Fără clasa de mijloc intelectuală

Marea cacealma politică de după 1990 e dată mereu de discursul reformist. Undița electorală își așează în vârf cea mai ispititoare momeală. E o undiță care nu e scoasă din apă după alegeri, ci e lăsată mereu acolo, atât de guvernanți, cât și de opozanți.

În această horă reformistă dansează cu toții nu doar în prag de alegeri, activiștii civici cu kilometraj,  bonificați la kilometrul de marșuri făcute, dar și liderii politici obligați să cânte fals acest discurs.

A mai existat o categorie, cea a sorboneilor și a oxfordeilor, un pic mai retrasă astăzi, dar care e dispusă oricând să reintre în hora unirii izbăvitoare.

De aici putem defalca clar, care sunt categoriile care vânează votul. În primul rând sunt hoții de voturi, cu mașinăria lor infernală, cu banii negri, cu rețele de interlopi, adică grupul infracțional organizat, numit partid. Ei sunt motorul.

Acești oportuniști fanatici știu că depind ei și familiile lor de adeziunea la unitatea de partid. Asta îi face să fie habotnici din interes și să se lipească unii de alții, atunci când sunt atacați, ca o haită unită de lăcomie. Cel mai mult îi deranjează săgețile justițiare care-i țintuiesc la zid.

Îi urăsc de moarte pe cei care trag perdeaua roșie a bordelului plin de bancnote soioase. Asta deoarece țin enorm la aparența de onorabilitate.
 
Vor să pară serioși, experți, de carieră, acești obișnuiți ai zonei de protocol, pentru care alcoolul, pokerul și afacerile necurate reprezintă emblemele unei vieți împlinite.

Dacă vrei să dezbați doctrine și ideologii cu vreunul dintre acești căței de partid, vei constata că nu doar că nu știu nimic, dar sunt și mândri de ignoranța lor agresivă. Consideră că ideile, gândirea politică sunt doar pentru fraieri. Un fel de vrăjeală apatică. Nu-i poți suspecta nici de real politik, ci doar de rudiment intelectual și de un pragmatism animalic.

Aceasta e o stare de fapt pe care trebuie să o accepți, lamentările sunt inutile. Un singur lucru le-am putea pretinde acestor plăvani aliniați, dacă tot sunt pentru ei, ”vrăjeli” inutile, ideile și doctrinele politice, de ce nu renunță cu mândrie la sigla de liberal, social – democrat, creștin – democrat. Pur și simplu, partidul să preia numele finanțatorilor săi sau să fie un SRL cu un nume fictiv.
Cefele rase sau tunse pe margini (după ultima modă), sclifositele care mimează carierismul, genul sexy și competența, vor să aibă deasupra capului o cupolă luminoasă pentru a-și ascunde întunecimea proprie.

Cei care albesc cumva realitatea sunt civicii deghizați și nu în ultimul rând tocilarii elitiști. Aceștia au vânat mereu sinecuri de lux și când le-au obținut au făcut tot cât o ceapă degerată.

Iar când au rămas pe dinafară și-au arătat diplomele ”străineze”, bătând obrazul ca niște starlete, care deși încă n-au celulită, se plâng că e vai ș-amar de fundul lor.

Aceste figuri de tocilari parșivi și lacomi vor să primească încă o diplomă, cea de politician, dar fără să treacă examenul politicii.
De remarcat că aproape toți aceștia sunt propagandiștii capitalismului radical care culminează cu ideea statului minimal.

Așa cum nici propagandiștii și agitatorii comuniști nu trăiau pe pielea lor epoca de aur prin fabrici și uzine, ci prin birouri umbroase, tot așa și acești sorbonei, sunt adepții capitalismului de conferință, fără să experimenteze pe barba lor legile dure ale pieței. Dacă se poate predica dictatul pieței din amvonul unor sinecuri înalte în stat, cu atât mai bine pentru ei.

Relația acestora cu derbedeii politici e una ca între femeia întreținută și șmenarul aparținător.
 
Atunci când alunecă cardul în poșetă  totul e ok, iar atunci când pleacă la alta, le spune prietenelor ca era doar un mârlan cu bani și nimic mai mult. Apoi părăsesc o vreme trotuarul politicii afectând un aer de virgine trufașe, oripilate de bordelul politic. Se reîntorc în lumea ideilor și la o relație platonică cu statul.

Din păcate, ani de zile clasa politică a rămas prizoniera acestui binom steril și nefast. Exact categoria cea mai înzestrată pentru politică, lipsește aproape cu desăvârșire de pe scenă. Intelectualul cu picioarele pe pământ, cel capabil și de spirit, dar și de acțiune, fără a fi nici prizonierul cercului de pokeriști intriganți învăluiți de fum și damf de whisky, dar nici obsedatul de diplome, dispus să  le expună mai ceva ca Țiriac, colecția mașinilor sale de lux.

