Criza şi testul solidarităţii

În plină criză şi austeritate partidele de opoziţie duc mari dispute doctrinare. Cota unică desparte frăţia PSD-isto – PNL-istă fiind tratată în perspectiva soluţiilor anticriză. Ca şi cum asta e soluţia care ar combate criza. Criza trebuia combătută atunci când cei care s-au îmbogăţit de douăzeci de ani dimpreună cu clientelele lor au luat cu japca şi evident că n-au stat să aplice pe ce au luat nici cota unică şi nici pe cea progresivă. Din păcate, fenomenul a avut loc la nivelul întregii societăţi, sacul de ciment furat de pe şantierul comunist a rămas bine înfipt în subconştientul colectiv. Aşa cum unii înghiţeau peştii cei mari, fiecare la nivelul lui a mai prins câte-o hamsie, ba o pensie de handicapat, ba pensionări pe caz de boală false, existând astfel familii întregi în care toţi trăiau din pensii false şi eventual din ceva spaţii închiriate. Probabil că vor ieşi şi ei în stradă să protesteze, au tot dreptul.

E adevărat că măsurile ar trebui să ocolească veniturile mici şi poate în acest sens nu este târziu pentru un amendament, dar oricât de dureroase sunt ele se impun a fi luate, indiferent de coloratura politică a vreunui guvern. În acest context, pare inexplicabilă agitaţia opoziţiei social democrate de-a vântura ideea alegerilor anticipate. Până la urmă nu mai ştii ce să crezi, a cui e drama, a populaţiei sau a partidelor rămase în opoziţie. O să ajungem că n-o să mai ştim pe umărul cui să plângem. Mai ales că totul e prezentat de parcă cheia rezolvării crizei în România e una politică, de doctrină, cota unică versus cota progresivă, dreapta contra stânga. Orice guvern ar veni acum ar trebui să ia aceleaşi măsuri de austeritate. Din păcate, românii şi-n aceste momente grele fac ce ştiu ei să facă cel mai bine, de la Moromete încoace: politică.

Problema este profundă şi trebuie privită în contextul european. Măsurile de stabilitate şi de control ale bugetelor naţionale propuse de Comisia Europeană caută să salveze euro. Această criză e pe cale să aducă o reformă în conceperea şi funcţionarea UE creând poate premisele pentru un nou început. Şi România e adusă, din nou, de această criză, în faţa unui posibil nou început. E teribil de frustrant să te uiţi în urmă şi să vezi douăzeci de ani irosiţi în care s-a umflat balonul bugetar, iar acum trebuie dezumflat. Din păcate, la noi, la români, orice reformă, orice nou început tinde să ofere în virtutea eşecurilor anterioare o anumită anxietate. Dar până la urmă o solidaritate va trebui să existe, dincolo de protestele îndreptăţite ale oamenilor. Degenerarea protestelor ar fi în detrimentul tuturor. Până şi poporul grec (ceea ce e complet fals, că n-a ieşit în stradă marea masă a poporului grec, iar actele de violenţe au aparţinut grupărilor extremiste), odată cu intrarea marelui împrumut, s-a liniştit.

Partea proastă e însă dată de faptul că unii se vor sustrage acestei solidarităţi, ei sunt cei care, indiferent de partidele de unde provin, n-au fost solidari niciodată în aceşti douăzeci de ani decât cu contul lor. Pentru ei nu vor putea exista niciodată reduceri şi impozitări. Pentru ei a se solidariza cu cei mulţi ar însemna acum a se autodenunţa, de asta nu vom vedea impozite pe marile averi sau fonduri de solidaritate. Dar chiar dacă sunt adevăruri dureroase, acum nu asta ar trebui să primeze, decontul vinovăţiilor – chiar dacă avem un talent imens la aşa ceva, încât am fi în stare, dacă ne-ar ataca cineva, să dăm vina unii pe alţii pentru provocarea inamicului în loc să ne unim forţele -, ci o solidaritate lipsită de panică şi isterie.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/criza-si-testul-solidaritatii-94288.html

Generalii vii ai armatei moarte

De regulă, societatea de consum are nevoie de manipulare ca principiu de bază în funcţionarea sa. Unii manipulează sentimente, frustrări, naivităţi sau chiar prostie. De la muzică la afaceri şi până la politicieni, toată lumea are nevoie de un public captiv. Acest principiu stă şi la baza unui partid, un partid e ca o firmă. Are nevoie de consumatori şi de profit electoral convertit ulterior într-unul economic după ce se pune mâna pe ciolan. Pentru că suntem martorii naşterii unei noi formaţiuni politice, se impune de remarcat fenomenul, mai ales că, spre deosebire de anii 90, când partidele apăreau ca şi ciupercile după ploaie, acum naşterile sunt rare, sterilitatea politică instalându-se puternic în sămânţa germinativă socială.

