Modernizarea statului mafiot

Scandalul stenogramelor, în cazul Voicu, urmează cursul obişnuit: dezvăluire de presă prin DNA, şoc şi groază mediatică un timp, după care anchete, de ce nu şi un arest preventiv, ba chiar o condamnare. Până aici toate bune şi frumoase, doar că dacă treaba e mai groasă şi se ajunge la condamnare aceasta nu va fi executată pe de-a întregul. România e ţara pedepselor uşoare, iar justiţia de după 1990 este expertă în a elibera înainte de termen marii infractori. Până la urmă nimeni nu face ani grei de puşcărie. În cel mai rău caz stau un an, doi, unde intră în altă reţea mafiotă, a penitenciarelor, şi unde devin din nou capi ai reţelei şi trăiesc ca nişte regi şi acolo. După care ies şi-şi reiau legăturile, că doar nu merg la „Forţele de muncă”. Prin urmare, cine mai are naivitatea de-a se înfierbânta justiţiar îşi merită soarta de-a fi manipulat pe toate căile.

O altă mirare naivă a multora este cum de un asemenea individ era propus pentru postul de ministru de Interne? Păi da cine să fie propus pentru postul de la Interne în România? Maica Tereza? Această mirare ipocrită nu ne ajută cu nimic. A crede că funcţiile importante în stat sunt pentru marile personalităţi ale neamului e o prelungire inutilă a aceleiaşi naivităţi. Deosebirea se face doar la nivelul aparenţelor, între indivizi ca Voicu care se trădează după vorbă, după port şi oameni educaţi, spălaţi, care par onorabili şi care ori lucrează cu specimene gen Voicu, ori au şi ei apucături asemănătoare. Sunt mult mai periculoşi cei care ajung miniştri sau prim-miniştri, preşedinţi şi care în public se delimitează şi condamnă mereu lumea interlopă, dar care o cultivă la hectar după care o tutelează. Aceşti capi nu cad niciodată, iar ei îşi vor regenera oricând reţelele cu alţi tipi ca Voicu, care populează cu duiumul plaiul nostru mioritic. De exemplu, acum nimeni nu-l mai ştie pe acest Voicu, nici Ion Iliescu căruia i-a fost consilier, absolut nimeni, doar prietenul său Vanghelie n-are ce face, e prea frate de cruce cu victima ca să se mai poată lepăda. De observat că înainte de a apărea scandalul stenogramelor, Cătălin Voicu era un membru de vază al partidului, doar fusese propus ca ministru, iar acum PSD nu mai vrea un asemenea om. Ca şi cum nimeni n-ar fi ştiut din PSD până la apariţia acestor stenograme cine este Cătălin Voicu? Dar aste este ceva tipic deja pentru circuitul dâmboviţean în natură politică şi publică.

Problemele de imagine sunt singurele importante pentru un partid, deci oricine e bun, indiferent că-l cheamă Corleone sau Voicu, atâta timp cât nu este dat în vileag. Circuitul acesta în natură, al metamorfozelor publice, a fost bine definit de către un mare deontolog care a trăit pe pielea lui fenomenul. În stenogramele tentativei de şantaj dintre Bogdan Chirieac şi Cătălin Macovei, primul îi spunea la un moment dat şefului ANI că, în cazul în care nu acceptă şantajul, va izbucni scandalul de presă, după care nu mai contează, omul e ştanţat public. Aşa e, doar că asta durează un timp după care faci precum Chirieac, revii umil în faţă, pui un pic de surdină şi dai progresiv volumul direct proporţional cu lunile de uitare care se scurg. Acelaşi fenomen la un alt nivel îl trăiesc şi victimele DNA care trec prin purgatoriul public, îi vede o ţară întreagă, îi vede şi coana Europa şi după un arest preventiv sau un an de Bastilia se întorc cu biblia citită de mai multe ori şi cu gânduri şi mai mari de într-ajutorare a semenilor interlopi care-i aşteaptă în libertate.

În tot acest timp se vorbeşte de reforma statului, de modernizarea lui, să nu uităm că acest Voicu este ales uninominal, deci putem face Parlament cu câte camere vrem, putem modifica şi revizui Constituţia în fiecare dimineaţă, toate aceste forme instituţionale, că sunt vechi, că sunt moderne, în România nu vor fi altceva decât paravanul statului mafiot, adevăratul stat românesc, singurul în continuă modernizare şi mereu cu un pas înaintea tuturor.

