Iarna mi-a pus pe la ferestre…

Anunțuri

Lecția boierului pentru snobi

E mai uman atunci când moare cineva, chiar și o mare personalitate, să evoci mai degrabă unele gesturi omenești definitorii ale răposatului, decât să faci lungi prezentări  somptuoase ale diferitelor realizări profesionale. Pentru asta rămâne tot timpul, pentru tot ce ține de registrul mai degrabă impersonal. Așa va fi și cu Neagu Djuvara, care oricum nu mai are nevoie de biografii, pentru că și-a povestit viața ca nimeni altul, după ce-a trăit-o la fel. Iar pentru cărțile lui, rămân cititorii, din păcate, tot mai puțini.

Aș vrea să evoc o secvență, una dintre multe altele, care arată lipsa de snobism a boierului și naturalețea lui, argumente ce lipsesc cu desăvârșire din arsenalul intelectualilor publici care s-au înghesuit la moartea lui cu necroloage ditirambice.

Moș Neagu, cum se alinta, povestește într-un interviu,  o întâmplare  de tinerețe,  petrecută alături de fratele lui la Paris. Cei doi erau dezamăgiți pe stradă, la vederea posterioarelor zgârcite ale franțuzoaicelor uscate, în contrast cu româncele. La care interlocutoarea, îl întreabă: ”Și cum erau româncele?” N.D.: ”Aveau  spate.”  ”Adică atitudine”, răspunde ușor feminist, prețioasa snoabă (obligatoriu și scriitoare). N.D: ”Nu, nu, nu! Să vă povestesc mai departe. Fratele meu o vede pe una mai împlinită și zice: Uite, cur ca la București. La care aia se întoarce: Cur are mă-ta!”

Tot în cadrul aceluiași interviu e întrebat  ce femei  preferă un boier ca el, iar Neagu dezamăgește din nou snobimea țoapă și sclifosită, spunând că i-au plăcut toată viața țărăncuțele, fetele șleampete, îmbrăcate cu o cămașă simplă, dar pline de naturalețe și farmec. E al doilea boier care manifestă aceleași gusturi, după Alexandru Paleologu, care mărturisea că cele mai frumoase aventuri galante din viața lui le-a trăit cu fetele de la mahala, pline de feminitate netrucată și de farmec natural.

Și din acest motiv, aparent minor, dar și din multe altele, Neagu Djuvara n-a semănat cu nimeni din peisajul cultural public românesc. N-avea nimic din stilul protocolar boieresc, fiind de o directețe nonconformistă,  în contrast cu elitismul pompos de salon. Mai degrabă cei care îi tot elogiază boieria sunt doar niște snobi dați cu alifii scumpe, purtători de batistuțe, papioane, etalând manierisme dulcegăroase, pentru a părea aristocrați în ochii altor închipuiți ca ei.

Ai văzut golul lui Van Basten?

Ecranul televizorului nu este mare, dar ce mai contează, atât timp cât iarba e verde, nu gri șobolan și nici lămpile nu amenință că se vor stinge în ziua cea mare a finalei. De fapt, e un gazon cu forme pe care l-ai putea privi prelung chiar și dincolo de prelungiri, atunci când ar rămâne pustiu. Totul e de un verde tuns nemțește, aducând a natură strunită, fascinantă și-n varianta sa nesălbatică. Dar asta nu e totul, tabloul e mult mai complex, aici nu e vreo pictură naivă, ba  chiar în ciuda imaginii tip oglindă, regăsești detalii impresioniste care l-ar face invidios și pe Van Gogh, fără  să fie nevoie de purici parțiali pe imagine.

Filmul primește motor și acțiunea pornește intempestiv. Dintr-o dată, vezi un plan apropiat cu o detentă aeriană, o floarea soarelui uriașă care se unduiește prin înălțare după niște romburi negre aurite de lumină. Pare o suspendare a gravitației sau începutul unui dans tribal african, dar nici vorbă, pentru că totul revine cu picioarele pe pământ, începând cu paznicul sovietelor care se trezește cu poarta cotropită și fără zăvor.

