Povestea Ultimului Om

În mai toate povestirile populare regăsim, de regulă, înțelesuri simple și povețe derivate dintr-o morală comună. Dar așa cum basmele pot fi citite în cheie metafizică, dincolo de imaginarul copilăresc, tot așa poate exista o hermeneutică a unor scurte scrieri, dincolo de tâlcul lor popular. Personajul lui Ion Creangă din Povestea unui om leneș e unul dintre acele portrete abia schițate, a cărui mister stimulează o interpretare metatextuală. Cu siguranță, dacă povestea ar fi larg cunoscută, am găsi personajul beatificat în orice Ghid al leneșului, care glorifică atitudinea anti – workaholică, și mai în toată vasta literatură consolatoare, atât de la modă astăzi.
Anti-eroul din poveste este dus de către cei doi săteni la spânzurătoare pentru lenea astrală de care se face vinovat. Acesta refuză până și salvarea de la moarte, venită la pachet cu oferta de patiserie a cucoanei din poveste. Răspunsul ultim al leneșului la propunerea cucoanei, personaj oarecum ireal, creat mai degrabă pentru tehnica povestirii de a scoate la lumină lenea absolută a condamnatului, degajă un aer de indiferență nihilistă: „Ce mai atâta grijă pentru astă pustie de gură!”.
Vorbiți multe și nevrute fără să spuneți nimic, parcă vrea să spună condamnatul la moarte. E limpede de aici că leneșul e psihologic și ontologic un nelatin, dacă ne gândim la maxima lui Cioran: „În țările latine, unde cuvântul nu costă nimic, laconismul trece drept prostie.” Regăsim perfect adevărul acestei sentințe cioraniene în societatea noastră. Nu mai bine să spui vrute și nevrute, să te lauzi, să minți, să manipulezi, pentru că oricum nu vei fi sancționat dacă se va afla contrariul. Vorbele nu valorează doi bani, începând cu cele ale politicienilor. Prin urmare, într-o societatea în care totul este permis la nivel verbal, laconismul trece drept o mare prostie, tipică fraierului care nu vrea să profite, precum e și leneșul din poveste.
Pe lângă laconism, personajul nostru suferă de inerție și autosuficiență, contrariile dinamismului existențial, pe care îl regăsim la sătenii judecători. Aceștia trăiesc în raport cu prizonierul lor, senzația facilă de superioritate motrice, pe care lumea de azi a împins-o la extrem, la nivelul unui dinamism planetar de țeavă de eșapament. Am putea regăsi în acest tipar o corespondență cu spaima omului superficial, de metafizică, ca de o moarte. Până la urmă metafizica produce o dislocare din vitalul imediat. Dar de fapt e tot viață, una filtrată, detașată. E singura posibilitate de simțire precară și efemeră a contemplării divine. A te uita la lume precum Dumnezeu, nu te apropie de moarte, ci de esența vieții.
Dacă filozoful D. D. Roșca vede două tipare umane largi, oameni de acțiune și oameni de reflecție, e limpede că în categoria dinamică îi regăsim și pe săteni. Aceștia sunt eroii sfătoși care își pot ascunde bine în spatele normelor, resentimentele. Ei reprezintă binele normat, dar la fel de bine pot fi doar niște oameni cu păr pe suflet și drojdie pe inimă.
Deși nu acționează în numele moralei legiferate, se simt autorizați de morala comunitară. Sociologic vorbind, acest binom antagonic reprezentat de santinele societății și de cei care trăiesc în răspăr, nu mai e atât de actual în prezent. A trăi în răspăr cu lumea e un fel de a trăda limitele speciei. Astăzi nimeni nu mai aruncă cu pietre în urma celor care trăiesc în răspăr, îi tratează ori cu o toleranță clinică mimată, ori îi ignoră.
Responsabilitatea comunitară a dispărut în fața egocentrismului pragmatic și a individualismului concurențial. Urmarea e că nici rebelii nu mai pot deveni sfinți martiri, filozofi nihiliști, revoluționari utopici, artiști smintiți, nonconformismul împins la extrem riscând să ducă astăzi doar la deriziune existențială, ridicol social, inutilitate de piață. Paradoxal, societatea tradițională rigidă era mai favorabilă excentricității și excepționalismului existențial, decât laissez faire-ul societății contemporane. Și de aici se poate vedea că lumea regulilor, cutumelor nu mai are vlaga de odinioară.
Centrându-ne pe leneșul din poveste, am putea intui silueta morală a unui filozof sau a unui sfânt. Totuși, laconismul său nu îl apropie de un Socrate, care ar avea mai degrabă poftă de locvacitate dialectică pe tema posmagilor muiați sau uscați, iar ataraxia din fața morții îl face să fie străin de un Hristos care suferă pe cruce ca om și îi iartă pe toți ca Dumnezeu, ilustrând natura sa teandrică. Dacă ar fi să rescriem Cina cea de Taină, l-am găsi la antiteză cu Iuda tot pe leneșul din poveste. Pentru trădare e nevoie de un pesmet înmuiat în vin, sugerând beția trădării, precum și nevoia ei de-a lucra prin umectare, lubrifiere, mărindu-și astfel eficiența. Trădarea e dată și de lăcomia omului de acțiune, Iuda fiind primul care înmoaie pesmetul. La antipod l-am găsi pe leneșul din poveste, care l-ar aștepta pe Hristos să-i înmoaie el posmagii trădării.
Deși laconismul său îl îndepărtează de logomahia lui Socrate, există totuși ceva socratic în acest sfârșit și el ar putea fi semnificat de condiția filozofului autentic, cel care sacrifică pentru adevărul propriu, confortul existențial și liniștea socială. Preferă să-și altereze relația socială cu semenii săi, în numele concepției sale filozofice. Acest tip de filozof a fost înlocuit de profesorul de filozofie, marcând sfârșitul filozofiei pe cont propriu. Pentru Pitagora, filozofia era cea care te îndepărta de orice specializare, însă am putea adăuga o excepție, aceea de a te specializa în neglijarea interesului personal.
Dar dacă am urma și alte avataruri ale personajului nostru, l-am putea vedea la fel de bine, aidoma unui cerșetor indian ori a unui budist desprins de încheieturile acestei lumi. Sau de ce nu, ne-am putea gândi la un stoic – epicurian, care își acceptă cu seninătate soarta, după ce a făcut din tihnă și fericire unicul proiect existențial.
Adam e Primul Om, simbol al bucuriei paradisiace, dar și a căderii în păcat, adică în acțiune, temporalitate. La celălalt capăt l-am putea imagina pe Ultimul Om, cel din poveste, pentru care viața își merită sfârșitul. Să fie mai proprie Apocalipsei, abulia, decât violul tectonic cu care ne amenință versetele biblice?
 