UNPR, Uniunea Naţională pentru Progresul României, căci despre aceasta este vorba, se declară un partid de stânga ce vrea să ia locul PSD, care nu face cinste stângii, după cum ne spun liderii noii formaţiuni. Cu alte cuvinte, au întinat şi ei, ca atâţia alţi predecesori, idealurile socialismului. Pe lângă această componentă socialistă noul partid se declară şi naţionalist. Emblema e vulturul cruciat prm-ist cu uşoare modificări grafice. Imnul este „Noi suntem români”, iar discursul vizează elogiul Transilvaniei, deci patriotism hard. Cam aceasta este partea de marketing, decoraţiile exterioare pentru a atrage aderenţii. În fapt nu avem decât o repetare a istoriei politice de după 1990. Şi anume oportunismul unora care nu-şi mai aveau locul la ciolan în PSD repetă istoria politică a PD sau APR, care, la vremea lor, nu s-au născut din alt motiv decât acela că erau prea mulţi pe un loc pentru satisfacţia deplină a fiecăruia şi uite aşa s-a dezvoltat în România democraţia, prin pluralismul determinat de oportunism. E în firea românului să se adapteze la orice, inclusiv şi la democraţie, oricum, el e dincolo de bine şi de rău, totul e să-i dai schema de funcţionare că ţi-o aplică el, doar că-n alte scopuri. Ce contează mijloacele, că-s democratice, că nu, doar tot la ciolan trebuie ajuns. Deci scopul partidului e clar de-a muşca din voturile PSD, dar şi PRM parazitându-le mesajul, nu că ele nu l-ar parazita la rândul lor ca orice partide româneşti care se respectă.

Dar să vedem cine sunt figurile mai pitoreşti din fruntea acestui corp politic proaspăt constituit. Generalul Oprea pare desprins din junta militară sud-americană, asta după ce a ieşit din cârdăşia cu un alt sud-american autentic, Vanghelie, ce s-a dus să moară puţin după rezultatul alegerilor. Restul sunt unul şi unul, generalul predicator antrenor, senator la firul ierbii, nea Puiu, cel care ţuca icoanele şi care acum ţucă cu aceeaşi evlavie marile popouri ale naţiunii. Un alt exemplar deosebit e miliţianul Neţoiu, care-l urmărea pe Dan Deşliu şi pe alţi scriitori înainte de ’89. Îngroaşă rândurile şi Cristian Diaconescu, genul de carierist pană la nevroză camuflat sub diferite uniforme şi care era meditat, conform propriilor mărturisiri, pentru admiterea la facultate la limba engleză de către Nicu Steinhardt, pe atunci urmărit zi şi noapte de securitate. Născut din magistraţi comunişti, a ajuns direct judecător, după terminarea facultăţii, la 25 de ani, în Bucureşti, fapt rar pe atunci. Interesantă şi mărturia Noricăi Nicolai, admisă în acelaşi an la facultate cu Cristian Diaconescu, care infirmă faptul că limba engleză era cerută la admitere. Cum sunt notorii deja şicanele făcute la adresa bătrânului Steinhardt de către securitate prin confiscarea de două ori a manuscrisului „Jurnalului fericirii”, tot acest context tulbure nu poate alimenta decât suspiciuni, iar comportamentul public alunecos al lui Cristian Diaconescu ne ilustrează o anghilă politică deosebit de toxică.

Cu alte cuvinte, toţi unul şi unul, dar de departe cârligul electoral aparte e dat de caracterul milităros, care pare a fi brandul partidului. Trăim încă într-o ţară plină de ofiţerime. Ceauşescu a creat armată cât şi pentru unguri, în cazul în care nu mai aveam cu cine ne bate, de era folosită şi prin agricultură, iar ofiţerimea de azi, bătrână şi tânără, chiar dacă redusă, duce aceleaşi lupte grele pe salarii şi pensii grase cu sticlele, cu pokerul şi cu populaţia civilă de sex slab.