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/modernizarea-statului-mafiot-91960.html

Autonomie cu repetiţie

Faptul că de 15 martie tradiţia sărbătoririi zilei naţionale a Ungariei a fost încălecată de tradiţia arborării steagului autonomiei face parte deja din recuzita repetiţiilor de fiecare an. Sigur că declararea oficializării limbii maghiare de către liderii minoritarilor unguri nu este un act cu consecinţe juridice. Deocamdată Constituţia României prevede o singură limbă oficială. E adevărat că şi fără oficializarea respectivă, de facto, limba maghiară este oficială în zonă. E cumva logic atât timp cât populaţia maghiară este în jur de 80%. În ceea ce priveşte autonomia teritorială şi în acest caz trebuie să ne uităm înspre Constituţie care blochează prin prevederile sale orice demers de acest gen. Oricât ar fi UDMR de necesar mai tuturor guvernărilor, niciodată aportul lor nu va putea deveni o monedă de schimb pentru autonomie. Doar în cazul imposibil în care vor deţine majoritatea. Pentru asta mai trebuie să aştepte vreo 50 de ani când statisticile ne dau cam pe la 12 milioane de locuitori. Scăderea vertiginoasă în plan demografic pare a fi singurul aliat de nădejde al UDMR. Zicala, apa trece, dar pietrele rămân se dovedeşte falsă în privinţa scăderii demografice. Pietrele s-au măcinat din stâncă, iar în ritmul acesta vor deveni nisip.

În ce priveşte clasa politică indignarea ei este una falsă. Toate partidele perindate pe la guvernare au avut şi au nevoie de UDMR. Prin urmare a te uita acum spre români şi a critica excesele extremiştilor maghiari este culmea şarlataniei. De ce nu se pot înţelege românii între ei de este nevoie mereu de o alianţă cu UDMR? Întrebarea este evident retorică, doar că n-ar mai trebui nimeni să fie indignat. Trebuie să plătim preţul dezbinării noastre şi să nu mai sărim în sus. Să acceptăm că ăştia suntem.

Lucrurile devin mai complicate în ceea ce priveşte UDMR-ul, atunci când vorbim şi de-o susţinere puternică şi făţişă din partea statului maghiar. Faptul că alegerile parlamentare de luna viitoare vor marca mai mult ca sigur instaurarea la putere a opoziţiei conservatoare conduse de Viktor Orban va sufla un vânt puternic în pânzele extremiştilor maghiari. Este ştiut faptul că Viktor Orban s-a remarcat de-a lungul carierei sale prin nenumărate declaraţii şi atitudini naţionalist-agresive. De-a lungul guvernării sale a sprijinit puternic radicalii maghiari din ţară cât şi din afara ei. Tot el este cel care a folosit situaţia din Kosovo pentru a da un îndemn maghiarilor din România. S-a mai ilustrat şi prin promisiuni de genul multiplicării autonomiilor maghiare din afara ţării, iar nu în ultimul rând a promis acordarea dublei cetăţenii pentru maghiarii din ţările limitrofe Ungariei.

În paralel merită sesizată ascensiunea cu adevărat primejdioasă a mişcărilor de extremă dreaptă care s-au agitat şi pe la noi cu prilejul ceremoniilor maghiare jubiliare, şi nu numai. De data aceasta extremiştii de dreapta ce formează partidul, Jobbik, se estimează că vor ajunge pe locul trei ca reprezentare parlamentară la proximele alegeri. Agresivitatea secuilor este binecunoscută, tinerii îmbrăcând de regulă cămăşile morţii. Chiar dacă fenomenul are doar o rezonanţă de paradă el ar merita sancţionat public la nivel european aplicând un standard unic de măsură în ceea ce priveşte extremismul de dreapta cu iz fascist. Aşa cum simbolurile Mişcării Legionare precum şi busturile Mareşalului Antonescu sunt trecute la indexul istoriei şi există o reacţie ultra rapidă atunci când e dezgropată vreo amintire a extremei dreapta româneşti, aceeaşi reacţie ar trebui avută, cu atât mai mult în context european, de către gardienii publici ai democraţiei.

Dar ocaua pentru unii e mare, iar pentru alţii e mică. Un bun exemplu în acest sens, nu mai departe de mijlocul acestei săptămâni, l-a reprezentat conferinţa organizată la Bruxelles de Laszlo Tokes, acest Highlander al iredentismului maghiar, „Martie negru in Transilvania – In memoriam Martie 1990”. Pe de altă parte oamenii îşi fac treaba lor cu o seriozitate şi o tenacitate ce ar trebui să fie un exemplu pentru noi. Trebuie să recunoaştem că naţionaliştii lor sunt mai buni ca ai noştri. Asta şi pentru că ei nu practică un naţionalism de televizor, iar în materie de lobby sunt experţi. Noi l-am trimis pentru lobby pe Gigi Becali care după analiza activităţii ultimelor luni se pare că nici n-a mai prea dat pe la Parlamentul European. Dacă ungurii ştiu să fie şi-n ţara lor, dar şi-n afara ei, serioşi şi temeinici, noi ştim mai bine ca oricine să ne pierdem busola chiar şi la noi acasă.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/autonomie-cu-repetitie-91681.html

