Ai văzut golul lui Van Basten?

Ecranul televizorului nu este mare, dar ce mai contează, atât timp cât iarba e verde, nu gri șobolan și nici lămpile nu amenință că se vor stinge în ziua cea mare a finalei. De fapt, e un gazon cu forme pe care l-ai putea privi prelung chiar și dincolo de prelungiri, atunci când ar rămâne pustiu. Totul e de un verde tuns nemțește, aducând a natură strunită, fascinantă și-n varianta sa nesălbatică. Dar asta nu e totul, tabloul e mult mai complex, aici nu e vreo pictură naivă, ba  chiar în ciuda imaginii tip oglindă, regăsești detalii impresioniste care l-ar face invidios și pe Van Gogh, fără  să fie nevoie de purici parțiali pe imagine.

Filmul primește motor și acțiunea pornește intempestiv. Dintr-o dată, vezi un plan apropiat cu o detentă aeriană, o floarea soarelui uriașă care se unduiește prin înălțare după niște romburi negre aurite de lumină. Pare o suspendare a gravitației sau începutul unui dans tribal african, dar nici vorbă, pentru că totul revine cu picioarele pe pământ, începând cu paznicul sovietelor care se trezește cu poarta cotropită și fără zăvor.

Vocile din jur te dezmeticesc și-ți aduc aminte că și tu ești de aici. Ceata de batavi dimpreună cu colonizații adoptați e amenințată de furia marelui urs(s) dispus să joace și pe jăratic. Un timp nu se mai întâmplă nimic, iar apoi vine și nenorocita de pauză, în care nu-ți dorești să faci altceva decât ce ai văzut. Și trăiești cu emoție fără să fie verde în jurul tău și fără figurine mișcătoare care uneori par încremenite ca într-o fotografie de cronică veche. Urmărești cu inima-n gât să vină la tine, rotunda aia pe care o aștepți ca pe o fetișcană pe care unii mai mari o pleznesc peste fund. O străpungi mai mult cu șpițul și eviți să o mângâi cu latul, pentru că ai o mică jenă în teniși, dar nu de la pietricele ca mafioții, ci de la câte-o jubră  a copilăriei,  care nu te lasă să te bucuri tot timpul de ea, altfel ar fi copilăria prea frumoasă când o trăiești. Ea trebuie să devină integral frumoasă, abia atunci când va rămâne în spatele timpului.

Între timp se aud glasuri, chemări dinafară, dar vraja  pare coborâtă în tine. Hipnotizat de propriile plăsmuiri,  deja totul e în mintea ta, iar baraca din față care bubuie la pleznitura de cauciuc, nu te mai poate trezi la realitate.

Spre final se aude că ursul a fost pus să sfârâie pe jăratic, iar  sperietoarea de urși dansează în brațele unui bătrân sticlos care pare că n-a văzut niciodată soarele. Și totul s-ar fi încheiat aici, ca multe alte finaluri de basm, dacă nu ar fi stăruit o întrebare cât o poveste întreagă: Ai văzut golul lui Van Basten? Deci asta era, era ceva mai important decât întregul deznodământ. Părea că acolo a început și s-a terminat ceva. O istorie cât o secundă. Mulți l-au văzut, alții doar se vor lăuda pentru a răsuci cuțitul în rană și mai tare. Pe moment, regretul e mic, pentru că odată ajuns între ai tăi, cele două roți de canale formează niște porți, iar toată micimea din jur e ridicată la nivel de Van Breukelen, Van Aerle, Van Tiggelen, dar mai ales acest Van Basten, care devine o coadă de baston dispusă sa te urmărească mai ceva decât cea de pe caietul predat învățătoarei.

Numele său întreg îmbină în mod paradoxal, amestecul de rigoare interioară nordică cu descătușarea creativă latină. Aidoma acelui personaj al lui Thomas Mann, Tonio Kroger, în care înghețau lacurile, doar ca să se topească în revărsare.

