atunci totul a stat sub semnul minciunii şi a manipulării. Astăzi ne putem „mândri” cu o politizare excesivă atât a statului, cât şi a privatului, care rămâne, cu unele excepţii, tributar relaţiilor din zona politică. Nu mai avem bâte de miner, dar avem o democraţie balcanică, a la Caragiale.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/cronicarii-vremii-si-capcana-politica-124859.html#rate_article

Eterna suspendare şi nesfârşiţii ani electorali

Singura parte bună al acestui ultim scandal dintre premier şi preşedinte, altfel absolut inutil şi cronofag, este că s-a popularizat diferenţa dintre Consiliul European şi Consiliul Uniunii Europene. Mai află aşa şi românii că sunt în Uniunea Europeană şi că există un mecanism complex de funcţionare. Altfel, nu avem absolut nicio idee că am fi o ţară membră UE, absorbţia de fonduri lipseşte cu desăvârşire, dezbaterile europene ne ocolesc, suntem doar de jure prezenţi. Legat de disputa reprezentării, Traian Băsescu greşeşte puţin, atunci când defineşte Consiliul European, ca fiind doar un for de dezbatere, fără efect decizional. Consiliul poate deveni în caz excepţional, adică în momentele cruciale, arbitrul care să soluţioneze problemele dintre miniştri, adică din Consiliul Uniunii Europene. Soluţia propusă de premierul Ponta a fost cea mai înţeleaptă, reprezentarea să fie făcută în funcţie de recomandarea tematică. Pe chestiuni economice, premierul, pe cele de securitate şi politică externă, preşedintele. De data aceasta prevalează tematica economică la summitul informal din 28 – 29 iunie, de la Bruxelles, principala temă fiind stimularea creşterii economice.

Dar revenind la ciondăneală, ea nu constă în aceste tehnicalităţi, nu aceasta este miza. Se caută pricină cum ar veni, iar preşedintele reacţionează prompt, după o lună de campanie electorală, în care a stat şi a încasat-o senin. N-a făcut asta de frica suspendării, cum şi-au imaginat unii, ci din cauza rupturii dintre el şi PDL. Dacă găselniţa lui, Ungureanu – premier, nu ar fi fost lăsată din braţe, chiar de către bravii pedelişti, Băsescu se implica în campanie. Aşa, s-a răzbunat oarecum, lăsându-i să meargă singuri spre prăpastie. Cât priveşte suspendarea, ea este greu de realizat anul acesta, având în vedere că mai există un set de alegeri legislative, plus că e o temă bună de campanie pentru USL, promisiunea suspendării şi eterna sfadă cu Traian Băsescu. Deci, mai mult ca sigur rămâne pentru anul 2013. Aşa că, Traian Băsescu ştie că deocamdată mai poate reacţiona în voie. Dar dincolo de ţinta electorală cu discursul anti Băsescu, nevoia de suspendare e de fapt al lui Crin Antonescu, care se luptă direct cu Băsescu, dar indirect cu posibilitatea de-a ajunge să participe la alegerile la termen, în care e clar că va înfrunta un cadidat PSD, deci pentru el e ultima şansă.

Însă în condiţiile acestea, există posibilitatea să avem pe lângă anul acesta electoral, prezidenţiale anul viitor, plus alegerile europarlamentare la termen, din 2014. Deci trei ani electorali. Şi uite aşa se află România în treabă de câţiva ani, ducând-o într-un politicianism interminabil. Pe de altă parte această marotă a suspendării devine găunoasă, indiferent de calculele unora sau a altora. O ţară trebuie guvernată, nu te poţi ocupa şi în opoziţie, şi la putere, de aceeaşi obsesie. Creând ţapul ispăşitor e greu să-l mai laşi jos din braţe, pentru că e foarte comod să araţi mereu cu degetul spre acelaşi vinovat. În definitiv, chiar dacă suspendarea va avea loc în 2013, nu se întâmplă nimic nemaipomenit pentru ţară, se scurtează un an, din cei zece de preşedinţie băsesciană. Oricum epoca Băsescu se termină pe cale naturală, nu mai poate fi o miză politică.

