Autonomie cu repetiţie

Faptul că de 15 martie tradiţia sărbătoririi zilei naţionale a Ungariei a fost încălecată de tradiţia arborării steagului autonomiei face parte deja din recuzita repetiţiilor de fiecare an. Sigur că declararea oficializării limbii maghiare de către liderii minoritarilor unguri nu este un act cu consecinţe juridice. Deocamdată Constituţia României prevede o singură limbă oficială. E adevărat că şi fără oficializarea respectivă, de facto, limba maghiară este oficială în zonă. E cumva logic atât timp cât populaţia maghiară este în jur de 80%. În ceea ce priveşte autonomia teritorială şi în acest caz trebuie să ne uităm înspre Constituţie care blochează prin prevederile sale orice demers de acest gen. Oricât ar fi UDMR de necesar mai tuturor guvernărilor, niciodată aportul lor nu va putea deveni o monedă de schimb pentru autonomie. Doar în cazul imposibil în care vor deţine majoritatea. Pentru asta mai trebuie să aştepte vreo 50 de ani când statisticile ne dau cam pe la 12 milioane de locuitori. Scăderea vertiginoasă în plan demografic pare a fi singurul aliat de nădejde al UDMR. Zicala, apa trece, dar pietrele rămân se dovedeşte falsă în privinţa scăderii demografice. Pietrele s-au măcinat din stâncă, iar în ritmul acesta vor deveni nisip.

În ce priveşte clasa politică indignarea ei este una falsă. Toate partidele perindate pe la guvernare au avut şi au nevoie de UDMR. Prin urmare a te uita acum spre români şi a critica excesele extremiştilor maghiari este culmea şarlataniei. De ce nu se pot înţelege românii între ei de este nevoie mereu de o alianţă cu UDMR? Întrebarea este evident retorică, doar că n-ar mai trebui nimeni să fie indignat. Trebuie să plătim preţul dezbinării noastre şi să nu mai sărim în sus. Să acceptăm că ăştia suntem.

Lucrurile devin mai complicate în ceea ce priveşte UDMR-ul, atunci când vorbim şi de-o susţinere puternică şi făţişă din partea statului maghiar. Faptul că alegerile parlamentare de luna viitoare vor marca mai mult ca sigur instaurarea la putere a opoziţiei conservatoare conduse de Viktor Orban va sufla un vânt puternic în pânzele extremiştilor maghiari. Este ştiut faptul că Viktor Orban s-a remarcat de-a lungul carierei sale prin nenumărate declaraţii şi atitudini naţionalist-agresive. De-a lungul guvernării sale a sprijinit puternic radicalii maghiari din ţară cât şi din afara ei. Tot el este cel care a folosit situaţia din Kosovo pentru a da un îndemn maghiarilor din România. S-a mai ilustrat şi prin promisiuni de genul multiplicării autonomiilor maghiare din afara ţării, iar nu în ultimul rând a promis acordarea dublei cetăţenii pentru maghiarii din ţările limitrofe Ungariei.

În paralel merită sesizată ascensiunea cu adevărat primejdioasă a mişcărilor de extremă dreaptă care s-au agitat şi pe la noi cu prilejul ceremoniilor maghiare jubiliare, şi nu numai. De data aceasta extremiştii de dreapta ce formează partidul, Jobbik, se estimează că vor ajunge pe locul trei ca reprezentare parlamentară la proximele alegeri. Agresivitatea secuilor este binecunoscută, tinerii îmbrăcând de regulă cămăşile morţii. Chiar dacă fenomenul are doar o rezonanţă de paradă el ar merita sancţionat public la nivel european aplicând un standard unic de măsură în ceea ce priveşte extremismul de dreapta cu iz fascist. Aşa cum simbolurile Mişcării Legionare precum şi busturile Mareşalului Antonescu sunt trecute la indexul istoriei şi există o reacţie ultra rapidă atunci când e dezgropată vreo amintire a extremei dreapta româneşti, aceeaşi reacţie ar trebui avută, cu atât mai mult în context european, de către gardienii publici ai democraţiei.