Justiţie pe lumea cealaltă

Arestarea primarului Solomon marchează continuarea realizării normei de reţineri spectaculoase pentru a putea face planul de imagine al unei justiţii drepte. Vor mai fi şi alţii, nu mulţi, atâţia câţi trebuie pentru a arăta poporului şi Europei că se iau măsuri anticorupţie. Trei, patru pe an sunt suficienţi. Depinde de mărimea peştelui. Şi unul pe an e suficient dacă e ca Patriciu care umple singur năvodul. De fapt Patriciu a fost printre primii mari peşti luaţi cu plasa de justiţie şi ţinuţi până când s-a creat suficientă panică şi psihoză, numai bună de trecut în cv-ul unei guvernări, ca mai apoi ca într-o pescărie, peştele să fie aruncat înapoi în apă. Au mai fost luaţi la plasă şi aruncaţi înapoi să înoate în aceleaşi ape tulburi, un Marian Iancu, Corneliu Iacobov, Dumitru Sechelariu, Gigi Becali, Cornel Penescu.

Pe lângă aceştia sunt cei cercetaţi în stare de libertate, politicieni gen Năstase, oameni cu dosare de ani de zile care sunt chemaţi din când în când în centrul atenţiei, atunci când nu e săltat nimeni cu năvodul. Justiţie pentru toţi spune celebrul slogan, dar nu de tot, doar parţial. Justiţie tip avertisment. În ultimii douăzeci de ani sunt nenumărate cazuri de condamnaţi cu pedepse reduse. Acolo unde era prea groasă să mai fie eliberat împricinatul după 29 de zile s-a redus pedeapsa la câţiva anişori. Ioan Stoica cel care a belit pe mulţi cu Caritasul său, din şapte ani de pedeapsă a făcut un an jumătate, Bivolaru – PSD a primit, după un tun de 50 de milioane de euro dat BRD, o pedeapsă de cinci ani fiind eliberat condiţionat după trei ani, ca să nu mai vorbim de eternul arestat şi scăpat Sever Mureşan. Iar lista poate continua cu asasinul de dată recentă a unei stewardese daneze, Marian Clită condamnat la douăzeci de ani de închisoare pentru asasinarea disidentului Gheorghe Ursu. Pentru că a colaborat cu Justiţia a ieşit cu-n an înainte de expirarea pedepsei. Deci cum ne-am putea mira că ies „paşnicii” escroci financiari cu mulţi ani înainte de ispăşirea pedepsei când şi un monstru folosit înainte de securitate, iar după 1990 de aceeaşi securitate este eliberat înainte de termen.

Bilanţul justiţiei române în aceşti douăzeci de ani este sublim, doar că lipseşte cu desăvârşire. Cu toate acestea geme ţara de avocaţi, judecători şi procurori. Absolvenţii de drept formează puhoaie de ai crede la prima vedere că va începe lupta cu caracatiţa. Tristul adevăr e că justiţia după 1990 a însemnat tentaculul principal al mafiotizării României. În România de la cele mai banale cazuri până la marile afaceri poţi falsifica totul cu braţul drept al legii. De la a falsifica acte pentru a demonstra că nu poţi plăti pensia alimentară până la a înşfăca bucăţi din proprietatea publică. Şi pentru toate aceste „realizări”, nu meritau să facă magistraţii grevă pentru a nu li se reduce salariile? Cu pensiile care le sunt acum ameninţate se va întâmpla la fel. Să câştige bine, să trăiască bine, pentru a fi incoruptibili, spun unii. De parcă nu pot trăi ei şi mai bine coruptibili fiind. Aglomerarea mare spre domeniul juridic a fost impulsionată ca spre mai toate domeniile de către dorinţa, vorba cântecului, de-a întoarce banii cu furca.

Meseriile cu înalt grad de responsabilitate socială au devenit lăcaşul impostorilor. Toţi vor meserii unde se ia şpagă groasă în rest îi doare în cot de responsabilitatea lor comunitară. De ce intră oamenii în politică? De dragul politicii? Nici pomeneală. Ca să facă bani. 70% dintre cei implicaţi în politică la orice nivel n-au nici măcar un nivel elementar de cultură politică, deci ce să mai vorbim de vocaţie profesională. Medicii taie mai ceva ca Lăpuşneanu, popii mănâncă ciolan cu fasole în sfântul post, iar procurorii chefuiesc cu interlopii. Prin urmare, de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.