Prin urmare, românilor le sunt rezervate aceste satisfacţii în anii care vin, suspendarea unui preşedinte cvasi pensionar, şi, cine, când şi unde, îi reprezintă formal. Dar să nu fie până la urmă doar acestea bunurile dobândite de electoratul român, în aceşti nesfârşiţi ani electorali.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/eterna-suspendare-si-nesfarsitii-ani-electorali-124698.html

Eşecul pedelist, votul politic şi Nicuşor Dan

Rezultatul alegerilor locale a consfinţit o stare de fapt. Eşecul PDL era unul scontat, având în vedere slaba campanie, plus menţinerea unei conduceri uzate care în afara de-a ostiliza electoratul, inclusiv pe cel propriu, n-a făcut nimic altceva. Aici se văd efectele nocive, pe termen lung, ale promovării politice pe bază de slugărnicie. Ajung în faţă nulităţile obediente, iar rezultatul e implacabil. Cu Udrea, Anastase şi Boc, nu poţi să mergi decât în cap. În mod normal atât Boc, cât şi Udrea trebuiau să-şi anunţe demisiile aseară. Dar de regulă politicienii români stau la cutie şi doar dacă văd că n-au încotro, dacă sunt forţaţi din toate părţile, abia atunci renunţă, într-un târziu. Indiferent de rezultatul obţinut la Primăria Cluj Napoca, trebuie asumat scorul PDL pe ţară.

Un alt aspect negativ al acestor alegeri e dat de politizarea excesivă a votului. Nu poţi să alegi un primar prin vot politic, asta trebuie să conteze cel mai puţin. Dar România e cangrenată de aceste maşinării de partid, de guzganii coloraţi, ba în galben, verde, portocaliu, roşu, care ca nişte termite intră şi ies din instituţiile statului. Contracararea acestui fenomen prin exemple de genul lui Nicuşor Dan, e bună ca semnal, dar e totuşi una utopică. Candidat independent la Primăria Bucureştiului, Nicuşor Dan a obţinut aproape 10%, nu doar fără să aibă în spate armata de partid, ci neavând pic de notorietate. Nefiind vreun Columbeanu sau Becali. E bun acest exemplu, el merită urmat în viitor şi de către alţi candidaţi anti sistem, dar nu poţi face o clasă politică doar din independenţi. Atât timp cât nu vor ieşi decât monştri gen PPDD din cutia nemuţumirilor, nu vom face decât să încurajăm statu-quo-ul. Până acum, tot ceea ce a creat nemulţumirea populară s-a concretizat în mişcări gen PRM, PNG, PPDD, care nu au făcut decât să dea apă la moară sistemului, care se simte astfel validat, de ameninţarea cu răul mai mare.

Cât priveşte rezultatul USL, nu trebuie uitat că este scorul unei alianţe, e normal să facă peste 50%, ar fi fost chiar dramatic să nu fie aşa. Dar să nu ne iluzionăm cu marea schimbare, vorba poetului – tigaie, Dinescu: „ăştia care vin nu sunt peşti proaspeţi, sunt afumaţi şi ei”. În acelaşi timp, pentru democraţie, aceste majorităţi largi nu sunt bune. Avem experienţa încălecării atât roşii, cât şi portocalii. Va fi nevoie şi de opoziţie solidă, beţia puterii face ravagii la români. Ar mai fi de spus că prezenţa la vot nu a fost una grozavă, un pic mai bine ca în 2008, totuşi aproape jumătate dintre români nu votează, ceea ce configurează două Românii.

Iar orădenii au votat pentru continuitate la Primărie, şi nu datorită votului politic, care cel mult a mai umflat scorul, cât mai mult convinşi de unele realizări arătate în fostul mandat. E tot atât de adevărat că nici nu a existat contraofertă, ceilalţi candidaţi fiind doar buni de urcat pe scenă.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/esecul-pedelist-votul-politic-si-nicusor-dan-124585.html

Banul şi politica

Ne apropiem de finalul uneia dintre cele mai apatice campanii electorale. Pe de-o parte, dezinteresul pentru politică a ajuns la limita de jos, pe de alta, şi politicienii s-au adaptat la situaţia dată, ba chiar pare să le convină aşa. Au publicul lor ţintă, nu mai e nevoie să convingă mase largi, plus că în general se bazează pe categoriile interesate, ba de pomeni electorale, aceştia fiind la baza piramidei, iar apoi, în trepte, toţi cei care ar putea beneficia, prin sistemul de relaţii, de alegerea unuia sau a altuia dintre candidaţi. S-a creat în felul acesta o tarla electorală, unde se lucrează, iar restul parcelelor zac părăsite, pentru că oricum nu dau niciun rod. Pentru politicieni e suficient şi aşa, jocul democratic funcţionează indiferent de cantitatea numerică.

Un alt aspect pe care-l degajă această campanie este conservarea unor relicve istorice, primari în funcţie de 26, 27 de ani, care şi-au început cu cinci ani înainte de revoluţie mandatele şi care candidează şi acum. Chiar dacă sunt prin comune, spune multe şi asta despre inerţia politicii româneşti. Baronii sunt şi ei de neclintit. Practic aceste alegeri vor conserva un statu-quo, votul uninominal servind perfect pe cei aflaţi în funcţii. Singura modificare va fi una de apartenenţă politică, nu de oameni. La nivel naţional, pe fondul migraţiilor politice, a pedeliştilor spre USL, se va produce o schimbare a configuraţiei de hartă electorală.