Ai așteptat o săptămână întreagă să vezi meciul promis, iar acum o fază îți frământă imaginația care parcă atât aștepta. „S-a tras cu piciorul!” E primul element de investigație în care te simți micul procuror. Dar de aici încolo, zbori în toate unghiurile, imaginându-ți piciorul lung al tipului de-o melancolică aroganță, aidoma unui pistolar singuratic, dar și impetuos câteodată ca un șerif în acțiune. Ai derulat atâtea execuții splendide, încât de fiecare dată când te plictisești îți dorești să reproduci una, pe jocul de pe covor improvizat cu piese de șah sau la porțile tuturor terenurilor încropite ad-hoc. Într-un final, rămâi cu secvența favorită, încât în sinea ta poți spune liniștit: Da, am văzut golul lui Van Basten.

Timpul mai trece un pic, iar cazul care părea rezolvat e revocat de momentul adevărului. Accidental, nechemat de nimeni, ba chiar nedorit. Blestemata fază rămăsese pentru istorie. Așa că nu era loc de rescriere a istoriei nici măcar pentru măsluitorii de vise.

Însă ce te faci când nu-ți place la prima vedere ceea ce s-a petrecut în realitate, alta decât cea a ta. Nici prima, nici a doua, nici a treia oară. Recunoști pe de altă parte, că la tine totul era mai simplu, mai reușit la modul obișnuit, nici pe departe ieșit din comun. Faptul ăsta continuă să te intrige, pentru că pare că imaginația ta nu s-a ridicat la nivelul realității. Asta da, înfrângere! Te simți prozaic, banal, ca un pacient de pe canapeaua unui psihanalist sofisticat, care așteaptă povestea unui vis în care apare o casă cu ochi, iar tolănitul redă doar arătarea în somn a unui drum la piața de zarzavaturi. Atunci va începe o luptă interioară, între ce-a înregistrat o cameră de luat vederi și cea de proiectat vise. Dar camera ta de plăsmuit vise simte ca a pierdut duelul, de parcă visul se autoțesuse în realitatea de pe covorul verde.

Vei realiza că nici dacă ai fi trăit momentul direct, nu te-ai fi îndrăgostit la prima vedere. Totul s-ar fi petrecut ca în orice dragoste mare, care se lasă îndelung așteptată, mai ales că și aici era o tensiune premergătoare, cea dinaintea loviturii finale, când așteptai să cadă acea minge care se înălțase inițial ieșind din televizor și nu mai venea înapoi, de credeai că a ajuns la vecinul de la patru, ba chiar s-a înălțat ca un zmeu de pe bloc. Acea pauză în așteptarea execuției face să semene totul a reluare, ca apoi să fie dată o lovitură în istorie cât un soare la Austerlitz. Întregul instantaneu are ceva din poezia unui  parfum de lalea, combinat cu o lovitură la bursă. Calmul și serenitatea țării lalelelor, amestecate cu dinamismul de speculant imperial.

Privind astăzi secvența, care e accesibilă până la saturație și banalizare, constați că ea rămâne perfectă în mecanica ei portocalie. Vremea a trecut fără a caria realitatea. Însă chiar dacă imaginația ți-a fost depășită, astăzi, tot evocarea jocului febril al plăsmuirilor te poartă înapoi în timp. Până la urmă, imaginația e cea care umple toate golurile vieții, inclusiv ”golul” lui Van Basten.

Anunțuri

Ciocnirea dinăuntrul civilizației occidentale

Atentatele teroriste, chiar dacă au căpătat o relativă rutină, reaprind de fiecare dată disputa culturală între cele două tabere care se atacă frontal pe tema islamizării Europei și a refugiaților.

