Suferinţa, cu ştaif

Suferinţa este democratică, la fel ca şi moartea. Nimeni nu-i scapă. Dar totuşi suferinţa unora poate fi o izmeneală penibilă în ochii celorlalţi. Mai ales după ce te bucuri sau te-ai bucurat de-o grămadă de privilegii, în bună măsură nemeritate.

Cam toţi potentaţii ajung, mai devreme sau mai târziu, să se victimizeze, vezi cazul Mioarei Roman, care consideră că statul român îi este dator, pentru sacrificiul ei faţă de popor, cu o locuinţă semigratuită. Tot aşa cum bolşevicii marginalizaţi s-au răzbunat în 1989 pe Ceauşescu, punându-l pe Ion Iliescu preşedinte. Şi ei au suferit, în frunte cu Silviu Brucan, care a dăinuit mult şi bine după aceea, ca într-o reparaţie morală faţă de suferinţa sa. La fel se întâmplă şi cu pierderea puterii, apare suferinţa imediat, mai ceva ca o migrenă. Apar dosarele, DNA-ul, hărţuirea politică şi automat nevoia inculpatului de-a empatiza public cu suferinţa celor mulţi, de care n-a vrut să audă atât cât timp i-a condus, pentru ca şi publicul să trăiască solidar marea sa dramă. Îşi pierd sedii de partide, mandate, amante, după care joacă în comedia revoluţionarului, flămând după puterea pierdută.

Dar nu doar cei ce-au fost şi nu mai sunt îşi plâng de milă, ci chiar şi cei ce sunt şi nu ştim dacă vor mai fi, chiar şi ei trag dâra tristeţii după ei. Atracţia turistică numărul unu a ţării, d-na Udrea, îşi justifică pasiunea pentru rochii exorbitante pentru că altă bucurie n-are de la viaţă. N-are plozi, n-are câini, n-are mâţe, în general n-are decât ceea ce duce cu ea. De asta are şi acest motto pe blogul domniei sale, Omnia mea mecum porto (tot ceea ce am duc cu mine). Şi duce, chiar duce bine. Tristă poveste, ca şi a doamnei Roman, a fetelor ei, a doamnei Tăriceanu, Năstase, femei de casă, Agripine, Ecaterine Teodoriu, sacrificate pentru popor, care, lipsit de mizericordie, vorba lui nenea Iancu, le uită sau nu le înţelege. Dar măcar are ocazia să le privească, pentru că aceste „victime” rămân cu un drept câştigat pe viaţă în urma poziţiilor avute, dreptul de-a se lamenta public, de-a cere să li se facă lor dreptate. Probabil că acest drept va fi moştenit de odraslele lor, laolaltă cu celelalte beneficii. Aceşti aristocraţi, de japcă la drumul mare, pe care i-a produs România, sunt nemuritori. De aceea şi suferinţele lor vor continua.

Iar cei ce azi se laudă, aşa cum o face acum ciobanul primordial, care ne anunţă triumfător faptul că doar pentru că se trezeşte ia 1000 de euro de la Parlamentul European, vor fi poate „răstigniţii” de mâine. Nici nu contează dacă el ia atât, important este că, dacă nu va mai mulge oaia comunitară şi pe deasupra se vor întoarce iar procurorii, iarăşi vom ajunge la lanţuri, la Barabas, la cruci. Şi tot aşa, circul suferinţei se va învârti mereu.

Din păcate, preţul biletului la această telenovelă e unul imens pentru poporul român. Dar poate că asta merită o populaţie care n-are instinctul social al dreptăţii: cel mult o invitaţie în fotoliu la telenunta lui Borcea, pe care bineînţeles că o onorează cu multă plăcere.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/suferinta-cu-staif-114471.html

Dă-o-n mă-sa…

Dă-o-n mă-sa de guvernare ne spunea nu demult Ion Iliescu, dă-o-n mă-sa de comisie ne-a spus apoi Elena Udrea, Ridzi a dat-o înainte, dă-o-n mă-sa de educaţie şi de ce nu, dă-o-n mă-sa de criză ar putea spune vorbăreţul Boc. Ce poţi spune mai mult de atât în România? Sau mai bine zis, ce poţi face mai mult de atât?

