“Porumbelul” lui Tabără şi mieii pătaţi

“Ţăranul e pe câmp, ura leliţa mea…”, suna un refren al anilor 90 în care agricultura românească părea să intre pe cai mari în zona proprietăţii şi a micilor fermieri. Azi n-a mai rămas nici măcar leliţa, e de mult în Italia îngrijind bătrâni, iar micul fermier e pe câmp, doar că prin Spania. În rest, satul e conectat la toate drăciile mediatice, numai bine îl poate auzi pe ministrul Agriculturii certând ca boierii pe vremuri, mojicii care s-au puturoşit: „…să cauţi pe cineva să sape în grădină pentru o sută de lei pe zi plus masă, plus mâncare, nu găseşti. Dar la birt e prezentă lumea”. Acum să fim serioşi că nu dă nimeni 100, dar ca ministru e mai greu să apreciezi valoarea banilor. Asta este o declaraţie populistă inversă. Nu e gâdilat poporul la buric, ba e chiar urechiat, însă e gădilată ideea sfântă de muncă pentru a căpăta imunitate la replică.  Spui muncă de trei ori şi le-ai închis gura la toţi. Cam asta e tehnica ieftină a unor miniştri impotenţi care stau şi se uită la paragina unui sistem agricol şi spun, munciţi bă fraţilor!

Problema e că acest ministru nu ştie la ce se uită. Marea forţă de muncă rurală s-a dus pe alte câmpuri să muncească, nu stă pe aici nici să bea, nici să asculte folclorul lui Tabără. Prin urmare, reacţia lui Valeriu Tabără e una paralelă cu realitatea. Iar cei care beau prin crâşmele staului nu reprezintă marea forţă de muncă ce ar scurma pâmăntul patriei ca să-i culeagă fructele. Dar dacă oamenii stau la crâşmă, statul n-are nicio soluţie pentru zona rurală, singurul proiect fiind sălile de sport. Atât de mult îî pasă statului de pământul nelucrat că s-a gândit să-l acopere cu săli de sport. Pentru cine? Pentru cei pe care ministrul Tabără, o ilustră incompetenţă sonoră, îi mustră popeşte că stau prin crâşme. Aceia au tot atâta condiţie fizică pentru sportul cu mingea, cât şi pentru cel cu coasa. În tot acest timp hypermarketurile gem de produse de import, mâncăm roşii chiar şi din Spania, poate culese chiar de cei care ştiau că aici în ţară nu pot primi decât muştruluielile unor lupi moralişti.

Însă toate aceste declaraţii sunt de moment, oricum nu le va reţine nimeni. Până la urmă tot băieţii din crâşmă vor fi momiţi la vot, statul va şti atunci să se aplece asupra contribuabililor săi. Le va atârna o găleată de gât la fiecare după care îi va trage de vot. Bineînţeles că va urma încă o guvernare contraperformantă, la fel ca şi poporul, după cum grăit-a păstorul turmei. E adevărat, un popor, nu cu atâtea “succesuri” ca şi sirenele portocalii. Interesant că odinioară poporul era mult iubit, alesul său de azi autointitulându-se atunci expresia subconştientului colectiv românesc. Acum, într-adevăr, în contraperformanţă se uneşte şi poporul cu conducătorul.

Dar dacă agricultura nu produce nimic, doar declaraţiile unui ministru afânat prin politică, oamenii aşteaptă măcar să taie o vietate de Paşte, ceva care se mişcă, orice ar fi, pentru a putea savura în faţa televizorului alţi miei sacrificaţi pe altarul justiţiei. Sigur că sunt nişte miei pătaţi, ba chiar oi negre, dar de atâtea ori s-au jucat cu lupul justiţiei până acum, încât e greu de crezut că vor ajunge acum drob.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/apelul-de-se-a-ra-la-crasma-din-sat-108756.html#rate_article

România fără sens colectiv

De multe ori, oamenii îşi pun problema sensului lor pe această lume. Orice fiinţă, cât de cât conştientă de sine, intră la anumite intervale într-o fază de dubiu propriu. Unii îşi refac legăturile rupte şi îşi reanimă vechiul sens, alţii îşi dau noi determinaţii. Acelaşi proces ar putea cuprinde şi o colectivitate. O societate, o ţară trebuie să aibă şi ele un rost al lor, un proiect, un ceva pentru care prezentul se scurge cu sens înainte.

Dacă am cerceta vreun sens al ţării noastre în acest moment, am risca să fim pândiţi de un vid imens. Care e de fapt traiectoria acestei ţări? Atâta timp cât erau în faţă aderarea la NATO şi UE, existau nişte determinaţii exterioare care ne-ar fi putut crea şi un sens lăuntric colectiv. Dar toate acestea, dacă rămân doar nişte puncte bifate pe o agendă, fără alte consecinţe, nu reprezintă niciun proiect autentic. În continuarea acestui scenariu, nici aderarea la Spaţiul Schengen nu poate însemna mai mult. Şi când nu va mai fi la ce să aderăm, ne vom pierde până şi iluzia unui proiect. Pentru că în interior România arată ca o ţară lipsită de orice noimă. În afară de a face bilanţul disfuncţionalităţilor, România nu mai bifează nimic.

Auzim că românii au confundat în ultimii ani hotelurile cu spitalele, şi asta o spune ministrul Sănătăţii. Între timp, Olanda vrea să restricţioneze accesul pe piaţa muncii pentru România şi Bulgaria. Deci, nu suntem consideraţi membri UE, deşi am aderat în 2007. Cam aceasta este imaginea noastră reală. La nivel de cultură statul român e incapabil să-şi recupereze marii autori. Cioran, care e cel mai realizat scriitor român în plan universal, nu reprezintă nicio miză pentru un stat centrat doar pe propria corupţie. Totul continuă cu atmosfera irespirabilă a spaţiului mediatic, unde toţi netalentaţii stimulaţi generos pentru fonfleuri şi fanfaronade îşi fac tumbele de seară în văzul tot mai înceţoşat al oamenilor. În planul vieţii obişnuite, se înmulţesc crimele, bolile psihice, iar culmea paraginii, garduri din cimitir se desprind, omorând bătrâni, ca într-o lăcomie a pământului ce se vrea îngrăşat cu tot mai mulţi morţi. Şoselele sunt gropi de înmormântare pentru şoferi, gardurile, clădirile, conductele, toate se surpă. Indiferenţa şi autismul egoist delăsător se vor plăti treptat la nivel colectiv.

Peste tot acest peisaj sinistru mai aflăm din dezvăluirile wikileaks că liderii de azi, care trag cetăţenii de urechi că vor doar să fie asistaţi şi că nu muncesc, fiind chipurile ei vinovaţi pentru criză, ocoleau cu bună ştiinţă informaţiile despre criză pentru a se juca cu disperarea profesorilor prin mituiri electorale. Însă, peste toate, o lopată de ţărână se aşterne, vorba poetului, dar până atunci trăim o perioadă a lipsei de sens istoric al acestei ţări, nu mai avem nici revoluţii de făcut, nici aderări prea multe, suntem o ţară fără direcţie, fără scop. Discursurile despre modernizarea României ne vor ţine treji până la Apocalipsă. Măcar de-am fi apocaliptici şi tot am avea un sens. Aşa, trăim ca o ţară care nici măcar nu vede un sens în a protesta, în a demonstra petru a-şi răzbuna umilinţa şi demnitatea frântă. Până şi în faţa protestului colectiv rămânem abulici, preferând eterna noastră ipostază, de campioni ai oripilării ipocrite.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/romania-fara-sens-colectiv-108449.html