Tot cu fiecare carnagiu, șochează intransigența militanților politically correct din Occident, a căror atitudine poate fi explicată atât printr-o orbire fanatică, dar și prin  faptul că mulți sunt stipendiați de marile  puteri anti-occidentale, așa cum proceda odinioară URSS cu intelectualii publici vestici. Altfel nu se explică cerbicia cu care apostolii politicilor corecte văd islamofobie la tot pasul și apără ideea de toleranță față de cei mai intoleranți copii ai războiului, hoarda turbanelor explozive.

Mai există și poziția tolerant – integristă, care ne spune că musulmanii o iau razna, pentru că nu sunt bine asimilați și că mai e nevoie de încă vreo două, trei generații cu bomba la purtător, pentru a ajunge  să-și mai dorească în materie de pirotehnică, doar să detoneze artificii de Revelion în marile piețe și să strige: Allah, Happy New Year!

Însă controversele culturale care ies și cu acest prilej din sânul societății occidentale au origini mai vechi. Povestea dușmanilor interiori ai societății vestice clasice începe undeva în prima parte a secolului XX. Atunci se năștea o adevărată ideologie bombă, menită a atenta  la valorile creștine și burgheze ale familiei. Wilhelm Munzenberg, propagandist al Partidului Comunist German, a definit misiunea Institutului Cultural de la Frankfurt, mai cunoscut  în filozofia socială ca Școala de la Frankfurt, astfel:  “Vom organiza occidentalii și-i vom folosi pentru a face civilizația occidentală atât de coruptă încât să duhnească. Doar atunci, după ce-i vom fi alterat toate valorile și făcut viața imposibilă vom putea impune dictatura proletariatului”.

Unii conservatori acuză că ideologia marxismului cultural lucra în favoarea bolșevismului și în perioada Războiului Rece. URSS-ul, care era ateu și proletar, a sprijinit mișcările culturale de acest  gen din Vest. Exemplul cel mai elocvent e Mai 68, care s-a bucurat din plin de sprijinul KGB, în pofida faptului că la acel moment societatea sovietică era una puritană. Asta după ce eșuase experimentul revoluției sexuale în URSS, început după 1917, pentru simplul motiv că societatea risca să fie aruncată în haos și dezagregare. Prin urmare, acest experiment disolutiv trebuia aplicat exclusiv în Vest. Propaganda revoluției contra – culturale lucra întru destabilizarea echilibrului de valori occidentale și în favoarea ”roșiilor”. În prezent, adepții liniei Putin – Dughin combat la modul oportunist neomarxismul occidental, văzându-l ca o amenințare la adresa ordinii tradițional – creștine, dar sunt perfect mulțumiți în subteran cu efectele dizolvante la adresa spiritului clasic european, pe care le produce multiculturalismul fără limite. Surâsul greu perceptibil al lui Putin – acest cowboy rus, copie infidelă a conaționalul său, Yul Brynner – spune totul.

Noua filozofie deschidea arterele, vorba poetului, pentru ”hemoragia libertăților inutile.” Un rol important în această revoluție sexuală l-a jucat psihanalistul Wilhelm Reich, unul dintre importanții teoreticieni și promotori ai noilor idei. Însă anticipații ale acestei disoluții identitare existau încă din vremea Contelui de Falloux, politician conservator din secolul XIX, care vocifera profetic: “Și, voi, utopiști sistematici, care faceți abstracțiune de natura umană, ațâțători ai ateismului, hrăniți cu ură și himere, emancipatori ai femeii, distrugători ai familiei, genealogiști ai rasei maimuțelor, voi, al căror nume era altădată o injurie, socotiți-vă mulțumiți, voi ați fost profeții, iar discipolii voștri vor fi pontifii unui viitor abominabil.”