Totul e un amalgam de scandaluri, dosare, comisii şi un permanent dă-l în mă-sa pe celălalt. De sus în jos şi de la stânga la dreapta nicio activitate nu se poate desfăşura continuu şi netulburat. Totul e un fault permanent. Un meci mereu întrerupt de un arbitru mereu mituit. Pentru că de la politică la fotbal nu e decât un pas vedem că şi jocul acesta simplu a intrat în criză. Suporterii strigă dă-i în mă-sa de conducători, conducători îi dau în mama lor pe toţi, arbitrii ajung la mama lor, la puşcărie, iar fotbaliştii strigă şi ei, dă-o-n mă-sa de alcoolemie.

Dacă aşa e viaţa la televizor, cea de pe stradă e identică. Din trafic şi până la scara de bloc e un continuu dă-l în mă-sa. Trimiterea la origine a vecinului, nevestii, soacrei, adversarului, pietonului, şoferului reprezintă consolarea pentru o viaţă complet neputincioasă. Când nu poţi să faci nimic şi mai ales când nici nu vrei să faci nimic nu-ţi rămâne decât suprema eliberare, înjurătura, care la români are o valoare terapeutică mai ceva ca o incantaţie magică. Ţine loc de sedative, de antidepresive, dar ţine loc şi de muncă, de responsabilitate, de acţiune. Suntem ţara lui Moromete, care stă pe prispă şi spune în sinea lui despre vecinul său: „…pe mă-ta de Bălos!” Aşa e şi românul, ca personajul lui Preda, deşi se prăbuşesc toate în jurul lui, n-are altă satisfacţie decât să înjure.

Iar dacă vin alegerile războiul sudalmelor va fi nemilos. Se va muta din studiourile de televiziune, în mijloacele de transport în comun, va fi un ba pe-a mă-tii general. Nu va fi nicio pauză, urmează apoi încă cinci ani de dă-o-n mă-sa. Bilanţul e unul consistent; toţi politicienii îl dau în mă-sa de popor, iar poporul stă la crâşmă şi-i dă-n mă-sa de politicieni. De la fostul şef al statului, la actualul şi mai apoi la Ridzi, Udrea, Vanghelie, Geoană, toţi se orientează în direcţia maternităţii celuilalt.

Dacă asta fac politicienii centrali, prin mimetism, cei locali, mai puţin vizibili, tind chiar să-i întreacă. Ca orădeni, ne putem întreba şi noi, oare ce spune alesul local Bolojan, atunci când se uită la clădirile de pe centru care stau să se prăbuşească? Având în vedere cum arată ele, răspunsul cred că se află în mai toate rândurile de mai sus. Cu siguranţă că acelaşi lucru îl spun şi pietonii de câteva ori pe zi, atunci când aşteaptă la nesfârşit să traverseze pe la semafoarele din bulevardul Decebal, colţ cu Călăraşilor. În felul acesta, o trimitere reciprocă la origine are loc în fiecare zi între primar şi cetăţenii oraşului. Cu toate acestea, voturile a 50,37% dintre cetăţenii oraşului n-au fost da-te în mă-sa, ci au fost băgate în urna victorioasă, consacrând nu o victorie la mustaţă (cu toate că mustaţa era pregătită) ci una din primul tur cum n-a mai fost până atunci.

