Interviu cu Cioran – Fernando Savater (fragment)

”De fapt, am schimbat catastrofa”

Va implini peste putin timp optzeci de ani si continua sa fie la fel de ager si de vigilent ca intotdeauna. Nimic mai putin morbid ca el, nimic mai putin lugubru sau anost solemn. Cel mai mare elogiu al sau ce-mi vine in minte este ca nu pot sa mi-l imaginez “profesor”: s-a nascut fara catedra, asa cum altii o poarta pe frunte de mici copii sau lipita de spinare ca testoasa carapacea. “

Candid si diabolic”  l-a numit scriitorul italian Pietro Citati dupa ce i-a facut o vizita, amplificandu-i astfel portretul paradoxal: “Epicureu elegant, imita furiile biblice: hranit cu aspiratii mistice, este cel mai sceptic dintre indivizi. Mundan si schimnic, caustic si politicos, calm si coleric, profet si tolerant, sfasiat intre aviditatea vietii si simtul irealitatii lucrurilor.” Un perfect diletant transcendental, cum au fost Montaigne, Pascal sau Nietzche insusi.

Ultimul dandy in sensul cel mai putin vulgar al termenului, cel ce li se potriveste unor boemi de neinlocuit ca Baudelaire sau Villiers, capabil sa-si ofere luxul de-a refuza invitatia lui Bernard Pivot la Apostrophes, argumentand: „Nu vreau ca lumea sa ma recunoasca si sa-mi strice cea mai mare placere a vietii mele, plimbarile prin gradina Luxembourg…”.

Traieste in inima Cartierului Latin din Paris, la cativa pasi de Teatrul Odeon. Apartamentul lui e minuscul, doar nitel mai mare decat o chambre de bonne, cu toaleta comuna pe palierul scarii. Spiritul sufla unde vrea, si acolo se afla unul din cele mai inalte locuri de peregrinare intelectuala din Europa.

Curand se vor implini douazeci de ani de cand il vizitez si la intrare am parte de prima surpriza: s-a pus ascensor. Prefer sa indeplinesc ritualul si urc pe jos cele cinci etaje abrupte cu iluzia gafaitoare dintotdeauna. O sa gasesc oare alte noutati? Cand i-am telefonat ca sa ne punem in acord in privinta interviului de fata m-am simtit obligat sa-l avertizez pe jumatate in gluma: “ Cioran, mi s-a cerut sa incerc sa scot in evidenta o latura noua si insolita a personalitatii dumneavoastra.” „ Pai spune-le ca acum cred in progres!”, mi-a raspuns el razand. „ Asta pentru ca in ziarul meu a aparut un articol al dumneavoastra – i-am amintit cu timiditate – in legatura cu caderea lui Ceausescu…un articol politic si chiar optimist.”  „Omul face de toate, stii bine, esti predispus la ridicol. De fapt, am schimbat catastrofa.” Si l-am auzit razand iarasi, de data asta aproape serios.

F.S: Cioran, inainte n-ati vorbit niciodata in mod public despre situatia din Romania. Dar acum ati facut mai multe declaratii despre ultimele evenimente din tara dumneavoastra natala. De ce?

E.C: Nu puteam s-o fac, intelege-ma. Am acolo familie, e chiar fratele meu. Eu in schimb stateam aici, la Paris, la adapost…Dar acum cateva luni eram invitat la o masa si se vorbea despre evenimentele din Ungaria, din Polonia, din Cehoslovacia, din toate tarile acelea. Un tip foarte obraznic m-a intrebat: „Si Romania, ce-i cu ea?” I-am raspuns: „Nu vreau sa spun nimic.” Tipul s-a infuriat si in fond l-am inteles, pentru ca si eu turbam. Atunci m-am hotarat sa scriu un articol contra romanilor. Aveam sa-l intitulez: „Neantul valah”. Cand sa ma apuc de el, au survenit toate intamplarile din Romania. Marturisesc ca am simtit un anumit entuziasm: era pentru prima oara ca romanii se trezeau in ultimii cinzeci de ani!

F.S.: Si ce parere aveti despre situatia actuala?