Armata e moartă, generalii sunt vii, dar gloanţele sunt acum voturile, aşa că la alegerile din 2012 atât UNPR, cât şi PDL vor putea spune: misiune îndeplinită.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/generalii-vii-ai-armatei-moarte-94101.html

Dansează marele URS(S)…

Ziua eliberării Europei, 9 Mai, a fost sărbătorită de armata roşie şi de ţarul Putin cu mare fast. Dincolo de rutina momentului şi de limba de lemn care celebrează astfel de momente, dacă ridicăm vălul, putem sesiza că aceasta e o zi cu o falsă semnificaţie. Imaginea soldatului rus înfigând steagul pe clădirea Reichstagului din Berlin e una dintre marile secvenţe de manipulare istorică de-a lungul deceniilor. Imagine simbol sugerând maica Rusie eliberatoarea Europei de sub jugul hitlerist. Orice om de bun simţ ştie că Americii i se datorează, în primul rând, aportul decisiv în înfrângerea duşmanilor aliaţilor. Însă modul hoţesc al bolşevismului rus le-a marcat toată istoria, de la tăinuirea masacrului de la Katyn, aruncând vina pe nazişti, până la crimele bolşevismului ce cu greu s-au lăsat dezvelite. Prin urmare, dacă vrea Occidentul dimpreună cu Rusia să sărbătorească eliberarea sa în 9 Mai e liber şi îndreptăţit să o facă. Dar estul Europei nu are ce sărbători decât terminarea războiului care n-a adus nicio eliberare, ci doar o schimbare de jug. Rusia n-a eliberat pe nimeni, nici măcar pe sine, ci a impus jugul său şi crimele sale care întrec toate grozăviile lui Hitler şi pentru care nici astăzi nu există o condamnare definitivă la nivelul opiniei publice la fel cum există în celălalt caz. Dar, dincolo de toate acestea, când marele urs vrea să danseze, el dansează. Putin, care încearcă să răzbune neşansa de-a nu fi urmat după Stalin sau Brejnev la putere şi asta numai pentru că a existat un Mihail Gorbaciov, care a stricat tradiţia stalinistă, a făcut şi face tot posibilul cu mijloacele de azi să repună în drepturi bolşevismul. De la declaraţii de apreciere la adresa lui Stalin la fapte identice cu cele ale precursorului n-a mai fost decât un pas.

Iată doar câteva dintre faptele de vitejie ale regimului Putin. În octombrie 2006 Anna Politkovskaya, unul dintre jurnaliştii critici la adresa Kremlinului, intenţiona să publice o serie de articole care criticau politica guvernului în Cecenia. Pe cale de consecinţă a fost împuşcată în cap în apartamentul său. Asasinarea lui Alexander Litvinenko, fost agent KGB, care a defectat în Marea Britanie, unde a căutat să demaşte, prin publicarea unor cărţi, activităţi dubioase ale lui Putin în reţeaua KGB, luând, totodată, şi o poziţie critică faţă de politica statului rus. Finalul a fost pe măsură, a fost otrăvit cu substanţa radioactivă poloniu 210. Un alt jurnalist, Ivan Safronov, care şi-a permis să critice sistemul militar rus, a fost eliminat în 2007. În cazul lui căderea de la etajul cinci a fost făcută să pară o sinucidere. Un alt caz notoriu este cel al şahistului de geniu Gari Kasparov, Fondator al Frontului Civil Unit şi lider al coaliţiei de opoziţie „O altă Rusie”, care a fost arestat în 2007, cu o săptămână înaintea alegerilor legislative şi închis pentru cinci zile, el fiind nevoit în urma boicotării activităţii sale politice să renunţe la a mai candida la preşedinţie contra lui Medvedev. Cunoscut ca un mare contestatar al lui Putin, cel mai mare şahist din lume a declarat că-i este frică să nu aibă soarta altor incomozi ai regimului, de aceea e păzit de o gardă de corp 24 de ore din 24, ajungând să mănânce doar alimente care ştie cum au fost preparate.

În tot acest context nebun nu poate fi decât salutară decizia preşedintelui Moldovei, Mihai Ghimpu, de-a nu fi participat la fastuoasa paradă din Piaţa Roşie. „Pe mine nu mă leagă nimic de Moscova. Acolo merg doar învingătorii, ce să caute învinşii. Sunt de acord că se împlinesc 65 de ani de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, dar nu pot să uit toate nenorocirile, deportările, foametea prin care au trecut cetăţenii Republicii Moldova pe timpul Uniunii Sovietice”. Un răspuns demn de un şef de stat democratic ce are în faţă orizontul integrării europene şi care, deşi îşi afirmă convingerile unioniste, are realismul şi echilibrul de-a vedea ca oportunitate pentru prezent integrarea Moldovei ca stat în UE.

