Arhive lunare pentru august 2022

Cioran şi politica

Ne-am obișnuit, așa cum se întâmplă cu orice idee clișeu, ca atunci când vine vorba de relația lui Cioran cu politica, gândul să sară doar la adeziunea publicistică față de extrema dreaptă interbelică. Poate și pentru că după 1990 s-au ocupat de acest subiect o liotă de carieriști culturali, mulți dintre ei exagerând și agravând circumstanțele, unii pentru a mulțumi finanțarea academică de tip soroșist din spatele demersului lor, iar alții doar din conformism public.

Demersul denunțător a trimis invariabil spre textele din perioada interbelică, publicate în ”Vremea” sau ”Cuvântul” lui Nae Ionescu. Cele mai dure sunt textele trimise din Germania, proaspăt nazificată, în care Cioran înalță elogii hitlerismului. I se poate imputa lipsa de luciditate, chiar dacă vorbim despre începuturile hitlerismului, care încă nu produsese marile sale orori, dacă stăm să ne gândim că au existat autori care s-au ridicat public de la început împotriva acestui regim. E tot atât de adevărat că mulți dintre aceștia erau de cealaltă parte, roșie, și închideau ochii față de atrocitățile care se petreceau deja în Rusia lui Stalin.

Însă piesa de rezistența la dosarul legionar al lui Cioran se consideră a fi, în mod eronat, ”Schimbarea la față a României”. Carte care este mai degrabă anti-legionară. În paginile acestui eseu, Cioran se ia la trântă cu trecutul nostru istoric, cu tot ce înseamnă specific național, militând pentru o modernizare forțată a României, inspirat de industrializarea accelerată din URSS și din Germania nazistă. De cealaltă parte, Mișcarea Legionară îmbrățișa trecutul istoric, folclorul și credința ortodoxă. Exista o latură mistică a mișcării care o făcea să pară anistorică, metafizică și care se contrazicea cu militantismul și militarismul pe care tot ea îl promova. De fapt, acesta este singurul punct de intersecție între ideile războinice din ”Schimbarea la față a României” și Garda de fier. Prea puțin totuși pentru a cataloga eseul cioranian ca fiind o carte legionară.

Ce altceva i se mai impută scepticului de serviciu? E vorba de pasajele despre evrei și maghiari. Acestea au fost suprimate de autor în ediția din 1990 a cărții. Culmea, un democrat liberal convins, Alexandru Paleologu, care a refuzat ispita legionară în tinerețe, situează acele pasaje cel mult în nota unor exagerări de tip pamfletar. Iată câteva mostre din pamfletul cioranian: ”Dar atunci ce rămâne din unguri? Unguroaicele? Desigur, dar în primul rând muzica lor. La judecata de apoi, ungurii n-au nevoie decât să trimită o bandă de țigani, și vor fi primiți în paradis fără nici un comentariu.” ”Ungurii sunt un popor de conchistadori, care a ajuns să îngrașe porci. ”

Ținta predilectă în carte rămâne poporul român. Filozoful pune biciul cu obstinație pe spinarea încovoiată a trupului istoric românesc, chestiune de care nu s-a mai dezis prin autocenzură în 1990. Răspunsul la acest dublu standard îl găsim în sucirea ideologică pe care Cioran o va executa subtil după război. Până atunci, în timpul celui de-al doilea război mondial, se pare că încă a păstrat o filiație pentru ideile de dreapta. În sprijinul acestei variante vine o mărturisire al lui Theodor Cazaban, scriitor și membru marcant al exilului românesc de la Paris: ”La eliberarea Franței de sub ocupația germană, Cioran a fost chemat și interogat la poliție. I s-a făcut frică. Tocmai terminase o „carte de dreapta”. Și când s-a întors acasă de la poliție s-a gândit el că ar fi mai bine să nu publice cartea. A ieșit pe stradă, unde se găseau gurile de canal și a zvârlit manuscrisul într-una din ele. Îi părea rău după aceea. Cu siguranță erau lucruri frumoase acolo. Dar n-a vrut să riște. ”

Theodor Cazaban, care l-a frecventat pe Cioran încă din anii 48 – 49, cu puțin înainte de debutul său literar parizian, face un portret mai puțin cosmetizat acestuia, cu toate că îl prețuiește cu simpatie. Asta spre deosebire de intelectualii români care l-au vizitat pe Cioran după 90, pe care acesta i-a sedus în folosul posterității sale. E adevărat că unii s-au lăsat seduși și în folosul propriu, carieristic. Din relatărilor lui Cazaban se conturează profilul unui tip mai degrabă, sălbatic, cârcotaș, paranoic, nevricos, mizantrop agresiv.