Vocile din jur te dezmeticesc și-ți aduc aminte că și tu ești de aici. Ceata de batavi dimpreună cu colonizații adoptați e amenințată de furia marelui urs(s) dispus să joace și pe jăratic. Un timp nu se mai întâmplă nimic, iar apoi vine și nenorocita de pauză, în care nu-ți dorești să faci altceva decât ce ai văzut. Și trăiești cu emoție fără să fie verde în jurul tău și fără figurine mișcătoare care uneori par încremenite ca într-o fotografie de cronică veche. Urmărești cu inima-n gât să vină la tine, rotunda aia pe care o aștepți ca pe o fetișcană pe care unii mai mari o pleznesc peste fund. O străpungi mai mult cu șpițul și eviți să o mângâi cu latul, pentru că ai o mică jenă în teniși, dar nu de la pietricele ca mafioții, ci de la câte-o jubră  a copilăriei,  care nu te lasă să te bucuri tot timpul de ea, altfel ar fi copilăria prea frumoasă când o trăiești. Ea trebuie să devină integral frumoasă, abia atunci când va rămâne în spatele timpului.

Între timp se aud glasuri, chemări dinafară, dar vraja  pare coborâtă în tine. Hipnotizat de propriile plăsmuiri,  deja totul e în mintea ta, iar baraca din față care bubuie la pleznitura de cauciuc, nu te mai poate trezi la realitate.

Spre final se aude că ursul a fost pus să sfârâie pe jăratic, iar  sperietoarea de urși dansează în brațele unui bătrân sticlos care pare că n-a văzut niciodată soarele. Și totul s-ar fi încheiat aici, ca multe alte finaluri de basm, dacă nu ar fi stăruit o întrebare cât o poveste întreagă: Ai văzut golul lui Van Basten? Deci asta era, era ceva mai important decât întregul deznodământ. Părea că acolo a început și s-a terminat ceva. O istorie cât o secundă. Mulți l-au văzut, alții doar se vor lăuda pentru a răsuci cuțitul în rană și mai tare. Pe moment, regretul e mic, pentru că odată ajuns între ai tăi, cele două roți de canale formează niște porți, iar toată micimea din jur e ridicată la nivel de Van Breukelen, Van Aerle, Van Tiggelen, dar mai ales acest Van Basten, care devine o coadă de baston dispusă sa te urmărească mai ceva decât cea de pe caietul predat învățătoarei.

Numele său întreg îmbină în mod paradoxal, amestecul de rigoare interioară nordică cu descătușarea creativă latină. Aidoma acelui personaj al lui Thomas Mann, Tonio Kroger, în care înghețau lacurile, doar ca să se topească în revărsare.

Ai așteptat o săptămână întreagă să vezi meciul promis, iar acum o fază îți frământă imaginația care parcă atât aștepta. „S-a tras cu piciorul!” E primul element de investigație în care te simți micul procuror. Dar de aici încolo, zbori în toate unghiurile, imaginându-ți piciorul lung al tipului de-o melancolică aroganță, aidoma unui pistolar singuratic, dar și impetuos câteodată ca un șerif în acțiune. Ai derulat atâtea execuții splendide, încât de fiecare dată când te plictisești îți dorești să reproduci una, pe jocul de pe covor improvizat cu piese de șah sau la porțile tuturor terenurilor încropite ad-hoc. Într-un final, rămâi cu secvența favorită, încât în sinea ta poți spune liniștit: Da, am văzut golul lui Van Basten.

Timpul mai trece un pic, iar cazul care părea rezolvat e revocat de momentul adevărului. Accidental, nechemat de nimeni, ba chiar nedorit. Blestemata fază rămăsese pentru istorie. Așa că nu era loc de rescriere a istoriei nici măcar pentru măsluitorii de vise.