Astăzi, când realitățile anticipate de unii sunt bine conturate, putem spune că libertatea  e  văzută mai mult  ca o posibilitate de-a testa limitele grotescului şi implicit a toleranţei faţă de acest grotesc. Tot ce este inform, diform, pidosnic, deviant, nefiresc, toate acestea sunt exhibate pentru a verifica limitele acceptanţei. Libertatea devine sinonimă doar cu ceea ce şochează naturalul. Acesta  e un slab exerciţiu al libertăţii față de adevărata esenţă a acestei valori fundamentale. În acelaşi timp, omul rămâne un sclav al birocraţiei, al patronilor lacomi şi al ipocriziei corectitudinii politice, în faţa cărora articulațiile libertăţii autentice  s-au anchilozat demult.

În această lume vor apărătorii bestiilor fanatice să-i integreze pe aceștia. Îi visează în corturi hippie fumând marijuana și spunând bancuri cu Allah și Fecioare. Îi văd ca pe niște hipsteri îndrăgostiți de șaua de la bicicletă, care se duc în cuplu la sexolog, pentru că el sforăie tot mai des, iar ea are migrene. Și toate acestea fără ca Allah să mai fie rugat să intervină. Cam așa își imaginează unii politruci europeni că se va întâmpla cu musulmanii, doar că trebuie avut răbdare. O adevărată utopie care ar presupune armonizarea  între un Islam înarmat cu fanatism apocaliptic și un Occident nihilisto – apatic, și care s-ar putea preta mai degrabă la o proiecție distopică.

Ciocnirea dintre cele două lumi deschide și mai mult rana din corpul civilizației occidentale, ilustrând conflictul dintre Europa clasică obosită și o nouă Europă, care de câteva decenii bune își  demolează tradiția la modul  sinucigaș.  Boala e în oasele reumatice ale scheletului european.

Corporatiștii, noile fecioare fruntașe ale societății

De-a lungul timpului, în funcție de cum s-a mutat centrul de putere, au existat categorii privilegiate în societate care erau scoase la înaintare pentru a fi portdrapelul unei anumite lupte. Țăranii, proletarii, studenții au cunoscut momentul lor de glorie socială. Dacă ne uităm la realitățile românești, ne vine să credem că a venit rândul corporatiștilor. Aceștia sunt prezentați ca fiind noile fecioare fruntașe ale societății.

Acest fals e ușor de combătut. În primul rând, ultimii care ar trebui să cârtească împotriva corupției sunt cei din multinaționale. În cazul lor, începutul existenței lor pe pământ românesc este ștampilat de stigmatul corupției. Geneza lor aici e una putredă, dacă ne gândim la șpăgile date către autoritățile române pentru achiziționarea terenurilor la prețuri sub nivelul pieței, ca să nu mai vorbim de facilitățile fiscale și de ochii închiși față de profiturile declarate ca fiind mai mici pentru a scăpa de o impozitare corectă. Ar fi de adăugat și șpăgile date către partide în campaniile electorale, ca să conturăm portretul unor elefanți economici care calcă în picioare tot ce apucă.

Multinaționalele sunt falimentare moral și în interiorul lor. E suficient să vedem abundența de bestseller-uri din Vest, în care foști angajați descriu corporația ca pe o casă de nebuni, în care cinismul, dezumanizarea în dauna profitului cu orice preț, precum și anularea personalității sunt monede curente. Nemaivorbind de cazurile de angajați uciși prin extenuare la locul de muncă.

Dar dacă realitatea de zi cu zi din interiorul acestor organizații mamut e nemiloasă și în Vest, la noi abuzul și exploatarea sunt amplificate de sălbăticia românească. Activitatea corporațiilor din țară e delegată, de regulă, în mâna unor români, care raportează șefilor de afară rezultatele. Evident că fac un exces de zel tipic românesc, acela de-a lua șapte piei după angajați, doar, doar, vor satisface lăcomia boardului, dar și pe a lor, pentru că doar cei de la nivelul superior au salarii la nivel european, cei mulți câștigă eventual un pic mai bine decât media românească, dar sunt puși în jug pentru asta de dimineața până seara. Toate aceste date schițează portretul unui  lagăr de muncă ultratehnologizat.