E.C.: Cum n-am fost acolo, n-am niciun contact direct cu realitatea prezenta. De curand au venit sa ma vada cativa tineri, in jur de douazeci de ani, si mi-au facut o foarte buna impresie prin nivelul lor intelectual. Dupa cate stiu, tinerii sunt unica realitate din Romania. Cat despre ceilalti, batranii, situatia politica… n-am o parere buna. Se pare ca n-a avut loc o veritabila schimbare dupa caderea lui Ceausescu. Lucrurile au ramas cam la fel, afara de un punct important: acum exista libertate de exprimare, poti sa critici guvernul etc. Este unica noutate realmente pozitiva. In rest, intelectualii sunt destul de deceptionati. Si vad ca toata lumea care vine de-acolo la Paris vrea sa ramana in Franta, ceea ce, dupa cum iti dai seama, este imposibil. Isi imagineaza ca in Occident s-au rezolvat toate problemele…

F.S.: Sa vorbim putin despre noua Europa care se pregateste. De pilda, unificarea Germaniei. E vorba de o speranta sau de o amenintare?

E.C.: Categoric, nu e o amenintare. Stiu ca multi privesc cu teama aceasta unificare, mai ales in Franta, dar parerea mea este ca se insala. Germania nu reprezinta un pericol pentru ca germanii, in sfarsit, au inteles. A fost nevoie de un monstru ca Hitler ca sa se invete minte, dar acum e o realitate si nu cred ca poate exista cale de intoarcere.

F.S.: Ingrijorare starneste astazi si ascensiunea rasismului si xenofobia.

E.C.: Vedeti, realitatea este ca Franta, de exemplu, se simte invadata. Cu ceva timp in urma am indraznit sa fac o profetie: am spus ca peste cinzeci de ani catedrala Notre Dame de Paris are sa fie moschee. De curand, un om politic important mi-a aratat ca sunt optimist, ca avea sa se transforme in moschee mult mai repede…Dupa cum stiti, eu sunt apatrid, conditie care se potriveste mult cu ideile mele. In fiecare an trebuie sa ma duc sa-mi innoiesc actele la un birou situat intr-un cartier periferic din Paris si e o formalitate rapida si simpla. Anul acesta am gasit cozi imense de arabi, negri si oameni de pretutindeni. Era multa politie, incaierari etc. Sunt lucruri care creeaza o indispozitie foarte clara. Natural, indispozitia asta e speculata numaidecat de extrema dreapta, dar dincolo de dreapta sau stanga, problema ramane. Se observa o senzatie de neputinta si nimeni nu-i capabil sa vada o iesire. Realitatea este ca-n Franta, ca si-n restul Europei Occidentale, nimeni nu mai vrea sa se consacre muncilor manuale si de aceea a fost nevoie sa se recurga la oameni din strainatate. Dar cand o civilizatie renunta la munca manuala, e pierduta. In tinerete l-am citit mult pe Spengler, pe care acum nu-l mai citeaza nimeni. Sigur, opiniile lui politice erau destul de suspecte, cred insa ca diagnosticul sau era fundamental corect, chiar daca a fost conditionat in mare masura de decadenta Germaniei din vremea sa. Civilizatia noastra e obosita…In ce ma priveste, urmaresc acest subiect cu o autentica fascinatie. La urma urmelor, nu le e dat tuturor sa asiste la o decadenta!

Hillary, dragostea mea!

Victoria Americii profunde

Durere mare printre istericii progresiști. Se pare că au luat-o rău în bot. Văd că e plină media la noi, ca și-n America, de trilurile stângii politically correct. Toată campania din State, acoperiții noștri de la principalele televiziuni de știri, dar și site-uri, au fost în spatele lui Clinton. Ei ascultau de ordinele binomului, care e girat de oameni din administrația Obama, vezi controversatul șef FBI sau chiar intervenționistul  ambasador, Hans Klemm. Dar această tabără acum a pierdut puterea în America. S-ar putea ca jelaniile sergenților de presă să-și aibă temeiul în acest joc de domino în care vor cădea toate piesele. Plus de asta, faptul că personaje gen Gușă, rusofil mascat, deplâng înfrângerea lui Clinton, e semnul că nu a câștigat cine și-au dorit rușii.