Prin urmare, e limpede că acest 9 Mai nu poate fi sărbătorit decât de o jumătate de Europă, marea sărbătoare a Europei întregi libere ar trebui să fie ziua căderii Zidului Berlinului ori o altă zi a acelor ani în care Europa de Est a ieşit de sub umbra marelui urs(s). Tocmai pentru că e bine să existe o sărbătoare comună, cea mai potrivită ar fi una care să marcheze momentul de eliberare a întregii Europe şi nu începutul cortinei de fier.

 http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/danseaza-ursul-sovietic-93806.html

Să vă naşteţi bine…!

De curând a apărut în presă o listă cu parlamentari ce şi-au angajat soţii, soţiile sau copii la cabinetul lor. Nu e nicio surpriză. Doar trăim în ţara în care important e să te naşti bine după cum spunea un politician ieşit din aceeaşi oală. În instituţiile statului s-a creat deja fenomenul aristocraţiei ereditare din vremurile feudale. Acesta pare a fi criteriul forte de ierarhizare socială în România.

Dar dacă acea aristocraţie a degenerat în secole prin subţierea sângelui, la noi nu e cazul să asistăm la o degradare în timp. Sângele e gata degradat de la prima generaţie şi continuă cu a doua. Dacă prima generaţie sunt şobolanii cenuşii ieşiţi din alimentarele comuniste de sub conserve şi sticle de bere cu ulei, în plin EL Dorado post comunist, a doua generaţie, copiii lor, beizadele cosmopolite, sunt nişte papagali multicolori dotaţi cu tub digestiv şi cu nobleţea plasticului. În afară de faptul că au doar meritul că s-au născut bine nu le rămâne decât snobismul etalat ca singur aport propriu la personalitatea lor. Cuvântul snob are o origine care caracterizează perfect acest tip uman. În Anglia secolelor trecute cetăţenii erau trecuţi în statistici nu doar cu numele, ci şi cu ocupaţia avută, iar în dreptul celor fără rang social era trecut prescurtat, s.nob. adică sine nobilitate ( fără nobleţe).

Cei de azi au şi rangul şi snobismul. În mod normal nobleţea şi puterea se cuceresc, nu se moştenesc, iar spre deosebire de Europa secolelor feudale decrepite, în China veche exista o altă lege care dacă s-ar aplica societăţii româneşti de azi ar dinamita din temelii tot corpul social. Fiul trebuia să cucerească titlul de nobleţe nu pentru el, nici pentru urmaşi, ci pentru tatăl său sau chiar înaintaşi mai îndepărtaţi. În felul acesta nu se delegau privilegiile de la o generaţie la alta, ci responsabilităţile. Bineînţeles că mulţi nu erau vrednici de treaba asta aşa că puteau rămâne generaţii la rând neînnobilate ce-şi aşteptau vlăstarul vrednic. În ce măsură ar putea la noi copii de bani gata să facă asta pentru părinţii de bani gata ţine de o utopie comică.

Dar toată această împământenire ereditară a puterii sociale riscă să ne dea o nostalgie, atunci când privim excepţii de parveniţi plecaţi de jos. Care chiar dacă au mâncat rahat la greu şi au trăit din pupatul în fund şi nu din competenţe, măcar au fost siliţi la un efort, e adevărat unul scabros. În contextul acesta un Emil Boc pare un personaj romantic, un ultim mohican. Scăpat de imaginara lustrare pentru că n-a apucat, fiind prea tânăr, decât să aducă servicii din condei orânduirii vechi, Emil Boc s-a desfăşurat cu aplomb imediat după 1989. Aşa că a condus şi el o mică revoluţie, a studenţilor de la filozofie, punându-se la dispoziţia celui ce avea să devină rector, Andrei Marga, pentru a mătrăşi profesorii marxişti ai catedrei. Micul puci avea să-l propulseze pe Marga rector, iar micului Boc i se deschideau perspective universitare glorioase. După mentorul universitar a urmat mentorul politic şi cu energiile sale nebănuite într-ale aducerii de osanale dorsale, deşi ieşit dintr-o găoace umilă spartă de tatăl său, fără să moştenească altceva decât oul spart, a ajuns cu ilustra sa mediocritate să stea călare pe muşuroi.

Fetele lui, EBA şi puzderia de născuţi bine nu vor mai trebui să treacă prin asemenea aventuri, societatea s-a stabilizat, de acum încolo nu mai e timp decât pentru a-i privi la televizor. Aşa că nu ne rămâne de urat, decât: să vă naşteţi bine, voi nenăscuţilor!