Arhive etichetă pentru pesimism

Leacuri pentru pesimism si lentoare

Printre multele exagerări cu har ale lui Petre Ţuţea o găsim şi pe aceea că America e un fel de Ghana din punct de vedere spiritual, în raport cu India. Greu de contrazis, mai ales dacă ne uităm la revoluţia psihiatrico – psihologică pornită în America cu multe decenii în urmă.

Tot aşa cum apar iphone-uri  îmbunătăţite şi noi gadgeturi  trebuie ameliorat şi aparatul uman. Aşa că acum s-a descoperit sindromul tempoului cognitiv lent. Sună destul de opulent ştiinţific, în orice caz  mult mai intelectual decât banala şi populara lene. Lenea, adică sindromul tempoului cognitiv lent, este o afecţiune psihică ce se doreşte a fi tratată. Pentru asta va fi nevoie de psihologi, psihiatri, farmacii cu produse şi o întreagă modă isterică.

Dacă aveţi stări de reverie şi de lentoare să ştiţi că suferiţi de simptomele noii boli. Daţi fuguţa la nenea psihiatrul să-i plătiţi consultaţia, iar apoi în farmacie să luaţi substanţa agitatoare după care veţi fi nişte oameni perfect sănătoşi. După lene se pregăteşte un alt diagnostic. Psihiatri americani vorbesc şi despre pesimism ca afecţiune psihică. Noul manual de psihiatrie va trata boli precum lenea şi pesimismul. Ce păcat pentru psihiatri americani că nu-l pot rezolva retroactiv pe Schopenhauer. Au măcar şansa să se ocupe de cititorii lui.

Dincolo de manipularea întru profit a psihiatriei, psihologiei şi a farmaciilor, vedem cum obsesia omului nou bântuie orice orânduire. Acest om nou al societăţii de consum  trebuie îmbunătăţit mereu. Viaţa interioară, profunzimea, reflecţia stau la baza actului cultural – artistic de mare adâncime. Lumea de azi trebuie să devină tot mai străină  de aceste simptome.

Era firesc ca tonul să fie dat de ţara unde simptomul tempoului cognitiv lent este vindecat din faşă. Ţara în care te naşti de mic doar cu dihotomia winner/loser, ţara unde totul e să dai lovitura, să faci primul milion ca apoi să le spui tuturor că n-ar fi bine să te întrebe cum l-ai făcut, ţara în care la sfârşitul anului valoarea ta ca om e dictată de răspunsul la întrebarea: how much money you made this year?

Ei bine, mai departe întreaga lume are permanent nevoie de injecţii şi vaccinuri împotriva sindromului tempoului cognitiv lent. Cum poţi să fii un winner şi nu un loser, un milionar şi nu un pârlit, dacă nu alergi de dimineaţa până seara într-un dinamism nevrotic. Sigur că şi workoholismul este considerat a fi un simptom cu potenţial patologic, dar nu-i văd pe americani pornind o campanie puternică de injectare contra ei, nu de alta dar s-ar putea să dea-n simptomul tempoului cognitiv lent şi asta cu siguranţă că e o boală mult mai periculoasă pentru ei. Acolo unde nivelul de reverie şi de meditaţie creşte, scade consumul. Prin urmare trebuie luate măsuri.

În ritmul acesta ne vom apropia tot mai mult de o lume care nu l-ar mai putea găzdui pe un Cioran, suferind de pesimism şi de sindromul tempoului cognitiv lent, în mansarda sa din cartierul Latin, de unde a înţeles şi-a scris mai bine ca nimeni altul despre nimicnicia umană. O lume care nu-l va mai naşte pe Alexis Zorba, zurbagiul grec care râde-n hohote când vede dezastrul falimentului şi care n-ar fi putut deveni un dependent de Prozac. Într-o lume ca aceasta, Don Quijote ar risca mai degrabă  o afacere cu eoliene, decât să ia la bătaie morile cu vântul lor cu tot. Şi probabil va fi o lume în care romanul lui Milan Kundera, “Lentoarea”, se va vinde la pachet, doar alături de un medicament anti-lentoare.

O lume, pe cât de dinamică şi optimistă, pe atât de săracă.