O altă întâmplare sugestivă în acest sens, pe care i-a mărturisit-o acestuia tot Cioran, îl are ca protagonist pe Blaga. ”Lucian Blaga a avut o ispită de dreapta, se cumințise și chiar intrase în momentul cultural important al lui Carol al II-lea. Odată, la Paris, a vrut să-l întâlnească pe Cioran și să-l ademenească oarecum să intre în acest curent carlist. Întâlnirea a aranjat-o Basil Munteanu, profesorul meu de franceză de la Universitate. Cioran l-a vexat cu violențele lui imposibile pe Blaga. L-a repezit. Cioran era un om irascibil.”

Punctul de cotitură pentru repoziționarea în acord cu spiritul ideologic al timpului îl reprezintă cartea sa de debut în cultura franceză, care pe lângă nihilismul exploziv conține și pasaje relevante în acest sens. Acest fapt se va reflecta ulterior și în alte eseuri publicate în limba franceză. În prima carte, ”Tratat de descompunere”, în capitolul ”Genealogia fanatismului”, Cioran face elogiul oportunistului în istorie, în dauna extremistului fanatic. Apoi în ”Ispita de a exista” drege și problema evreiască, schițând un elogiu subtil, în stil cioranian, înțesat de paradoxuri patetice. Spre sfârșitul anilor 80, Cioran dă interviuri unor scriitori maghiari, schimbând macazul și pe acest subiect. Devine exclusiv cordial față de spiritul maghiar și deplânge în același timp împuținarea sașilor în perioada comunistă. Cu alte cuvinte, Cioran se internaționalizase.

În 1990, mărturisește că înainte de revoluție urma să scrie un articol intitulat ”Neantul valah”, pentru a condamna pasivitatea poporului față de dictatura național-comunistă. Tot atunci aprobă într-un interviu din ”Nouvel Observateur” noul regim fsn-ist instalat la București. Unii apropiați de la acea vreme spun că a fost manipulat subtil prin interpuși. E posibil și acest fapt pentru un aproape octogenar. Mai sunt și alte situații în care Cioran pare manipulat față de regimul de la București. În ”Jurnalul” său, Mircea Eliade consemnează reacția lui Cioran după cutremurul din 4 martie 1977: ”România modernă, industrială, a fost distrusă în mai puțin de două minute”. Poate fi manipulare, auto-manipulare sau păcatul exagerărilor apocaliptice cioraniene. Însă totul corespunde cu linia mai degrabă internaționalistă pe care s-a plasat filozoful român în toată perioada pariziană de după 1945. Și dacă avem în vedere că în 1989 a existat de fapt o luptă prin care tabăra internaționalist – comunistă a detronat-o pe cea naționalist – comunistă, totul are un sens. Cu toate acestea, merită precizat că deși a făcut parte din anturajul intim al lui Eugen Ionesco, filozoful mansardei nu face parte dintre semnatarii ”Declarației de la Budapesta din 1989” în care se vorbea fățiș despre ”dreptul la o reprezentare politica autonomă și la autonomie culturala” a minorităților din România.

În concluzie, chiar dacă legătura lui Cioran cu spiritul politic postbelic a fost una mult mai subtilă și mai discretă decât în perioada interbelică, aceasta a existat. Cu siguranță că aceste repoziționări i-au conservat statutul cultural pe scena literară pariziană, destul de amenințat și așa în anii 50, de către vânătorii de capete luminate ghidați de regimul de ocupație bolșevică de la București. Însă așa cum nu merita un proces de incriminare excesivă pentru ”trecutul deocheat” al tinereții, tot așa nu merită pus la zid nici în sens invers. Nu e nici rostul acestui editorial, ci doar acela de-a scoate adevărul din marginalizarea la care îl obligă mereu cursul oficial al istoriei.