Justiţia va continua în România cu încătuşaţi scoşi din case sau din sedii în faţa presei în aceeaşi măsură în care şi încătuşaţii temporar vor continua mai apoi, mai abitir, să escrocheze şi să ucidă.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/justitie-pe-lumea-cealalta-91372.html

Vodevilul crinolinei liberale

Aşa cum era de aşteptat congresul PNL a avut la bază mai mult o raţiune de imagine, decât o confruntare reală. Atât pentru a arăta PDL-ului că are în Crin Antonescu un lider consolidat al opoziţiei, cât şi PSD-ului că nu sunt singurii aruncători de flăcări de pe scena opoziţiei. Dragonul liberal neavând însă atâtea capete cât cel PSD-ist a fost nevoit să mimeze încleştarea democratică prin vodevilul prestat de Crin şi Ludovic. Toată rivalitatea dintre cei doi a fost încropită artificial, vodevilul fiind plictisitor chiar dacă cei doi candidaţi au încercat să anime cu poante nesărate atmosfera apatică. Nu e PNL un partid atât de puternic ca să-şi permită tabere şi implicit lideri antagonici. Cum era ridicol ca imagine să nu existe niciun contracandidat sau el să fie un ilustru anonim a intrat Ludovic Orban pentru a mima  un mic arţag politic care să arate că PNL e viu, că PNL are lideri. Cea mai bună dovadă că o reală înfruntare n-a putut avea loc o reprezintă neputinţa lui Viorel Cataramă de a strânge treizeci de ostaşi pentru a intra în luptă.

În final, Crin Antonescu a fost reales şi toată lumea e fericită la centru. Nici Orban nu e trist chiar dacă nu mai e vicepreşedinte pentru că vorba lui Ion Iliescu, important în politică e să fii tu o funcţie, nu să ţi-o dea alţii. Din acest punct de vedere Ludovic Orban nu are probleme faţă de restul liberalilor. Prin teritoriu însă, acolo unde PNL nu e la butoane, lumea e mai puţin fericită, dar e şi suficient de neputincioasă ca să-şi poată clama nefericirea. E nefericită pentru că PNL e în opoziţie, dar n-are ce face deoarece  spre deosebire de PSD, unde maşinăria baronilor locali a impus intrarea la guvernare cu PDL în 2008,  PNL nu dispune de o asemenea forţă de decizie în teritoriu. Plus de asta sunt motive după cum estimează mulţi analişti să fie nefericiţi pentru mai mult timp, deoarece la următoarele alegeri se prognozează o viitoare alternare la putere, dreapta-stânga. Un motiv în plus ca multă lume liberală să-şi bombăne pe la colţuri nemulţumirea de-a fi pierdut trenul unei guvernări de dreapta în 2009.

Deşi partidul îi datorează lui Crin Antonescu trendul ascendent în aceeaşi măsură pierde pentru că se mulează prea mult pe direcţiile liderului. Experienţa sociologică ne arată că un partid nu poate fi ridicat mai mult de 20-23%  prin imaginea şi charisma liderului. Exemplul elocvent fiind PRM-ul lui C.V. Tudor în 2000. Dacă nu ai maşinăria de partid plus liderul charismatic nu treci de acest prag. Şanse mici ca Antonescu să creeze o maşinărie de partid, pentru asta e nevoie de un rechin gen Traian Băsescu şi nu un delfin săltăreţ precum liderul liberal. De fapt ascensiunea lui Crin Antonescu este una pur conjuncturală. Dacă nu ar fi fost nevoie de cât mai multe uniuni de triburi politice anti Băsescu şi n-ar fi beneficiat de sprijinul lui Dinu Patriciu, Crin ar fi rămas la dimensiunea lui naturală  şi ar fi continuat să fie doar un parlamentar locvace şi un invitat de succes al talk show-urilor. Intrat prea adânc în lupta anti Băsescu fiind mai degrabă candidatul trebuitor PSD-ului, decât PNL-ului acesta a neglijat interesul partidului continuând prin refuzul de a intra la guvernare să pună steaua viitorului său politic deasupra nevoilor formaţiunii liberale. Dar deşi există discrepanţe organice între lider şi partid, paradoxal, Crin Antonescu nu s-ar putea afla la ora aceasta decât în fruntea partidului liberal. Nu ar putea conduce un partid ca PD-l pentru că nu e un crocodil politic atât de vorace şi nici PSD unde ar fi prea liber profesionist faţă de grupările de guerrilă urbană care n-ar tolera o asemenea boemie.

Crin Antonescu este născut ca politician într-un moment de cută a vieţii politice reprezentat de campania anti Băsescu. Va fi în continuare un politician agreabil indiferent cât de colţos este uneori, nu-şi va ostiliza duşmanii ca Traian Băsescu şi nici nu va ţopăi ca prostănacul, însă va rămâne tributar unui narcisism inofensiv. Lipsa de apetit organizatoric e încă un minus care are toate şansele să menţină partidul în cotele electorale mediocre cu care ne-a obişnuit de atâţia ani.  

Crinolina liberală e umflată bine, e şi colorată, dar oricând i se pot rupe arcurile subţiri şi să cadă.