Teoria Conspirației – Puterea ideilor sau puterea elitelor?

”Este mai ușor să păcălești oamenii decât să îi convingi că au fost păcăliți.” – Mark Twain

Fără să vrem, călcăm zilnic în capcane lingvistice care ne aruncă apoi și în capcane de gândire. Astfel, ajungem să investim, fără să ne dăm seama, cu o putere supranaturală, tot felul de concepte. Dintr-o dată auzi lumea vorbind de pericolul comunismului, virusul corectitudinii politice, capitalismul care și el ne poate ștrangula oricând. Toate aceste curente, idei, ideologii, par la un moment dat ca niște viruși produși de natura nepăsătoare și nu în vreun laborator uman. Dacă în cazul virusului organic, natura are primul cuvânt și abia apoi omul se poate juca de-a demiurgul cel rău, în cazul celorlalți viruși, producția e exclusiv proprie naturii umane. Însă o dată aruncat pe piață un virus politic, cultural sau economic, el devine autonom în percepția maselor, urmele originii sale ștergându-se din conștiința colectivă. Astfel se ajunge ca de multe ori să fie acuzate sau valorizate aceste ideologii: comunismul a ucis peste o sută de milioane de oameni, corectitudinea politică a pus călușul în gură, e meritul globalismului, al democrației. Sunt când acuzate, când elogiate, aceste ideologii, ca și cum ele ar acționa într-o autonomie deplină. 