De ce lipsește acest personaj? E departe de-a găsi o explicație completă într-un articol. Una dintre explicații ar putea fi că a dispărut exercițiul culturii libere, manifestat prin lectură, conversații între prieteni de idei, viață culturală vie, astfel că astăzi societatea e polarizată între analfabeții funcționali descurcăreți și tocilarii de performanță, produse exclusiv didactice.

Cultura a ieșit din societate, rămânând accesibilă doar frecventarea ei în maniera uscată de tip metodologic și sistematic, în cercuri restrânse. Intelectualul liber, creativ, a dispărut din viața socială, așa că e firesc să nu-l găsim nici prin politică.

Clasa noastră de mijloc economică e în continuare subțiată, dar dacă în zona aceasta mai există o pătură vizibilă, pe partea intelectuală procesul de dispariție a speciei e mai degrabă la finalul său, decât la început.

Dincolo de zidurile Bastiliei de celuloză, te izbește doar  jungla stradală plină de reptile reci și umede. Analfabetul funcțional și cultural, prostituata snoabă, de carieră, sau pațachina de pepinieră își dau mâna ca să lupte împotriva noastră. 

Când speranțele devin iluzii

Numărul speranțelor căzute în iluzii a tot crescut în ultimii treizeci de ani în societatea românească. Pare că am început un cimitir, care inevitabil promite multe cruci. Marile speranțe, devenite iluzii cu timpul, ne străbat viețile din generație în generație. La începutul anilor 90 a fost speranța luptei anti-comuniste, rezultatul îl vedem astăzi, când instituțiile statului sunt burdușite de copiii nomenclaturiștilor. A urmat apoi speranța modernizării prin integrarea europeană, rezultatul e vizibil pentru oricine.

Ultima speranță devenită și ea între timp o iluzie a fost cea a luptei anticorupție. Preluată după modelul italian, implementat tot de americani, campania contra corupților de la noi, deși prezintă unele similitudini la nivelul acțiunii personajelor implicate, nu a avut aceeași amploare ca în peninsulă. În același timp, mulți dintre actorii, dar și observatorii acelui fenomen se întreabă astăzi, dacă o acțiune în forță e cea mai bună soluție împotriva corupției. Spre exemplu, unul dintre procurorii din echipa ”Mani Pulite” consideră astăzi, că acțiunea blitzkrieg anticorupție nu a făcut altceva decât să ridice nivelul speciei vânate: ”am prins zebrele încete, animalele rapide au scăpat.” Nu putem să nu remarcăm că și la noi ochiurile plasei au fost mult prea largi, astfel că au căzut doar peștii mari, dar și aceia în număr mic.
Episodul fugarilor de care avem noi parte astăzi a fost trăit și de italieni. Cel mai celebru caz fiind cel al lui Bettino Craxi, liderul Partidului Social Democrat, care a fugit în Tunisia, țară care avea să refuză extrădarea și să-l protejeze până la moarte sa în anul 2000.

De fapt, acesta a fost cel mai mare pește al sistemului atacat de justiția italiană. Apoi a apărut ”Nașul” justiției, Silvio Berlusconi, care culmea, ajunge la putere datorită lui ”mani pulite”. La început  încearcă să faulteze justiția schimbând legile, dar eșuează sub asaltul mulțimii revoltate. Berlusconi a schimbat apoi tactica și a început defăimarea procurorilor, campanie dusă de trustul său de presă ani de zile. De abia așa a reușit. Inevitabil au ieșit mici pete la unii procurori.

”Inclusiv marele Di Pietro a fost acuzat că a luat bani cu împrumut de la oameni de afaceri suspecți, e adevărat fără să-i favorizeze în justiție.”


Ceva mai degrabă la limita moralității, decât a legalității, greșeală pe care el a recunoscut-o. După ani de zile, legile au fost schimbate și au survenit unele achitări.

Rolul presei a fost unul uriaș, în prima fază fiind o bâtă care lovea în politicienii corupți, ca apoi multe guri de tun să se îndrepte înspre magistrați, în special la ordinul lui Berlusconi. Ca și la noi, unii analiști versatili au căutat să discrediteze cu orice preț deciziile justiției, iar câțiva procurori ticăloși și incompetenți au fost prezentați din excepții, drept regulă generală.  S-a inoculat ideea, nu lipsită de orice temei,  că e vorba doar de o răfuială între două bande rivale. În pofida acestor impurități de pe mâinile justiției italiene, rămân totuși câteva diferențe mari în comparație cu acțiunea de la noi, acolo măcar a fost demolată clasa politică care nu s-a mai putut ascunde sub alte nume prin tot felul de fuziuni dubioase, precum și atitudinea mult mai demnă și independentă a justițiarilor. Declanșatorul și vârful de lance a luptei anticorupție, Antonio Di Pietro, a decis să rămână procuror, refuzând propunerea vicleană a lui Berlusconi de-a fi ministru de Justiție. Noi nu am avut ceva comparabil cu el sau cu ceilalți procurori.
 

