Revolta inutilă și revolta cu beneficii

În esență, românul ca tipar ontologic nu e setat la nivelul unui comportament contestatar, iar ultimele evenimente nu infirmă acest fapt, în pofida aparențelor spectaculoase. O dovedește și faptul că suntem o societate care a trecut printr-o criză economică, înăbușindu-și orice impuls protestatar de anvergură. E adevărat că sistemul a avut grijă să inducă spaima pe la toate colțurile, plusând ca de obicei, pe ideea că în caz de răzmeriță se va interveni armat. Nu cred ca asta a ținut oamenii în case, dar o timorare suplimentară a creat. Așa că în general ne sunt suficiente, abulia înțeleaptă care ne caracterizează de secole sau drogurile cotidiene, alcool și televizor, ambele atacând frontal ficatul și creierul.

Acum s-a găsit această armă, a revoltei cu beneficii pentru sistem, la momentul oportun. Partea cu revoltele spontane și frumoase, ține de manipularea prin inocentare, una extrem de eficientă pentru inimile slabe și mințile naive. Singurele revolte principiale, dezinteresate la nivelul contingenței, sunt cele individuale, de asta sunt și inutile social. Aceste revolte sunt apanajul exclusiv al conștiințelor superioare care nu au instinct gregar, astfel că preferă să rămână la nivelul unei revolte interioare. Restul sunt revolte cu beneficii, organizate, orchestrate, la care se alătură prin contaminare puhoiul care vrea să fie de față la orice se întâmplă pe stradă sau pe bulevard.

Dar pentru toată această scenografie e nevoie și de o cultură a revoltei. Sistemul lucrează pe termen lung, pregătind din timp acțiunile sale prin gesturi aparent nevinovate și chiar seducătoare moral. Spre exemplu e stimulată cultura revoltei și a indignării latente, ca la momentul potrivit să fie direcționate aceste energii  acolo unde-și dorește Sistemul. Astfel s-a propagat de câțiva ani buni civismul pe facebook, oameni care se adună mereu să salveze câte ceva. ”Salvați natura, animalele, bicicliștii!”, ca de aici să se facă pasul spre zona hard; salvați justiția, statul de drept, democrația! La timpul potrivit, când e sunată adunarea, vor ieși la proteste toți cei care au fost încălziți de-a lungul timpului. Practic avem de-a face cu o educație a protestatarului care începe să dea roadele. Se vor ralia la proteste pe teme mari și cei care sunt sensibili la încălzirea globală și poluare. Pentru că oricum, numitorul comun al tuturor relelor sunt decidenții, ei sunt de vină pentru toate, așa că nu mai contează cauza pentru care suferi, important e să protestezi.  Protestatari din toate zările, uniți-vă!

De aceeași manieră, ca în zona civică, se procedează  și în zona politicului. Dacă vrei să creezi un partid naționalist, începi o campanie înainte cu câțiva ani, cu sugestii patriotice afective, trenduri vestimentare, Ziua Iei, povești cu daci și dăcoaice, cântece etno, mâncare tradițională.

La fel se procedează și pe altă coordonată culturală, cea progresistă, mult mai bine expusă mediatic, acolo unde multiculturalismul, feminismul, lgbt-ismul, ateismul, pot fi la un moment dat ingrediente de coagulare politică.

Dar toate aceste aglutinări civice și politice au ca numitor comun sistemul, iar emblemele culturale nu sunt decât niște momeli electorale prin care sunt pescuiți idioții utili. Scopul Sistemului nu e mântuirea culturală, ci acapararea puterii, iar teoriile culturale pot manipula o societate astăzi, astfel încât să nu fie nevoie de o forță armată și de lagăre de reeducare.