E mai degrabă acceptată posibilitatea reală ca idei, ideologii să influențeze și să însuflețească societatea, istoria, ca și cum ar fi căzute din cer, decât posibilitatea ca un grup, o elită, să stea în spatele acestor ideologii. În cazul din urmă e invocată imediat teoria conspirației. Astfel pare mai posibil în realitate, ca ideile să circule de capul lor prin univers ca niște săgeți trase de zei, și să influențeze lumea, decât să existe un grup de arcași tereștri. Nu pare nimic fantastic în prima situație, pe când a doua variantă e suspectată mereu de fabulații conspiraționiste.

Însă nu de puține ori, conspirațiile sunt duse în derizoriu de obsesia de-a avea un răspuns la tot ce nu putem avea acces ca informație. E într-un fel și răzbunarea omului mărunt față de secretul de stat, secretul elitei conducătoare, care e delegat de la o epocă la alta. De aici și înclinația spre un ocultism de talcioc la mulți dintre specialiștii în teorii ale conspirației. Prin aceste scenarii rocambolești de tip fantasy, teoria conspirației ajunge să bântuie de-a lungul istoriei ca o fantomă șifonată și înzorzonată. De cealaltă parte, tot din categoria oamenilor simpli, sunt cei care neagă din orgoliu orice posibilitate concretă a conspirației, pentru a nu se simți mici și neînsemnați în fața elitei, conservându-și în felul acesta o importanță socială în propriii ochi. Sunt genul de oameni care cred că votul lor contează precum și orice atitudine civică stradală sau virtuală. Mai sunt și alții care refuză doar aparent probabilitatea conspirației, din conformism social. Nu e bine să suspectezi autoritățile, pentru că asta s-ar putea să-ți creeze probleme în carieră, societate. Aceștia, de fapt, cred în sinea lor în conspirație, dar se tem de puterea autorităților de-a dirija societatea și asta-i determină să pozeze în naivi.

Revenind la ideea de conspirație, pentru a o putea analiza adecvat trebuie să excludem cele două abordări extreme. În primul rând, conspirația e ceva omenesc, preaomenesc, nu e nevoie de puteri supranaturale și de supraoameni pentru a putea fi realizată. Deși termenul definește un complot, o înțelegere care vizează nivelul înalt al puterii, urzeli, înțelegeri secrete se fac până la cel mai mic nivel al celulei sociale. Intriga de birou prin care cineva își pierde funcția de conducere și altcineva îi ia locul e o conspirație pusă în practică, chiar dacă la un nivel redus. Nu trebuie să mergem neapărat până la definiția de un cinism simpatic, dată de un personaj din ”Cel mai iubit dintre pământeni” –”Omul e un intrigant”, dar putem vedea că tendința spre intrigi mărunte domină frecvent societatea umană. De la răutăți de birou care aprind scânteia pentru o urzeală, la intrigi de scara blocului, bisericuțe și țapi ispășitori, toate impregnează  viața în cele mai mici amănunte ale ei. 

Dacă sunt capabili oamenii simpli în perimetrul lor mărunt, de înțelegeri secrete, e limpede că elitele cu forța de care dispun nu pot fi bănuite de angelism. De multe ori ceea ce astăzi e teorie a conspirației, peste mult timp va fi o conspirație politică studiată în manualul de istorie. E plină istoria de conspirații confirmate. Spre exemplu, au trebuit declasificate arhivele sovietice în anii 90, pentru a se putea demonstra că Lenin a fost susținut financiar de Germania pentru a declanșa Revoluția Bolșevică, alături de Troțki, sponsorizat abundent la rândul lui, de către bancherii de pe Wall Street, adică America. Decenii la rând o asemenea ipoteză ar fi părut multora un scenariu conspiraționist fantastic.