La noi s-a preferat beneficiul funcției și cel de imagine, în dauna unei munci la sânge împotriva corupției.
 
 

Până la urmă nu e devină vânatul că scapă, ci vânătorul că nu-l țintește. Aici mai survine o diferență, dacă alții eșuează într-o luptă crâncenă pe viață și pe moarte, noi eșuăm lamentabil în orice întreprindem, pentru că noi nu luptăm pentru nimic, doar căutăm oportunist beneficiile, fie că e vorba de politicieni sau de așa-zișii apărători ai statului de drept.

Această speranță de curățare a gunoiului care a umplut statul român a sfârșit și ea în a fi reconsiderată retroactiv ca fiind o iluzie. Dar viața merge mai departe, cum ne aduce aminte mereu, Hagi, și alte speranțe au și încolțit deja. Una dintre cele mai recente, deși se arată ca o speranță de-un verde proaspăt are un mare potențial de viitoare iluzie. Este vorba de acest Green Deal, revoluția verde care ar curăța solul românesc, subsolul fiind rezolvat deja, de ultimele urme de agricultură. A nu se înțelege că energiile verzi nu sunt binevenite, doar că liderii noștri vor implementa și această politică, așa cum au făcut cu toate ideile importate după 1990, total în detrimentul populației și exclusiv în favoarea binefăcătorilor lor externi.

Cei care se iluzionează cel mai ușor de toate revoluțiile care ne vin pe cap din exterior, reprezintă snobimea care-și închipuie că în felul acesta suntem și noi în pas cu lumea bună. Uitând că ei nu sunt cetățenii țărilor dezvoltate care inițiază marile proiecte ale omenirii și implicit principalii beneficiari, ci doar clienții second hand, idioții utili ai revoluțiilor globaliste. Însă marea speranță care le cuprinde pe toate este cea a tehnologiei, care, prin forța ei globalizatoare, va deturna noile generații de pe șina veche pe care merge lent marfarul gol al istoriei noastre.

Dacă analizăm mai bine, ne dăm seama că nu e nimic nou sub soare, tema generației care va urma și va schimba totul e veche de când lumea, doar că noi abuzăm mereu de această mântuire etern amânată. Dar cum nu putem vorbi de ceva ca fiind o iluzie decât după consumarea faptului și această speranță are dreptul la propria viață, indiferent cât de scurtă va fi pulsația ei.

Maradona – Zeul plebeu

Pe tunelul de la intrarea în stadion stau înșirate unsprezece siluete tribale de războinici africani. Nici de cealaltă parte nu stau niște piperniciți, unii au fețe de cuțitari nocturni, alții aduc a trupă de dansatori proaspăt concediați. Singurul care conferă înălțime momentului e Diego, cel mai scund dintre toți. E deja un mit și e clar că acesta e cântecul lui de lebădă. Ar putea foarte bine să privească spre tribalii de lângă el cu aerul unui zeu aflat în inspecție printre muritori. Tot trecutul lui de geniu fotbalistic l-ar îndreptăți să facă asta. Dar Diego alege din nou să joace cartea potrivită. Trece pe la fiecare dintre cei unsprezece fotbaliști nigerieni și-i salută cu un zâmbet care emană simpatie și respect. Înainte de meci, marea generație de fildeș a Nigeriei era cotată ca favorită. Figurile războinice se înmoaie ca un pesmet în ceaiul cald. Impactul psihologic al acelui moment avea să fie confirmat de coechipierii săi la finalul partidei câștigate de Argentina. Un gest reprezentativ pentru un om, o lume și o cultură.   

Dar aceasta e doar o față a monedei. Maradona era un lider maxim, un suprem, conștient că era deasupra tuturor și dispus să-și descheie oricând fără modestie nasturii de la cămașa care cu greu îi acoperea egoul. Însă matricea genetică de tip latino își spunea cuvântul și în cazul lui. El nu era un suprem arogant, distant, strivitor ca un pitic care l-a detronat pe Gulliver, ci mai degrabă un David care l-a doborât pe Goliat. Ca mulți alți dictatori sud – americani veniți din popor cu banderola de revoluționar la braț, el nu și-a pierdut umanitatea complet, păstrând mereu în el rădăcinile plebee. De aici poate simpatia lui pentru dictatorii populiști, revoluționari, dar și naționaliști. Această specie de tiran charismatic, care poate provoca o mare adorație, gen Fidel Castro, e marca înregistrată a continentului sud american. Genul acesta de tiran e suportat cu frică, dar și cu iubire. Pe alte meleaguri, tiraniile nasc doar ură ascunsă și resentimentul delegat de la o generație la alta. 