Prin noi înşine sau prin alţii?

Febra alegerilor prezidenţiale a început să cuprindă şi firava opoziţie liberală. În luptă cu astenia politică, PNL caută ca prin congresul din 21 martie să-şi aleagă atât şeful partidului, cât şi un posibil vârf de lance pentru competiţia prezidenţială.

Dintre cei doi combatanţi, Călin Popescu Tăriceanu şi Crin Antonescu, ultimul foloseşte ca armă discursul entuziast care proclamă voinţa de putere liberală contra lui Traian Băsescu. Poziţia lui Tăriceanu pare la prima vedere bazată pe scepticism şi pesimism. Acesta afirmă: „Azi, eu spun clar că, aşa cum arată sondajele, PNL-ul nu are cum să-l învingă pe Traian Băsescu”. „Ne trebuie un candidat care să ralieze şi electoratul celorlalţi în jurul lui”. Cu alte cuvinte Tăriceanu recunoaşte că nu poate să-l învingă pe Băsescu, dar nici nu întrevede o altă alternativă învingătoare din sânul partidului, extinzând discuţia asupra unei posibile susţineri pentru un candidat capabil să polarizeze un bazin electoral multi-politic. Foarte mulţi analişti consideră poziţia lucidă a fostului premier perdantă din punct de vedere al imaginii. Privind mai în adâncime, ne putem da seama că varianta pe care Tăriceanu o vehiculează, aceea a susţinerii unui candidat cu o arie mai largă de acoperire electorală decât cea a votanţilor PNL, poate da mult mai multe speranţe liberalilor conştienţi totuşi de diminuarea forţei lor şi de decalajul din sondaje faţă de Traian Băsescu.

Această variantă a unui independent care să coaguleze forţele anti Băsescu circulă de mai multă vreme. Singurul nume aruncat pe piaţă până acum este cel al primarului capitalei, Sorin Oprescu, care se străduie din răsputeri, deocamdată, să dezmintă această posibilitate. Cert este că nici PSD-ul, care bate doar dintr-o aripă contra lui Băsescu şi nici PNL-ul căzut într-o opoziţie demnă de lupta cu morile de vânt, nu par a avea forţa proprie de propulsie a unui candidat solid pentru prezidenţiale.

În ciuda acestei situaţii delicate pentru opozanţii politici ai lui Băsescu, Crin Antonescu rămâne fidel devizei liberale tradiţionale, prin noi înşine. La antipod, soluţia exprimată de Călin Popescu Tăriceanu pare a fi mai solidă având în vedere dificila luptă cu Traian Băsescu. E foarte adevărat că este şi mai greu de realizat, iar faptul că, deocamdată, virtuala alianţă transpartinică anti Băsescu doarme în sertare, menţine totul la stadiul de utopie politică. Cu toate acestea, utopiile creează până la urmă emulaţie şi iluzie. Astfel că, dacă la prima vedere Tăriceanu pare a fi cel cu frâna trasă, mergând mai în profunzime ne putem da seama că poziţia sa este de fapt mai plină de elan şi de emulaţie politică, părând a fi rodul unei strategii de consultanţă politică bine gândită.

Tot din arsenalul strategic pare a fi şi extrasă şi atitudinea de noncombat vizavi de contracandidatul său la funcţia de şef al partidului. Dacă s-ar fi luat la trântă cu rivalul său apelând la „cocoşisme” politice, Tăriceanu n-ar fi avut nicio şansă. Imaginea sa de om care se încăpăţânează să staţioneze într-un scaun al puterii cu orice preţ încă nu a fost ştearsă din percepţia publică. Probând o nouă dovadă a încăpăţânării sale faţă de propriul partid, printr-o abordare agresivă şi triumfalistă, Tăriceanu ar fi riscat să adune un puternic val de antipatie în partidul său.

Partidul liberal se află la un moment de răscruce politică, fiind nevoit să opteze ori pentru varianta „prin noi înşine”, care i-a consacrat pe prima scenă politică românească, ori dimpotrivă pentru alternativa… „prin alţii”. Contextul politic actual pare a impune mai degrabă o dezicere de străvechea deviză liberală…

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/prin-noi-insine-sau-prin-altii–75773.html