E adevărat că uneori nu există documente care să ateste acțiunea politică, astfel că orice mister neelucidat suscită diverse scenarii conspiraționiste. Însă nici în acest caz nu putem vorbi de crime perfecte. Spre exemplu, pentru cei mai mulți dintre cercetători și politologi a devenit limpede că  deciziile de asasinat politic nu se iau în birouri, ci mai degrabă în zone neconvenționale, păduri, mijloc de lac. În lipsa unor documente, cele mai multe asasinate nu pot fi probate și atunci lipsesc de la sertarul istoriei arhivate. Totuși, cei care vorbesc de asemenea practici au avut acces la fortăreața puterii, de unde se mai scurg uneori, chiar și sub formă de bârfe, adevăruri despre practicile secrete care ajung să formeze în timp o arhivă invizibilă. Concluzia este că găsim de fiecare dată în spatele unei acțiuni politice, revoluție, asasinat sau ideologie promovată acerb, puterea elitei, oricare ar fi ea. Un bun paravan pentru elite de a-și camufla acțiunea a fost reprezentat mereu de către diversele filozofii politice: de la dialectica hegeliană a spiritului în istorie, la viziunea lui Thomas Carlyle despre eroii și geniile care fac istoria, cu care gânditorul german se întâlnește atunci când afirmă despre Napoleon „Câtă forță concentrată în același punct, iată spiritul universal călare”, la Marx, care ajustează teoria lui Hegel, prin dialectica materialistă a claselor sociale, concepție care l-a influențat și pe Tolstoi în ”Război și Pace”, unde acesta privilegiază rolul maselor în realizarea istoriei. Un alt exemplu de cădere în păcatul abstractizării istoriei îl oferă și istoricul Paul Johnson, pentru care absența sau prezența conceptului de piață liberă, de-a lungul istoriei, este responsabilă pentru ruinarea sau înălțarea unor imperii. În felul acesta, vorbind mai mereu de idei, concepte întrupate în personalități mesianice și de mase mișcate de spiritul istoriei se eludează și se ocultează rolul concret al elitelor dinastice.      

În tot acest angrenaj, un rol important îl au și agenții culturali ai sistemului,  cei responsabili cu răspândirea ideologiilor. Naivă la modul voit sau nu, teza lui Raymond Aron, care vede în dogmele ideologice ”opiul intelectualilor” împrăștie și ea mult fum peste realpolitik.  A vorbi de idei opiacee care îmbată mințile directorilor de conștiință e tot o modalitate de-a administra opiu intelectual și de-a rămâne în zona idealistă a purelor acuzații culturale. Pentru intelectualul public, arghirofilia și poziția socială sunt cel mai puternic opiu. Puterea ideilor de care vorbește și Isaiah Berlin există, dar nu atât pentru a-i seduce pe intelectualii publici, ei sunt histrionii manipulatori în acest joc, ci pentru a-și exercita atracția asupra celor naivi și idealiști. Însă fără elite care să susțină din spate acea idee, oricât de interesantă ar fi aceasta, ea rămâne în obscuritate.

Elitele sunt cele care având puterea financiară dobândită dubios din generație în generație se albesc public atât prin caritate financiară, cât și ideologică. În felul acesta pot da impresia că scopul dobândirii averii a fost binele celorlalți. O mostră de caritate ideologică este utopia care proclamă o rasă unică care să lucreze în folosul binelui universal. Un globalism  antropologico – cultural suprapus peste cel economic, care reprezintă de fapt miza adevărată. Pentru asta se pun la bătaie resurse uriașe de îndoctrinare, prin învățământ, media, ong-uri. O întreagă societate e marinată în aceste concepte globaliste, devenind atât de îmbibată încât ajunge să creadă în timp că aceasta e condiția sa naturală. Orice ideologie este de fapt mănușa prin care elitele își ascund amprenta personală.  

Nu teoria conspirației a făcut victime în istorie, ci practica ei. Întreaga istorie e străbătută de teroarea conspirației, iar cei care refuză această realitate îngroașă mereu turma celor care nu suportă riscurile întâlnirii cu  natura umană nedezinfectată și fără mască.

https://europolis-forum.ro/2020/11/13/teoria-conspiratiei-puterea-ideilor-sau-puterea-elitelor/