La fel a fost și destinul lui Diego, înainte de-a ajunge Supremul în fotbalul artă, a fost un persecutat, un marginalizat. I s-a refuzat dreptul să joace la Cupa Mondială din 1978, găzduită de Argentina. Acum se știe că a fost mâna unui general din acea juntă militară care conducea cu un pumn de fier țara la acel moment. Dictaturile militare de dreapta erau instalate și sponsorizate de America, iar cum Diego juca pentru echipa poporului, Boca Juniors și nu pentru River Plate, echipa milionarilor botezați cu nume englezesc, prima lovitură a sistemului a și venit. Va fi un lung șir de lovituri atât pe teren, cât și în afara lui, însă fără ca Maradona să fie doar pe post de sac de box. Se va răzbuna în toate felurile, administrând picioare și pumni ca replică pentru ligamentele rupte de către cel poreclit ”măcelarul” din Bilbao, Goikoetxea, care avea deja pe conștiință o victimă celebră, Bernd Schuster, ce va rămâne diminuat fizic până la finalul carierei. Însă forța fizică al lui Maradona îl va ajuta să iasă fără infirmități și cu setea de revanșă înzecită. Restul e partitura interpretată perfect de el, atât ca dirijor, cât și ca solist, în care devine liderul celor mulți de la Napoli, pe care-i răzbună pentru umilințele istorice. În ”războiul civil” dintre Nordul și Sudul Italiei, purtat atât pe teren, cât și la nivelul mafiilor, Maradona a fost liderul revoluționar care a adus efemer, triumful și gloria Sudului. Va plăti scump și pentru această îndrăzneală uriașă.

Despre ce a fost el ca fotbalist, vorbesc de la sine filmulețele care abundă pe internet. Tehnica uriașă în regim de viteză, lupta corp la corp cu cele mai dure apărări din fotbalul modern, în cel mai greu campionat din istoria fotbalului, pe care l-a câștigat de două ori cu Napoli, capacitatea motivațională uluitoare prin care ridica nivelul echipelor sale medii ca valoare și toate acestea făcute fără să-și piardă bucuria jocului, rămânând mereu același lider inimos și generos.  De asta va fi cel mai mare pentru totdeauna, pentru că a câștigat atunci și acolo unde era cel mai greu să câștigi. 

I se reproșează că uneori a trișat, dar și arta e o superbă minciună, una dintre marile iluzii prin care omul mai uită de moarte. Trișeria lui a fost de artist prestidigitator, de copil mare, nu de reptilă camuflată.

Ca superstar a căzut pradă acelorași nămoluri vorace care te scufundă lent dar sigur, droguri, alcool, târfe. Marea lui înfrângere a fost aceea că n-a reușit să facă acordul lăuntric între copilul sărac Diego și superstarul cu Ferrari negru și cu lumea la picioare. A fost o distanță prea mare pentru a întinde un pod durabil între cele două geografii interioare. Înainte de-al răstigni moralizator, ar trebui să ne întrebăm dacă noi am fi putut face asta. Celălalt păcat care i se impută, relația inevitabilă cu Mafia din fotbal și de dincolo de el, e unul care-l face și pe el unicul să revină printre cei mulți. Mafia e în tot și în toate zice o sintagmă clișeu, iar sistemul nu putea rata o asemenea pradă. S-a răzbunat cumplit pe el, lăsându-l din brațe după ce ani la rândul l-a protejat, pentru că puterea unui geniu e mai strălucitoare decât orice.

Și în final, o întâmplare care redă dimensiunea lui istorică. Se plimba neoficial, noaptea prin Piața Roșie, înainte de returul cu Spartak Moscova din Cupa Campionilor. S-a apropiat de zona interzisă, gest care l-ar fi secerat pe caldarâm pe oricare altul. Soldații sovietici l-au recunoscut și l-au tras spre ei în zona interzisă, pentru autografe și poze. Nimeni nu mai avusese parte de un asemenea tratament în acea zonă. E suficient acest exemplu pentru a înțelege că vorbim de unul dintre marile mituri ale secolului XX, alături de Marilyn Monroe, Elvis Presley, J.F. Kennedy.

Un geniu care s-a autodistrus ca atâtea alte genii, rupând buzunarul prea strâmt al umanității sale. Dar pentru asta nu e dator cu explicații oamenilor, ci celui de Sus, care l-a dăruit cu iubire lumii și pe care el, zeul plebeu, nu l-a uitat niciodată.