Dar această ţeapă electorală care are loc o dată la patru ani, a început treptat să-şi piardă din fraieri, deoarece pentru multă lume devine mai convenabil ca decât să dea votul unui candidat, mai bine să-l de-a în mă-sa de vot. Cu toate acestea, chiar dacă sunt date în mama lor, problemele rămân mereu nerezolvate şi fac un calvar viaţa de zi cu zi a românului. Dar cum soluţii nu sunt niciodată, circul poate continua…

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/da-o-n-ma-sa–84344.html

Împotriva… Pleşcoiului

Guvernul Boc este, de departe, cel mai solid de după 1990 încoace. Pe cât de mic este şeful cabinetului, pe atât de mare este susţinerea parlamentară. În proaspăta echipă formată, dincolo de miniştrii care bifează un nou mandat, au apărut şi ciupercuţele mai noi ale politicii româneşti. Nu ştim dacă sunt sau nu otrăvitoare, dar parcă sunt prea frumoase pentru a nu fi…

Roberta Anastase, Elena Udrea, Monica Iacob Rizzi ar putea da la prima vedere, iluzia, altor tineri, că se poate ajunge şi la vârste mai fragede în politica la vârf. Cu o singură condiţie, dacă ai relaţii şi bani poţi să ajungi la orice vârstă, orice. Iar cele trei sirene, de mai sus, se bucură din plin de atuurile cu pricina. Ca să ajungi în politică trebuie să fii lansat la apă de cine trebuie, iar cu atât mai bine dacă o face un fost marinar. În România, puterea şi competenţa nu sunt sinonime, ca să nu mai vorbim de nulităţile cu funcţii şi cu titluri, care abundă peste tot în politică şi-n societate. Impostura este cheia succesului la români. Aceasta fiind realitatea ea trebuie acceptată. Aproape că nu-şi mai au sensul, abordările moraliste vizavi de clasa politică. Să doreşti să găseşti oameni de calitate în politica noastră e ca şi cum ai dori să-ntâlneşti prin deşert, eschimoşi. Revenind la ascensiunea celor trei urmaşe ale Evei, putem spune că ea seamănă cu traseul de transhumanţă a „oiţelor vrâncene” care au coborât în turmă la Bucureşti pentru a deveni mari vedete de televiziune.

Acum vreo 80 de ani, Mircea Eliade scria un articol intitulat „Împotriva Moldovei”, în care critica melancolia şi pasivitatea spiritului slav impregnat în acele locuri. Fatalismul proverbial al românilor era identificat, de marele savant şi scriitor, ca avându-şi originea în spiritul moldav. Revenind acum, Eliade ar putea scrie din nou împotriva Moldovei, atacând mai degrabă carierismul, decât abulia şi lipsa simţului de acţiune. Moldova, din simbol al pasivităţii mioritice, a ajuns simbol al parvenitismului mioritic. Dar Eliade nu numai că ar putea scrie din nou împotriva Moldovei, dar şi-ar putea localiza revolta şi asupra unui alt loc, cum ar fi Pleşcoiul. Pleşcoiului nu i s-ar putea imputa o clipă că ar fi bântuit de un spirit şovăielnic. Dimpotrivă pare a fi exact opusul Moldovei pe care o critica Eliade. Are tenacitate, consecvenţă, şiretenie, impostură, lipsa totală a simţului ridicolului. Atuuri de mare forţă. Pe deasupra are şi o forţă de atracţie turistică fantastică, fiind în judeţul Buzău care se află la confluenţa drumurilor între patru mari provincii româneşti: Muntenia, Transilvania, Moldova şi Dobrogea. Are de toate, iar cârnaţul de pleşcoi e atât de lung încât ajunge până la Bucureşti.

Şi cu toate acestea, reînviat azi, Eliade, sunt absolut convins că ar fi scris şi împotriva Pleşcoiului. Intelectualii de azi nu o fac. Nu se pot ridica împotriva puterii Pleşcoiului care domină politica noastră. Sunt mereu în genunchi şi mereu pe post de prezervative pentru marele Zeus. Eliade ar fi scris şi împotriva lor.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/impotriva-plescoiului-72722.html

Amazoana politicii româneşti

Una dintre femeile politicii româneşti, care începe să devină din ce în ce mai agresivă în ultima vreme, este nimeni alta decât favorita prezidenţială, Elena Udrea. Dacă de la bun început a părut clar pentru toată lumea că este omul sau mai bine zis femeia lui Traian Băsescu, cu toate acestea, apariţiile de tabloid de la-nceputul carierei sale publice parcă nu prevesteau o ascensiune atât de fulminantă.