Însă, dincolo de orice politizare, există şi excepţii, primari care pur şi simplu fac ceva. E adevărat că de multe ori realizările lor sunt amplificate de neantul care i-a precedat. Cazul tipic fiind Cluj-Napoca, acolo unde Boc a părut de aur clujenilor, pentru că a venit după seceta funariotă, şi a fost suficient să dea drumul la investiţii, să deschidă oraşul, ca totul să fie perceput la superlativ. În Oradea lucrurile seamănă până la un punct, şi aici foştii primari n-au mişcat un deget pentru oraş, astfel încât ceea ce s-a făcut în ultimii ani pare a induce un aer renascentist. Totuşi, spre deosebire de exemplul Cluj-Napoca, oraşul nostru a rămas opac la capitolul investiţii. E adevărat că în ultimii ani totul s-a suprapus şi cu criza economică, Clujul cunoscând un boom între 2004 -2008, perioadă ratată complet de Oradea, care, în afară de hypermarketuri, n-a beneficiat de nimic altceva.

Pe lângă toate acestea, campania electorală din ultimele săptămâni a mai scos în prim plan ceva, aşa-zisa clasă politică locală. Concluzia este una amară şi e valabilă la nivel naţional, şi anume faptul că în plan local se face mai puţină politică şi se fac mai mult bani. Spre deosebire de nivelul central, unde mai există un nimb ideologic, o anumită poziţionare doctrinară, atât politică, cât şi economică, chiar dacă de cele mai multe ori doar la nivel formal, în plan local aşa ceva nu mai există demult.

Faptul că nivelul local nu produce oameni politici, ci doar băieţi puşi pe aranjamente reprezintă marea problemă a politicii româneşti, iar în acest sens lucrurile vor merge din rău în mai rău, pentru că generaţia de beizadele care se pregăteşte pe margine e şi mai periculoasă. Invidizii cu pricina vor veni de la bun început cu trabucul în colţul gurii şi cu întreaga recuzită de mafiot, pe când înaintaşii lor măcar s-au calificat la locul de muncă.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/banul-si-politica-124378.html

Mademoiselle pas jouer au tennis

În Franţa, de ceva timp, nu se mai spune mademoiselle, ci madame. Chiar şi-n înscrisurile oficiale. Cică ar discrimina nemăritatele. Şi cum la bărbaţi nu e problema asta, feministele s-au trezit că au de lucru. Dincolo de aberaţiile de creiere odihnite, pe care le debitează feministele, un singur lucru mă deranjează, atentatul lingvistic. Aici sunt sensibil. N-au decât să facă topless, ca ucrainiencele alea sexy şi rele, pe la tot felul de evenimente, să protesteze, să-şi pună pene în cap, dar să lase cuvintele în pace. Această castrare lingvistică nu atentează la cojonesul masculin, ci la vitalitatea şi frumuseţea unei limbi.

Bun, dacă vor francezii să-şi spună aşa, n-au decât, dar măcar, dacă ar face-o doar între ei. Deunăzi, la Roland Garros, auzeam doar madame Sharapova, madame Wozniacki. Fetele au 25, 22. Numai bune de-a fi apelate cu mademoiselle, care inspiră şi dragălăşenie, dar şi ceva senzual, tandru. De fapt, aici se dă lovitura cea mai grea, feministele nu se bat cu bărbaţii, ci cu feminitatea. Întâi le-au interzis  să  mai poarte lenjerie intimă feminină,  doar boxeri, iar acum sunt madame. Urmează să vină cu poşetele, înţepate, pe arenele de tenis, că doar sunt fete, pardon, femei de carieră, în tenis.