Oricum, America a votat bine contra politicilor anti – creștine, contra unei familii de escroci care luau bani de la Statul Qatar pentru fundația lor, de la același stat care finanțează și ISIS. Antipatica doamnă e responsabilă cu vârf și îndesat, din poziția de șefă a departamentului de stat, pentru dezastrul numit Primăvara Arabă, care a dus la umflarea monștrilor teroriști islamici. Fundația Clinton a luat bani de la Compania Uraniului din Rusia. Deci cine era mai apropiat de Putin? ”Hilara” sau Trump? Tor ea a dat contracte șpăgi unor firme în schimbul donațiilor făcute de acestea pentru fundație. Așa a ajuns actualul șef FBI să o albească pe fosta primă doamnă încornorată, după ce firma pe care o consilia a făcut  donații în schimbul unor contracte cu statul, iar ulterior James Comey a ajuns șeful FBI. Probabil se pregătește de pușcărie într-o celulă mixtă, alături de rața bătrână și ațoasă, care oricum e open sexual.

Totodată, cu victoria anti – sistem al lui Trump a fost doborâtă mașinăria infernală a establishmentului, formată din mari corporații, presă mainstream și gigantul manipularii mondiale,  Hollywood-ul. În cele din urmă, America profundă a părinților fondatori a înclinat balanța.

God Bless America

Despre Democrație în America

Brătienii – cea mai prolifică maternitate politică

După atâția ani de denunțuri și dezvăluiri ale mecanismului intern de partid, e greu să mai faci distincție în modul de funcționare al acestor mașinării. Ideologic cel mai puțin, iar proxima campanie electorală arată că acest aspect a dispărut aproape complet. Dar în ciuda acestei nivelări în jos, rămân caracteristici de evidențiat, mai degrabă din zona comportamentului psiho-politic.

Partide mari, precum a fost PDL sau cum e PSD, au luptat mereu la scenă deschisă, uneori cu garda jos. N-au avut nici un alibi politic, dimpotrivă trecutul era mereu apăsător. Oricând li se pot deconta evenimente petrecute după 90, gen mineriade, privatizări sau chiar și unele dinainte de 89, având în vedere originea PCR-istă. Într-un anumit sens această oglindă neaburită a fost mai cinstită cu alegătorul, care nu putea invoca ignoranța pentru votul acordat.

Însă a existat și încă există, un partid care fentează mereu jocul cu oglinzile. Așa – zișii liberali nu au o origine nesănătoasă și indiferent ce fac, privatizări frauduloase, corupție de sistem, atacuri la adresa democrației și a statului de drept, ei rămân urmașii Brătienilor și apostolii democrației străbune în România. Chiar dacă deseori denumirea partidului, de național liberal, ar fi putut fi înlocuită cu cea de național comunist.

Legat de Brătieni, merită spus că aceștia nu au excelat nici la capitolul democrație, nici la liberalism. Nicio legătură între liberalismul global anglo – saxon și izolaționistul, ”prin noi înșine”. Dar dacă atunci se justifica o doză mare de naționalism, având în vedere proiectul Marii Uniri, astăzi perspectiva e depășită. Liberalismul nu mai poate fi cel pervertit de Brătieni și nici democrația cu mână de fier nu reprezintă un ideal. E adevărat că actualii liberali nu prea mai insistă pe tema aceasta. Ei nu pot onora acel ”prin noi înșine” nici măcar la nivelul performanței politice, având mereu nevoie să paraziteze organisme politice mai dezvoltate decât al lor, nereușind să-și depășească rahitismul politic congenital.

Revenind la epigonii liberali de vază, ei au dovedit capacitatea uimitoare de-a arbora mereu steagul politic al unui trecut glorios, pentru a deturna atenția de la meschinăria lor politică. Însă ipocrizia lor e fără margini când își acuză adversarii de anti – reformism. Sunt un partid cu nimic deosebit pe scena politică, infestat  de securisto – comuniști, recreat de aceștia după 1990 și infuzat cu sânge fsn-ist în tot corpul politic. Pe lângă acesta a venit și transfuzia cu sângele albastru al securității, prin Bălăceanu – Stolnici, Dan Amedeo Lăzărescu, Alexandru Paleologu.

La nivelul membrilor de partid, reușesc să unească și contrarii aparent ireconciliabile comportamental, combinând țărăniile de marginea hotarului cu snobismul masonic.

Sunt o formațiune la fel de nereformată, de hrăpăreață și de ticăloasă ca și celelalte, dar care pe deasupra le dă clasă tuturor la capitolul mironoseală politică. Asta îi deosebește fundamental de restul partidelor, care n-au acest alibi teribil de-a vorbi mereu de virginitate la ieșirea din bordel. Și indiferent de pocinogurile pe care le-au făcut, le fac și  le vor mai face, rămân în orice situație, urmașii nenumărați și neîntinați ai Brătienilor.