Apariţiile sale mondene, favorizate de câte o înţelegere cu vreun paparazzi, o ajutau să mai acopere şi ea câte o copertă lucioasă a vreunui tabloid, cu costumele sale de baie în dungi marinăreşti, care de departe o făceau să pară pe tanti Leni că aduce a zebră nesemaforizată. Încet, încet, Zeus s-a gândit să o răsplătească pe Afrodita, nu ştim dacă pentru „serviciile prezidenţiale” la care se referă premierul Tăriceanu, dar cert este că a ajuns, deocamdată, secretar executiv al PD-L şi nu pare să se oprească aici. Întrebată la un moment dat dacă şi-ar dori să devină prima doamnă, ilustra doctorandă a răspuns că şi-ar dori ca soţul ei să fie primul domn, în sensul în care este şi soţul Angelei Merkel prim domn. Deci aspiraţiile sunt mari pentru cea care din tanti Leni s-ar putea să devină un fel de tanti Lenin, ceea ce în PD-L se pare că a şi ajuns deja. Lacheii prezidenţiali, în frunte cu Boc, o au drept stăpână directă pe Nuţi, care, după ce-şi plimbă nurii ei de Pleşcoi prin coridoarele întunecate şi păcătoase ale Cotroceniului, se duce să-i mai verifice din când în când pe Boc şi pe Videanu dacă au unghiile tăiate. Sigur că noua ipostază de om politic cu funcţie impune şi o anumită ţinută sobră, astfel că adâncatele decolteuri şi ţinuta sport a fost înlocuită cu sacouri şi taioare, demne de o militantă serioasă. Ţinuta cea nouă se asortează şi cu statutul de lector universitar, doctorand într-ale geostrategiei. Dar nu e exclus ca pentru electoratul viril, blonda PDL-istă să-şi mai prezinte din când în când, măcar atâta cât timp o mai avantajează vârsta, ţinutele de femeie fatală cu care s-a lansat. Până atunci o putem urmări în campania pentru locale, unde nu iartă nimic. Prezentă recent la Oradea, la lansarea candidaţilor PD-L, suspusa lui Zeus s-a năpustit asupra partidelor rivale, acuzându-şi adversarii politici de trădare şi de infantilism politic: „Tandemul Tăriceanu şi Iliescu a dat PD afară de la guvernare”. „Pe 1 iunie, o să le putem spune adversarilor noştri: de Ziua Copilului, mergeţi şi jucaţi-vă, până vă maturizaţi! Pentru că până atunci PD-L va guverna singur România”. A ajuns PD-L, prin vocea Elenei Udrea, un partid de sfinţi, care se uită la restul partidelor ca la nişte iude politice. Asta e culmea tupeului şi acesta e numai începutul campaniei, în care cartea măsluită a PD-L va fi jucată fără niciun fel de scrupule. Noroc că din când în când le mai pune câte-o piedică mezina familiei Băsescu, de pică toţi în Boc. Ultima perlă a micuţei a fost spusă cu prilejul lansării candidaţilor PD-L Cluj pentru alegerile locale. Potrivit acesteia, Boc este un model pentru tinerii din PD-L, deoarece: „Pentru dânsul legea este un lucru clar. În acelaşi timp, nu am cum să nu-i remarc promptitudinea. În timp ce unii dintre noi spunem numai câteva cuvinte, dânsul editează perfect câteva fraze. „Uitându-ne la fiica sa, nu putem decât să-i dăm dreptate lui Traian Băsescu, care spunea recent că universităţile s-au transformat în tiparniţe de scos diplome pe bandă rulantă. Aceştia sunt oamenii cu pretenţii de moralitate politică, care pun mereu placa victimizării, doar, doar or putea încăleca electoratul de care se vor folosi ca de-o mârţoagă înfometată, ca mai apoi să poată călări în voie caii mari ai puterii.

 http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/amazoana-politicii-romanesti-58568.html