Însă ce te faci când nu-ți place la prima vedere ceea ce s-a petrecut în realitate, alta decât cea a ta. Nici prima, nici a doua, nici a treia oară. Recunoști pe de altă parte, că la tine totul era mai simplu, mai reușit la modul obișnuit, nici pe departe ieșit din comun. Faptul ăsta continuă să te intrige, pentru că pare că imaginația ta nu s-a ridicat la nivelul realității. Asta da, înfrângere! Te simți prozaic, banal, ca un pacient de pe canapeaua unui psihanalist sofisticat, care așteaptă povestea unui vis în care apare o casă cu ochi, iar tolănitul redă doar arătarea în somn a unui drum la piața de zarzavaturi. Atunci va începe o luptă interioară, între ce-a înregistrat o cameră de luat vederi și cea de proiectat vise. Dar camera ta de plăsmuit vise simte ca a pierdut duelul, de parcă visul se autoțesuse în realitatea de pe covorul verde.

Vei realiza că nici dacă ai fi trăit momentul direct, nu te-ai fi îndrăgostit la prima vedere. Totul s-ar fi petrecut ca în orice dragoste mare, care se lasă îndelung așteptată, mai ales că și aici era o tensiune premergătoare, cea dinaintea loviturii finale, când așteptai să cadă acea minge care se înălțase inițial ieșind din televizor și nu mai venea înapoi, de credeai că a ajuns la vecinul de la patru, ba chiar s-a înălțat ca un zmeu de pe bloc. Acea pauză în așteptarea execuției face să semene totul a reluare, ca apoi să fie dată o lovitură în istorie cât un soare la Austerlitz. Întregul instantaneu are ceva din poezia unui  parfum de lalea, combinat cu o lovitură la bursă. Calmul și serenitatea țării lalelelor, amestecate cu dinamismul de speculant imperial.

Privind astăzi secvența, care e accesibilă până la saturație și banalizare, constați că ea rămâne perfectă în mecanica ei portocalie. Vremea a trecut fără a caria realitatea. Însă chiar dacă imaginația ți-a fost depășită, astăzi, tot evocarea jocului febril al plăsmuirilor te poartă înapoi în timp. Până la urmă, imaginația e cea care umple toate golurile vieții, inclusiv ”golul” lui Van Basten.

Ciocnirea dinăuntrul civilizației occidentale

Atentatele teroriste, chiar dacă au căpătat o relativă rutină, reaprind de fiecare dată disputa culturală între cele două tabere care se atacă frontal pe tema islamizării Europei și a refugiaților.

Tot cu fiecare carnagiu, șochează intransigența militanților politically correct din Occident, a căror atitudine poate fi explicată atât printr-o orbire fanatică, dar și prin  faptul că mulți sunt stipendiați de marile  puteri anti-occidentale, așa cum proceda odinioară URSS cu intelectualii publici vestici. Altfel nu se explică cerbicia cu care apostolii politicilor corecte văd islamofobie la tot pasul și apără ideea de toleranță față de cei mai intoleranți copii ai războiului, hoarda turbanelor explozive.

Mai există și poziția tolerant – integristă, care ne spune că musulmanii o iau razna, pentru că nu sunt bine asimilați și că mai e nevoie de încă vreo două, trei generații cu bomba la purtător, pentru a ajunge  să-și mai dorească în materie de pirotehnică, doar să detoneze artificii de Revelion în marile piețe și să strige: Allah, Happy New Year!

Însă controversele culturale care ies și cu acest prilej din sânul societății occidentale au origini mai vechi. Povestea dușmanilor interiori ai societății vestice clasice începe undeva în prima parte a secolului XX. Atunci se năștea o adevărată ideologie bombă, menită a atenta  la valorile creștine și burgheze ale familiei. Wilhelm Munzenberg, propagandist al Partidului Comunist German, a definit misiunea Institutului Cultural de la Frankfurt, mai cunoscut  în filozofia socială ca Școala de la Frankfurt, astfel:  “Vom organiza occidentalii și-i vom folosi pentru a face civilizația occidentală atât de coruptă încât să duhnească. Doar atunci, după ce-i vom fi alterat toate valorile și făcut viața imposibilă vom putea impune dictatura proletariatului”.