Însă nici la nivelul de profitabilitate nu vedem multinaționalele fruntașe. Conform unei analize a Ziarului Financiar,  în 2015, firmele românești au realizat un profit de trei ori mai mare decât cele străine, raportat la același număr de afaceri. Asta în condițiile în care suntem bombardați de dimineața până seara, cu cât de mare ar trebui să ne fie recunoștința față de aceste corporații care, chipurile, duc pe umerii lor, tot greul economiei.

Un alt aspect care revine obsesiv, atunci când îndrăznește cineva să cârtească împotriva corporațiilor, îl reprezintă eticheta acuzatoare de comunist, naționalist, retrograd. Însă această acuză are la bază o minciună, una care s-a propagat eficient, asta și pentru că nivelul de cultură economică – politică este unul foarte redus. Nici nu putea fi altfel, dacă ne gândim că  facultăţile de Ştiinţe Politice au fost și sunt prizonierele unor politruci securiști, care din nefericire pentru ei nu mai au ce creiere spăla, având în vedere că nu mai au mușterii.

Capitalismul corporatist nu e capitalismul originar, autentic, bazat pe o minimă implicare a statului şi pe o libertate economică individuală, aceea politică de laissez – faire. El este un hibrid între socialism şi capitalism, fiind de fapt un compromis făcut după primul război mondial, de state care doreau să blocheze ameninţarea comunistă. A existat şi varianta fascistă, în regimuri precum cele conduse de Mussolini, Franco, Salazar. Dar a fost şi a rămas, şi în varianta aplicabilă statelor democratice occidentale şi America.

Teoriile lui Keynes ilustrează cel mai bine ideea de corporatism. Conform acestora e acceptată  o anumită libertate de mişcare, dar dublată de politicile intervenţioniste ale statului. Însă cu timpul, acești giganți au devenit stat în stat, iar guvernele, cu care sunt în cârdășie, le protejează discriminatoriu în dauna agenților economici liberi. Practic, capitalismul adevărat, care presupune faliment și luptă plină de risc pentru profit sau supraviețuire, e doar pentru căței. Supraponderalii economiei sunt lăsați să-și întrețină obezitatea, chiar dacă o fac de cele mai multe ori pe spinarea tot mai încovoiată și pe trupul tot mai costeliv al bieților întreprinzători mici și mijlocii.

Revolta cu beneficii

În esență, românul ca tipar ontologic nu e setat la nivelul unui comportament contestatar, iar ultimele evenimente nu infirmă acest fapt, în pofida aparențelor spectaculoase. O dovedește și faptul că suntem o societate care a trecut printr-o criză economică, înăbușindu-și orice impuls protestatar de anvergură. E adevărat că sistemul a avut grijă să inducă spaima pe la toate colțurile, plusând ca de obicei, pe ideea că în caz de răzmeriță se va interveni armat. Nu cred ca asta a ținut oamenii în case, dar o timorare suplimentară a creat. Așa că în general ne sunt suficiente, abulia înțeleaptă care ne caracterizează de secole sau drogurile cotidiene, alcool și televizor, ambele atacând frontal ficatul și creierul.

Acum s-a găsit această armă, a revoltei cu beneficii pentru sistem, la momentul oportun. Partea cu revoltele spontane și frumoase, ține de manipularea prin inocentare, una extrem de eficientă pentru inimile slabe și mințile naive. Singurele revolte principiale, dezinteresate la nivelul contingenței, sunt cele individuale, de asta sunt și inutile social. Aceste revolte sunt apanajul exclusiv al conștiințelor superioare care nu au instinct gregar, astfel că preferă să rămână la nivelul unei revolte interioare. Restul sunt revolte cu beneficii, organizate, orchestrate, la care se alătură prin contaminare puhoiul care vrea să fie de față la orice se întâmplă pe stradă sau pe bulevard.

