Referendumul pentru familie și cameleonismul politic

Unii cu pionii, alții cu ”nebunii”

Fața hidoasă a Americii

Uneori, anumite evenimente aparent minore devoalează mai mult din mentalitatea și cultura unei societăți, decât nesfârșite teorii sociologice. Așa s-a întâmplat și cu incidentul provocat de Serena Williams, care a arătat din nou că regulile nu sunt pentru ea. Regulile sunt pentru albi, bărbați, heterosexuali și încă chiar reguli dure.  Neștiind să piardă, s-a transformat în victima unui arbitru (bărbat alb) care a îndrăznit să o penalizeze conform regulamentului,  degenerând apoi într-o țigăneala isterică de țoapă agresivă demnă de miticii noștri.  Nu i-a mai păsat că strică succesul niponei ingenue capabilă de un tenis aproape perfect și de-o conduită plină de modestie și bun simț.

Iar acum, marea vedetă mondială acuză că e victima sexismului și că va lupta pentru drepturi egale între sexe. Feminismul nu mai luptă demult pentru drepturi egale, ci în primul rând pentru privilegii și discriminare. O dovadă relevantă în acest sens e faptul că efortul și calitatea tenisului masculin, deși sunt superioare celui din circuitul feminin, sunt răsplătite în mod egal cu acesta, ceea ce reprezintă o nedreptate flagrantă.

Dar Serena nu e singură în acest peisaj. În spatele ei erau tribunele amețitoare ale arenei Arthur Ashe, care țipau și urlau în favoarea celei pe care Darwin ar fi fost încântat să o întâlnească, pentru că ar fi considerat-o veriga intermediară lipsă din lanțul evolutiv, ceea ce i-ar fi protejat  teoria evoluționistă de multe contestări. Atmosfera creată de spectatori a fost demnă de arena din Giulești, aceștia reușind să strice și festivitatea de premiere și făcând-o pe tânăra japoneză să izbucnească în lacrimi.

Acesta e spectacolul de la New York,  orașul supranumit și big apple, care arată de multe ori că nu e altceva decât un măr mare și putred. Legat de arenă, doar prostul gust americănesc obsedat de gigantism putea crea un monstru metalic cu un teren, care de sus se vede ca o prăpastie, și cu tribune care de la jumătatea lor superioară sunt complet inutile privitului de tenis, (se mai văd doar puncte și linii), dar probabil numai bune îngurgitării de burgeri și cola, precum și declanșării de onomatopee.

Cât privește rasismul pe care-l poartă în geanta  sa cu rachete și pe care-l servește de fiecare dată când are ocazia în fața cui se ivește,  să nu uităm că tatăl Williams o făcea acum 21 de ani pe jucătoarea noastră, Irina Spârlea, ”curcan mare și alb”. Imaginați-vă să-i spună acum cineva Serenei, deși mai corect ar fi, învolburatei, că e un ”curcan mare și negru”! La care unii adaugă de mulți ani și cuvântul dopat, comparând-o cu cât e de injectată carnea de curcan. Bănuielile sunt deja vecine cu certitudinea în ceea ce privește curățenia sportivă a americancei. Toate acestea sunt întărite de un episod recent în care dizgrațioasa făptură nu a permis comisiei anti-doping să-i recolteze probe. Nu i s-a întâmplat nimic. În felul acesta poate continua să alerge pe teren ca o huidumă, aducând a bucătăreasa din Tom și Jerry, dintr-o parte într-alta a terenului, de parcă ar fugi să ia capacul de pe oală.

Aceasta e America corectitudinii politice, țară de sectanți agresivi, politic sau religios. Iehovista Serena nu și-a sărbătorit recent ziua fiicei, pentru că-i interzice secta, în schimb secta corectitudinii politice pe care o reprezintă cu glorie, nu-i interzice bădărănia, doar o aplaudă încurajator să lupte în continuare pentru privilegii și discriminare.

Nu în ultimul rând mi se pare de scos în evidență prostia umană, pe care America o știe cel mai bine exploata și stimula la scară planetară. Cum e posibil ca o asemenea făptură primitivă să ajungă la o avere de 180 de milioane de dolari? Doar prostia umană a îmbogățit-o, cea care și-a făcut-o idol sau care i-a urmărit gură cască toate meciurile. În acest sens, vorba lui Borges despre fotbal se aplică egal și tenisului: ”Fotbalul e popular pentru că prostia e populară”.