Dar ocaua pentru unii e mare, iar pentru alţii e mică. Un bun exemplu în acest sens, nu mai departe de mijlocul acestei săptămâni, l-a reprezentat conferinţa organizată la Bruxelles de Laszlo Tokes, acest Highlander al iredentismului maghiar, „Martie negru in Transilvania – In memoriam Martie 1990”. Pe de altă parte oamenii îşi fac treaba lor cu o seriozitate şi o tenacitate ce ar trebui să fie un exemplu pentru noi. Trebuie să recunoaştem că naţionaliştii lor sunt mai buni ca ai noştri. Asta şi pentru că ei nu practică un naţionalism de televizor, iar în materie de lobby sunt experţi. Noi l-am trimis pentru lobby pe Gigi Becali care după analiza activităţii ultimelor luni se pare că nici n-a mai prea dat pe la Parlamentul European. Dacă ungurii ştiu să fie şi-n ţara lor, dar şi-n afara ei, serioşi şi temeinici, noi ştim mai bine ca oricine să ne pierdem busola chiar şi la noi acasă.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/autonomie-cu-repetitie-91681.html

Istoria, judecată cu dublul standard

În ultimii ani, a început să se facă simţită, şi la noi, campania din Occident de denigrare a unor personalităţi culturale care au avut simpatii politice de dreapta. În cazul României, există o tenacitate aproape sisifică în a desfiinţa Mişcarea Legionară şi, prin ricoşeu, şi pe simpatizanţii acesteia, şi anume generaţia Noica, Cioran, Eliade.

În acest sens, au apărut atât în ţară, cât şi în străinătate, cărţi cu scopul de a demitiza şi a demoniza generaţia interbelică. În ţară, se ocupă, de câţiva ani, de lucrul acesta, Marta Petreu, iar în Occident a apărut, recent, cartea Alexandrei – Laignel Lavastine, „Uitarea Fascismului – Cioran, Eliade, Ionesco”. Înainte să fac unele afirmaţii, vreau să precizez că eu nu sunt un militant politic al nici unei ideologii, pot cel mult să am simpatii culturale faţă de anumite idei. Una dintre aceste idei este cea naţionalistă. Este adevărat că Mişcarea Legionară a fost o mişcare de extremă dreaptă. Cu toate acestea, ea nu poate fi confundată cu fascismul sau nazismul, pentru că Hitler se revendica de la mituri păgâne, Mussolini era ateu, iar Mişcarea Legionară avea un substrat religios-creştin. Mişcarea Legionară a avut două perioade distincte: cea de până la moartea lui Corneliu Zelea Codreanu în 1938 şi cea a lui Horia Sima, când, într-adevăr, Garda de Fier a început să semene tot mai mult cu o mişcare fascistă. Sigur că şi în perioada lui Zelea Codreanu s-au făcut crime, dar a făcut şi Carol al II-lea. Legionarii au instigat la violenţă, dar a existat şi o violenţă de stat în acea perioadă, instrumentată de rege, aşa că lucrurile trebuie niţel nuanţate. Pe lângă aceasta, orice fenomen istoric trebuie judecat în funcţie de particularităţile epocii sale, adică privit în contextul dat în care şi-a putut face apariţia. Începutul de secol XX a fost violent, iar apariţia mişcărilor de extremă dreaptă, precum şi de extremă stângă a fost posibilă în contextul prăbuşirii unei lumi burgheze mortificate. Dincolo de toate acestea, îmi pun şi eu întrebarea pe care şi-au mai pus-o mulţi. De ce comunismul, care a făcut mult mai multe crime decât nazismul, nu este atât de stigmatizat? Aceeaşi stupefacţie te poate cuprinde şi dacă analizezi cazul României. Mişcarea Legionară, în afară de perioada Sima, când a stat puţin la putere şi a fost dată jos de mareşalul Antonescu, cu ajutorul lui Hitler (încă un contraargument pentru cei care susţin legătura mişcării cu naziştii) nu a condus România. Pe când comunismul a stat aproape jumătate de secol la putere, iar în prima lui fază, bolşevică, a făcut crime monstruoase, distrugând elita României, care, într-o însemnată proporţie, avusese simpatii legionare. Este o nedreptate cruntă a istoriei, care se datorează şi Occidentului, pe care l-a durut undeva, mai tot timpul, de faptul că Estul trăieşte sau moare într-un lagăr comunist. Când Sartre făcea pe marxistul la Paris, Stalin se ocupa de ajustarea sporului populaţiei. Rămâne în continuare un mister de ce, până şi în ziua de azi, a vorbi nuanţat despre cei mai mari killeri din istorie, Lenin şi Stalin, e un fapt mai mult decât tolerat, iar fenomenul fascist şi nazist este privit de parcă ar fi un rău mai mare. Acest standard dublu de măsură în judecarea răului este o prelungire a aceluiaşi rău, de care omenirea se pare că nu s-a vindecat complet şi mă tem că nu se va vindeca niciodată.

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/istoria-judecata-cu-dublul-standard-55440.html