Maradona – Zeul plebeu

Pe tunelul de la intrarea în stadion stau înșirate unsprezece siluete tribale de războinici africani. Nici de cealaltă parte nu stau niște piperniciți, unii au fețe de cuțitari nocturni, alții aduc a trupă de dansatori proaspăt concediați. Singurul care conferă înălțime momentului e Diego, cel mai scund dintre toți. E deja un mit și e clar că acesta e cântecul lui de lebădă. Ar putea foarte bine să privească spre tribalii de lângă el cu aerul unui zeu aflat în inspecție printre muritori. Tot trecutul lui de geniu fotbalistic l-ar îndreptăți să facă asta. Dar Diego alege din nou să joace cartea potrivită. Trece pe la fiecare dintre cei unsprezece fotbaliști nigerieni și-i salută cu un zâmbet care emană simpatie și respect. Înainte de meci, marea generație de fildeș a Nigeriei era cotată ca favorită. Figurile războinice se înmoaie ca un pesmet în ceaiul cald. Impactul psihologic al acelui moment avea să fie confirmat de coechipierii săi la finalul partidei câștigate de Argentina. Un gest reprezentativ pentru un om, o lume și o cultură.   

Dar aceasta e doar o față a monedei. Maradona era un lider maxim, un suprem, conștient că era deasupra tuturor și dispus să-și descheie oricând fără modestie nasturii de la cămașa care cu greu îi acoperea egoul. Însă matricea genetică de tip latino își spunea cuvântul și în cazul lui. El nu era un suprem arogant, distant, strivitor ca un pitic care l-a detronat pe Gulliver, ci mai degrabă un David care l-a doborât pe Goliat. Ca mulți alți dictatori sud – americani veniți din popor cu banderola de revoluționar la braț, el nu și-a pierdut umanitatea complet, păstrând mereu în el rădăcinile plebee. De aici poate simpatia lui pentru dictatorii populiști, revoluționari, dar și naționaliști. Această specie de tiran charismatic, care poate provoca o mare adorație, gen Fidel Castro, e marca înregistrată a continentului sud american. Genul acesta de tiran e suportat cu frică, dar și cu iubire. Pe alte meleaguri, tiraniile nasc doar ură ascunsă și resentimentul delegat de la o generație la alta. 

La fel a fost și destinul lui Diego, înainte de-a ajunge Supremul în fotbalul artă, a fost un persecutat, un marginalizat. I s-a refuzat dreptul să joace la Cupa Mondială din 1978, găzduită de Argentina. Acum se știe că a fost mâna unui general din acea juntă militară care conducea cu un pumn de fier țara la acel moment. Dictaturile militare de dreapta erau instalate și sponsorizate de America, iar cum Diego juca pentru echipa poporului, Boca Juniors și nu pentru River Plate, echipa milionarilor botezați cu nume englezesc, prima lovitură a sistemului a și venit. Va fi un lung șir de lovituri atât pe teren, cât și în afara lui, însă fără ca Maradona să fie doar pe post de sac de box. Se va răzbuna în toate felurile, administrând picioare și pumni ca replică pentru ligamentele rupte de către cel poreclit ”măcelarul” din Bilbao, Goikoetxea, care avea deja pe conștiință o victimă celebră, Bernd Schuster, ce va rămâne diminuat fizic până la finalul carierei. Însă forța fizică al lui Maradona îl va ajuta să iasă fără infirmități și cu setea de revanșă înzecită. Restul e partitura interpretată perfect de el, atât ca dirijor, cât și ca solist, în care devine liderul celor mulți de la Napoli, pe care-i răzbună pentru umilințele istorice. În ”războiul civil” dintre Nordul și Sudul Italiei, purtat atât pe teren, cât și la nivelul mafiilor, Maradona a fost liderul revoluționar care a adus efemer, triumful și gloria Sudului. Va plăti scump și pentru această îndrăzneală uriașă.

Despre ce a fost el ca fotbalist, vorbesc de la sine filmulețele care abundă pe internet. Tehnica uriașă în regim de viteză, lupta corp la corp cu cele mai dure apărări din fotbalul modern, în cel mai greu campionat din istoria fotbalului, pe care l-a câștigat de două ori cu Napoli, capacitatea motivațională uluitoare prin care ridica nivelul echipelor sale medii ca valoare și toate acestea făcute fără să-și piardă bucuria jocului, rămânând mereu același lider inimos și generos.  De asta va fi cel mai mare pentru totdeauna, pentru că a câștigat atunci și acolo unde era cel mai greu să câștigi. 

I se reproșează că uneori a trișat, dar și arta e o superbă minciună, una dintre marile iluzii prin care omul mai uită de moarte. Trișeria lui a fost de artist prestidigitator, de copil mare, nu de reptilă camuflată.

Ca superstar a căzut pradă acelorași nămoluri vorace care te scufundă lent dar sigur, droguri, alcool, târfe. Marea lui înfrângere a fost aceea că n-a reușit să facă acordul lăuntric între copilul sărac Diego și superstarul cu Ferrari negru și cu lumea la picioare. A fost o distanță prea mare pentru a întinde un pod durabil între cele două geografii interioare. Înainte de-al răstigni moralizator, ar trebui să ne întrebăm dacă noi am fi putut face asta. Celălalt păcat care i se impută, relația inevitabilă cu Mafia din fotbal și de dincolo de el, e unul care-l face și pe el unicul să revină printre cei mulți. Mafia e în tot și în toate zice o sintagmă clișeu, iar sistemul nu putea rata o asemenea pradă. S-a răzbunat cumplit pe el, lăsându-l din brațe după ce ani la rândul l-a protejat, pentru că puterea unui geniu e mai strălucitoare decât orice.