Unii conservatori acuză că ideologia marxismului cultural lucra în favoarea bolșevismului și în perioada Războiului Rece. URSS-ul, care era ateu și proletar, a sprijinit mișcările culturale de acest  gen din Vest. Exemplul cel mai elocvent e Mai 68, care s-a bucurat din plin de sprijinul KGB, în pofida faptului că la acel moment societatea sovietică era una puritană. Asta după ce eșuase experimentul revoluției sexuale în URSS, început după 1917, pentru simplul motiv că societatea risca să fie aruncată în haos și dezagregare. Prin urmare, acest experiment disolutiv trebuia aplicat exclusiv în Vest. Propaganda revoluției contra – culturale lucra întru destabilizarea echilibrului de valori occidentale și în favoarea ”roșiilor”. În prezent, adepții liniei Putin – Dughin combat la modul oportunist neomarxismul occidental, văzându-l ca o amenințare la adresa ordinii tradițional – creștine, dar sunt perfect mulțumiți în subteran cu efectele dizolvante la adresa spiritului clasic european, pe care le produce multiculturalismul fără limite. Surâsul greu perceptibil al lui Putin – acest cowboy rus, copie infidelă a conaționalul său, Yul Brynner – spune totul.

Noua filozofie deschidea arterele, vorba poetului, pentru ”hemoragia libertăților inutile.” Un rol important în această revoluție sexuală l-a jucat psihanalistul Wilhelm Reich, unul dintre importanții teoreticieni și promotori ai noilor idei. Însă anticipații ale acestei disoluții identitare existau încă din vremea Contelui de Falloux, politician conservator din secolul XIX, care vocifera profetic: “Și, voi, utopiști sistematici, care faceți abstracțiune de natura umană, ațâțători ai ateismului, hrăniți cu ură și himere, distrugători ai familiei, genealogiști ai rasei maimuțelor, voi, al căror nume era altădată o injurie, socotiți-vă mulțumiți, voi ați fost profeții, iar discipolii voștri vor fi pontifii unui viitor abominabil.”

Astăzi, când realitățile anticipate de unii sunt bine conturate, putem spune că libertatea  e  văzută mai mult  ca o posibilitate de-a testa limitele grotescului şi implicit a toleranţei faţă de acest grotesc. Tot ce este inform, diform, pidosnic, deviant, nefiresc, toate acestea sunt exhibate pentru a verifica limitele acceptanţei. Libertatea devine sinonimă doar cu ceea ce şochează naturalul. Acesta  e un slab exerciţiu al libertăţii față de adevărata esenţă a acestei valori fundamentale. În acelaşi timp, omul rămâne un sclav al birocraţiei, al patronilor lacomi şi al ipocriziei corectitudinii politice, în faţa cărora articulațiile libertăţii autentice  s-au anchilozat demult.

În această lume vor apărătorii bestiilor fanatice să-i integreze pe aceștia. Îi visează în corturi hippie fumând marijuana și spunând bancuri cu Allah și Fecioare. Îi văd ca pe niște hipsteri îndrăgostiți de șaua de la bicicletă, care se duc în cuplu la sexolog, pentru că el sforăie tot mai des, iar ea are migrene. Și toate acestea fără ca Allah să mai fie rugat să intervină. Cam așa își imaginează unii politruci europeni că se va întâmpla cu musulmanii, doar că trebuie avut răbdare. O adevărată utopie care ar presupune armonizarea  între un Islam înarmat cu fanatism apocaliptic și un Occident nihilisto – apatic, și care s-ar putea preta mai degrabă la o proiecție distopică.

Ciocnirea dintre cele două lumi deschide și mai mult rana din corpul civilizației occidentale, ilustrând conflictul dintre Europa clasică obosită și o nouă Europă, care de câteva decenii bune își  demolează tradiția la modul  sinucigaș.  Boala e în oasele reumatice ale scheletului european.