Dar pentru toată această scenografie e nevoie și de o cultură a revoltei. Sistemul lucrează pe termen lung, pregătind din timp acțiunile sale prin gesturi aparent nevinovate și chiar seducătoare moral. Spre exemplu e stimulată cultura revoltei și a indignării latente, ca la momentul potrivit să fie direcționate aceste energii  acolo unde-și dorește Sistemul. Astfel s-a propagat de câțiva ani buni civismul pe facebook, oameni care se adună mereu să salveze câte ceva. ”Salvați natura, animalele, bicicliștii!”, ca de aici să se facă pasul spre zona hard; salvați justiția, statul de drept, democrația! La timpul potrivit, când e sunată adunarea, vor ieși la proteste toți cei care au fost încălziți de-a lungul timpului. Practic avem de-a face cu o educație a protestatarului care începe să dea roadele. Se vor ralia la proteste pe teme mari și cei care sunt sensibili la încălzirea globală și poluare. Pentru că oricum, numitorul comun al tuturor relelor sunt decidenții, ei sunt de vină pentru toate, așa că nu mai contează cauza pentru care suferi, important e să protestezi.  Protestatari din toate zările, uniți-vă!

De aceeași manieră, ca în zona civică, se procedează  și în zona politicului. Dacă vrei să creezi un partid naționalist, începi o campanie înainte cu câțiva ani, cu sugestii patriotice afective, trenduri vestimentare, Ziua Iei, povești cu daci și dăcoaice, cântece etno, mâncare tradițională.

La fel se procedează și pe altă coordonată culturală, cea progresistă, mult mai bine expusă mediatic, acolo unde multiculturalismul, feminismul, lgbt-ismul, ateismul, pot fi la un moment dat ingrediente de coagulare politică.

Dar toate aceste aglutinări civice și politice au ca numitor comun sistemul, iar emblemele culturale nu sunt decât niște momeli electorale prin care sunt pescuiți idioții utili. Scopul Sistemului nu e mântuirea culturală, ci acapararea puterii, iar teoriile culturale pot manipula o societate astăzi, astfel încât să nu fie nevoie de o forță armată și de lagăre de reeducare.

În momentul în care propaganda și manipularea sunt denunțate, agitatorii au tertipuri de rezervă pregătite pentru a relua sedarea opiacee. Cel mai comun subterfugiu e cel cu invocarea teoriei conspirației. Un clișeu care se repetă exasperant de mult, încât aproape că-ți pare rău că omul nu poate intra și într-o abstinență semantică. Pe de altă parte, se știe că această găselniță e chiar invenția de manual a conspiraționiștilor. Culmea e că pe termen lung cărțile de istorie nu fac altceva decât să ateste mult hulita teorie a conspirației, dezvăluind faptul că istoria e un lung șir de conspirații și măceluri. Dar dacă uneltirile sunt acceptate în trecut, prezentul nu poate fi pentru unii decât spontan. O altă tehnică de-a submina discursul incriminant e aceea de-a minimaliza acuzele prin însușirea lor exacerbată, menită a produce un efect comic și de-a duce astfel în derizoriu întregul rechizitoriu moral. De exemplu, spui că Soroș e cel care ți-a plătit până și  abonamentul la fitness pentru a-ți crește rezistența fizică în vederea marșurilor protestatare maratoniste.

Legat de contextul actual mioritic, constatăm  că puterea e acum la instituțiile de forță, înainte a fost la politic. Din păcate, privind adânc în abisul psihologiei românești, putem vedea că nu contează spre cine se mută centrul de putere, abuzul e în sângele românului injectat cu drogul privilegiilor și avantajelor. Dacă prin absurd, nucleul puterii s-ar transfera în ograda Asociației Pescarilor și Vânătorilor sau la Organizația pentru Salvarea Animalelor  Mici; viezuri, arici și licurici, și acolo am putea da peste generali abuzivi care trag bine la mistreți și înhață ușor carasul sau peste militante înfocate, dornice să elibereze animalele din cușcă, pentru a face loc  oamenilor.