În momentul în care propaganda și manipularea sunt denunțate, agitatorii au tertipuri de rezervă pregătite pentru a relua sedarea opiacee. Cel mai comun subterfugiu e cel cu invocarea teoriei conspirației. Un clișeu care se repetă exasperant de mult, încât aproape că-ți pare rău că omul nu poate intra și într-o abstinență semantică. Pe de altă parte, se știe că această găselniță e chiar invenția de manual a conspiraționiștilor. Culmea e că pe termen lung cărțile de istorie nu fac altceva decât să ateste mult hulita teorie a conspirației, dezvăluind faptul că istoria e un lung șir de conspirații și măceluri. Dar dacă uneltirile sunt acceptate în trecut, prezentul nu poate fi pentru unii decât spontan. O altă tehnică de-a submina discursul incriminant e aceea de-a minimaliza acuzele prin însușirea lor exacerbată, menită a produce un efect comic și de-a duce astfel în derizoriu întregul rechizitoriu moral. De exemplu, spui că Soroș e cel care ți-a plătit până și  abonamentul la fitness pentru a-ți crește rezistența fizică în vederea marșurilor protestatare maratoniste.

Legat de contextul actual mioritic, constatăm  că puterea e acum la instituțiile de forță, înainte a fost la politic. Din păcate, privind adânc în abisul psihologiei românești, putem vedea că nu contează spre cine se mută centrul de putere, abuzul e în sângele românului injectat cu drogul privilegiilor și avantajelor. Dacă prin absurd, nucleul puterii s-ar transfera în ograda Asociației Pescarilor și Vânătorilor sau la Organizația pentru Salvarea Animalelor  Mici; viezuri, arici și licurici, și acolo am putea da peste generali abuzivi care trag bine la mistreți și înhață ușor carasul sau peste militante înfocate, dornice să elibereze animalele din cușcă, pentru a face loc  oamenilor.

Onestitatea gândirii pozitive la Trump și șmecheria defetismului mioritic

Ceea ce a răsunat din gura celui de-al 45- lea președinte al Americii, cu prilejul investirii oficiale, a fost mult diferit de discursul oficial al unui politician de sistem.  Noua viziune spre care vrea să întoarcă America, e de fapt mai vechea viziune, America clasică, creștină, conservatoare, dar totuși tolerantă față de alte rase, etnii, în pofida a ceea ce afirmă apostolii politically correct.

Dincolo de promisiunile care vor fi mau mult sau mai puțin onorate, mai relevant mi s-a părut tonul optimist și îndrăzneț, care e de fapt chintesența spiritului american. Așa ceva nu vom găsi niciodată la un politician român, care în afară de  a plânge fals pe umărul poporului și de-a se solidariza ipocrit cu cei năpăstuiți, bucuros în același timp că nu le împărtășește soarta, nu transmite nici un impuls mobilizator. Dacă există un  discurs mobilizator al politicienilor români, acela e unul negativ, de asmuțare a electoratului captiv împotriva dușmanilor de interese.

Însă acest fapt are rădăcini înfipte profund în inconștientul nostru colectiv. Până și românul simplu crede că dacă secretă un discurs demobilizator, demotivant, pesimist,  va paraliza voința celor din jur și astfel el  le-o va putea lua înainte. Acest subterfugiu de care e foarte mândru, pentru ca-l face să se creadă băiat deștept, dezvăluie de fapt frica de competiție. El nu-și dorește să intre în întrecere,  în care fiecare evoluează pe culoarul său. Dacă s-ar putea să-i facă pe ceilalți prin orice mijloace să abandoneze, iar el să câștige la masa verde, ar fi situația ideală. Când nu se întâmplă așa și e nevoit să participe, va face tot posibilul să trișeze și să trucheze concursul.  Rezultatul colectiv al acestei șmecherii ieftine e o țară necompetitivă în toate domeniile ei. America reprezintă taman exemplul diametral opus. Acolo nimeni nu fuge de competiție, ba dimpotrivă, discursul stimulativ se regăsește chiar la baza societății. Astfel apare emulația, fiecare încercând să dea ce are mai bun pe culoarul său, fără să se dedice exclusiv sabotării concurentului. Această emulație generală duce inevitabil la beneficii colective.

Pentru românul laș și șmecher, ideal e să obții ceva în viață doar prin manipularea celorlalți. Iar asta se face cel mai bine demotivând și slăbind voința indivizilor. De asta Romania n-a fost niciodată cu adevărat mare, iar un slogan de genul, Make Romania Great Again, nu va exista niciodată la noi.