Secta de partid

Doar o țară ca a noastră putea realiza paradoxul bolnav, de-a fi în același timp cel mai aproape din istoria ei chinuită, de modelul democrațiilor liberale vestice și în același timp la fel de departe ca întotdeauna. Individul și șansa lui sunt mai oropsiți ca în vremurile de restriște politică. Pe alocuri am putea spune că politicul e astăzi la noi mult mai important decât înainte de 1989. Atât doar ca nu există defilări, cântece, lozinci, mascarade propagandistice. Dar de jucat, joacă un rol crucial în viața individului, apartenența sa la partid. Aici am putea s-o includem și pe cea la securitate.

Cele două atârnări te avantajau și înainte de 89, dar dacă trăiai în afara lor, acea marginalizare era una doar din calea funcțiilor, nicidecum nu erai văzut ca o măsea stricată. Sistemul îți folosea competența, chiar dacă la un nivel mediu sau marginal. Astăzi nimeni nu mai folosește nicio competență, e nevoie doar să aderi la secta de partid, unde dacă nu dai dovadă de mediocritate, servilism, lichelism, disponibilitatea de-a onora treburi murdare curente, nu prea ai ce căuta.

În cazul femeilor membre de partid, adeziunea trebuie să fie făcută și cu trupul, de aici puzderia de fufe de birou, secretare reciclate, plasate în instituții administrative pe linie de partid, care trudesc să-și satisfacă binefăcătorii, investind în competența lor, adică în întreținerea corporală. După ce le trece vremea, ajung niște șefuțe de departamente obscure, sinecuri, în special din zona asistenței sociale. Caritatea a fost dintotdeauna mașina de spălat chiloții târfelor. Mai sunt și cele care nu prezintă atuuri nici de vârstă și nici de fizic, acestea fiind puse ori la treburile bărbătești ale gospodăriei de partid, mentenanță, ori la zona de protocol, vitală oricărei adunături de români îmbuibați, pentru care alcoolul, pokerul și afacerile necurate reprezintă emblemele unei vieți împlinite.

Acești oportuniști fanatici știu că depind ei și familiile lor de adeziunea la secta de partid. Asta îi face să fie habotnici din interes și să se lipească unii de alții, atunci când sunt atacați, ca o haită unită de lăcomie. Cel mai mult îi deranjează săgețile justițiare care-i țintuiesc la zid. Îi urăsc de moarte pe cei care trag perdeaua roșie a bordelului plin de bancnote soioase. Asta deoarece țin enorm la aparența de onorabilitate. Vor să pară serioși, experți, de carieră, nicidecum golanii și târfele vesele de prin parcările mall-urilor.

Dacă stai să dezbați doctrine și  ideologie cu vreunul dintre acești membri ai sectei de partid, vei constata că nu doar că nu știu nimic, dar sunt și mândri de ignoranța lor agresivă. Consideră că ideile, gândirea politică sunt ”vrăjeală”, ”lăbăreală”. Nu-i poți suspecta nici de real politik, ci doar de rudiment intelectual și de un pragmatism animalic. Aceasta e o stare de fapt pe care trebuie să o accepți, lamentările sunt inutile. Un singur lucru le-aș pretinde acestor plăvani aliniați, dacă tot sunt pentru ei, ”vrăjeli” și ”lăbăreli”, ideile și doctrinele politice, de ce nu renunță cu mândrie la sigla de liberal, social – democrat, creștin – democrat. Pur și simplu, partidul să preia numele finanțatorilor săi sau să fie un SRL cu un nume fictiv. Ar fi mai corect așa, dar nu se întâmplă asta pentru că până și cefele rase sau tunse pe margini (după ultima modă), precum și sclifositele care mimează femeia de carieră, genul sexy și competentă pentru că poartă ochelari și nu zâmbește cu toată gura, vor să aibă deasupra capului o cupolă luminoasă pentru a-și ascunde întunecimea proprie.

În această sectă de partid intră ca într-o cutie și sectele religioase agresive, care se aseamănă mult ca discurs cu demagogia politică, în sensul în care administrează cu eficiență dopingul fericirii tâmpe cu efect secundar spălarea creierului.

Analfabetul funcțional și cultural, târfa snoabă de carieră sau pațachina de pepinieră își dau mâna ca să lupte împotriva noastră. De aceea, bucuria de a-i denunța și de a-i supune oprobriului public e aproape o misiune civică de zi cu zi. S-o facem!