Totuşi, Sharapova rămâne o mademoiselle…

Securitatea, MRU şi un agent cultural

Alegerile locale aduc cu sine situaţii şi personaje care nu mai frapează pe nimeni. Preşedintele Consiliului Judeţean Sălaj candidează din nou din partea USL. A fost ofiţer de securitate între 87 şi 89. E doar un exemplu de „continuitate” cum ar veni. Sunt o grămadă de împăraţi locali, care sunt în funcţii de douăzeci de ani. Tiberiu Marc e doar din 2004, dar mai are timp să îmbătrânească într-un scaun public. Mai grav e că şi cei care au colaborat şi au verdictul primit, pot candida în continuare, vezi Dan Voiculescu, dar şi alţii. La fel cei cu dosare penale, e plin Parlamentul României de aleşi cu probleme în justiţie. Nu există nicio piedică regulamentară, şi probabil că nici nu va fi. Totul este efectul unor legi făcute de politicieni pentru ei, nu pentru cei pe care îi conduc. Pe lângă introducerea interdicţiei de-a candida a celor pătaţi, s-ar putea măcar prin limitarea la două mandate, atât la primari, preşedinţi de consilii, cât şi la parlamentari, înnoi clasa politică, nu neapărat schimba în bine, asta n-o poate garanta niciun sistem, dar măcar nu s-ar mai da posibilitatea dezvoltării acestor dinozauri. Însă e greu de făcut ceva în acest sens, pentru că toţi aceştia candidează între ei. Noi doar le vom nota biografia, pe sistemul, vă ştim, dar nu vă putem face nimic.

Fostul premier MRU anunţă crearea unui pol de dreapta. Un ONG intitulat Iniţiativa Civică de Centru – Dreapta. În consecinţă, deputatul PDL, Cezar Preda, a reacţionat prompt: „Această până la urmă imixtiune sau bulversare a partidului meu prin construcţii de dreapta, paralele cu dreapta sau centru-dreapta, pe care o reprezintă partidul meu nu ajută, nu limpezeşte”. E adevărat, dar tot pdl-iştii l-au lăsat din braţe, fiindcă-l simţeau străin de ei. Dincolo de spaima pdl-iştilor de-a fi sabotaţi de o formaţiune din aceeaşi grupă de sânge politic, devine hilară deja, tentativa lui MRU de-a se impune ca lider politic. Nu are deloc date pentru aşa ceva, dar nu e primul caz de personaj care nu-şi acceptă condiţia, în virtutea faptului că are ambiţii. În cazul său, ieşirea la rampă s-ar putea să-i fi făcut mai mult rău. De întors în lumea penumbrelor nu-i mai vine, după ce a dat de reflectoare, iar plus de asta se simte dator cu o revanşă. Dar însuşi faptul că şi acum, după câteva luni de la anunţarea gestaţiei politice, se vorbeşte tot în termeni de laborator, de un pol, de-o platformă, ONG, iarăşi pe linia societăţii civile şi a civismului, din start avem în faţă mai degrabă un proiect politic academic. Un adevărat lider creează din prima un partid şi-l trage după el, nu stă-n preludii interminabile, cu seminarii, forumuri, dialoguri civice, care sunt bune şi ele în subsidiar, dar nu ele dau măsura unui lider.

Dacă tot am vorbit de securitate, în forme mai vechi sau mai noi, merită identificat şi-un alt tip de agent, racolat de mult de misiunea culturală înaltă. Un agent cultural în toată regula, poate fi numit Gabriel Liiceanu, decorat recent de preşedintele României cu ordinul Steaua României, şi care tot recent a împlinit 70 de ani. Dincolo de controverse, dacă rezistenţa prin cultură, a fost sau n-a fost disidenţă sau dacă-i şade bine filozofului să o pornească fenomenologic la drum, cu bolizi de top, rămân faptele culturale care merită scoase în faţă. Pentru că la români există o plăcere macabră, de-a detecta nişte defecte cu care să îngropi mai apoi toate meritele şi calităţile celuilalt. În cazul lui Gabriel Liiceanu, e suficient să pomenim de crearea şi dezvoltarea în timp a unei edituri prestigioase care a redat în douăzeci de ani, multe dintre produsele culturale cenzurate înainte de 1989. Îi datorăm interviul cu Cioran, absolut fabulos, care avea toate şansele să se stingă departe de ai săi, într-o indiferenţă totală.

Promovarea după 1990, a generaţiei de aur a culturii române, generaţia interbelică, se datorează în bună măsură aceleaşi edituri şi aceluiaşi om. Mai sunt cărţile sale, traduceri din Heidegger şi promovări culturale ale unor autori ce mergeau fatal spre anonimat, Mircea Ivănescu, Alexandru Dragomir. Plecat la început pe urmele culturii de tip mare, impus de Noica, Gabriel Liiceanu s-a apropiat mai apoi de stilul liber şi autentic al lui Cioran, fapt reflectat şi-n ultimele sale cărţi. Să fii tu însuţi şi să nu te laşi impresionat de ceilalţi, spunea Cioran, fidel spiritului de non contaminare. Un îndemn pe care îl dădea şi românilor în 1990. Suntem departe de aşa ceva, rămânem doar cu câteva exemple, în rest, spiritul de turmă, adaptabilitatea ieftină, cameleonismul, rămân unele dintre tarele noastre principale.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/securitatea-mru-si-un-agent-cultural-124177.html