Și în final, o întâmplare care redă dimensiunea lui istorică. Se plimba neoficial, noaptea prin Piața Roșie, înainte de returul cu Spartak Moscova din Cupa Campionilor. S-a apropiat de zona interzisă, gest care l-ar fi secerat pe caldarâm pe oricare altul. Soldații sovietici l-au recunoscut și l-au tras spre ei în zona interzisă, pentru autografe și poze. Nimeni nu mai avusese parte de un asemenea tratament în acea zonă. E suficient acest exemplu pentru a înțelege că vorbim de unul dintre marile mituri ale secolului XX, alături de Marilyn Monroe, Elvis Presley, J.F. Kennedy.

Un geniu care s-a autodistrus ca atâtea alte genii, rupând buzunarul prea strâmt al umanității sale. Dar pentru asta nu e dator cu explicații oamenilor, ci celui de Sus, care l-a dăruit cu iubire lumii și pe care el, zeul plebeu, nu l-a uitat niciodată.    

Portret al artistului călător

Peronul gării aducea dintr-o dată a scenă de western, deși nu așteptam ”ultimul tren din Gun Hill”. Îmi revin repede și-mi dau seama că nu sunt nici în fața televizorului și nici într-o gară de western. Nu am decorul, dar am personajul. Se mișcă alene, într-un sacou pătat pe spate. Cu pletele și barba transpirate trece greoi printre ceilalți călători, cu gura întredeschisă de sete și de oboseală.

Urcă-n tren și se duce sigur pe el spre ultimul loc al vagonului. Îl urmez. Suntem față în față. Îl urmăresc cum scoate astenic pachetul de Gauloise, apoi cum își aprinde țigara și nesațul cu care absoarbe fumul. Când eram mic colecționam pachete de țigări, fiind fascinat de oamenii care fumează. Îi priveam cum fumează, convins că ei cunosc secretul vieții. Străinul e ostenit, dar ochii îi sunt foarte vii. Nu e prima dată când observ o expresie mai vie și mai spirituală în ochii oamenilor obosiți. Probabil că oboseala trupului te cufundă în dinamismul interior al sufletului. În ciuda oboselii are o privire curioasă, dar ochii lui nu reflectă o curiozitate prefăcută, manipulatoare, de spion cameleon, ci una adânc umană. Privind pe geam, încântat, străinul începe să se simtă din ce în ce mai bine. În pofida ostenelii se simte că vine din neamul teutonilor pe care conaționalul său, Thomas Mann, îi caracteriza ca fiind ”energici si flegmatici”. Și din nou se așterne acel farmec de western, în care se simte bucuria călărețului singuratic care tropăie în pas buiestru cu moartea. Apoi intrăm prin tuneluri tăcute și simțim cum ne îmbrățișează întunericul, ca să ne regăsim în luminița de la capătul lor ca într-un luminiș al ființei, acel lichtung heideggerian, cu a sa eliberare din obscur a tot ce e sacru. Uităm de timp, el adoarme, iar eu aud cum se desfac cătușele gândurilor mele.

Se trezește la un moment dat și mă întreabă brusc, cu ce mă ocup? Îi răspund sec: filozofie. Se uită fără complicitate spre mine și înșiră cu o intonație emfatică, nume de mari filozof germani: Kant, Hegel. Râdem amândoi copios, iar eu într-o pornire spontană îi spun că-mi place filozofia omului liber. În momentul acela îmi zâmbește fratern, emițând niște silabe transpirate din limba păsărilor. Ne simțim pe moment ca două păsări de foc care zboară sub radar. Apoi ne uităm unul la altul de parcă am fi împreună dintotdeauna în scurta călătorie a vieții. Toamna vieții, cu rugina și umezeala ei, ne face să descoperim cu bucurie că igrasia nu a pătruns în pereții sufletului nostru și nici pânza răutății umane nu a apucat să se întindă.

În final, după atâta călărit pe șine, coborâm într-o gară acoperită de zăpadă, iar de sus ninge cu fulgi gri, probabil rămășițe căzute din cer ale cenușii păsării phoenix. Mă îmbrățișează cu o privire prietenoasă, apoi ne despărțim, iar eu îl privesc cum se pierde cu grație printre siluete, ca unul obișnuit de fraged să facă slalom printre sabotorii de serviciu, care încă de atunci au încercat să-i zdrobească fluierele încrederii de sine, dar, vai, nereușita lor se întinde acum, lungă și pustie ca o câmpie stearpă, pe care calcă apăsat pașii imperturbabili ai artistului călător.

Ultimele răfuieli cu statuile sau cu operele cinematografice și literare nu reprezintă un fenomen nou, el erupe de mult timp, doar că unele erupții sunt mai violente, așa cum e și cea de acum.
În ritmul acesta, tot mai mulți autori vor cădea la examenul posterităţii. Shakespeare e deja o victimă de lux, la fel cum e și Mark Twain, în țara care l-a dat și care întreține acest virus cu toată forța ei de superputere. În opera autorului lui Tom Sawyer și Huckleberry Finn s-au operat rescrieri, politicile americane de combatere a discriminării au considerat că negru şi sclav sunt cuvinte ofensatoare ce trebuie înlocuite în textele scriitorului american. Textul literar vechi care părea ca o biblie, cu scripte înfipte în plumb încins, imprimate ca o gravură de neşters pe pagina scorojită, iată că îşi pierde nimbul de nemurire. În funcţie de modificarea zonelor erogene ale politicii, orice mare text literar devine relativ azi. Textul este lesne importat în Word, unde se operează modificări genetice, ca într-o operație de schimbare de sex. Totul în deplin acord cu sensibilităţile politice ale vremii, ca apoi, de la cenzură, textul să se poată întoarce către marele public. Mai contează acum că Mark Twain critica, în felul său, sclavia? Nu. Contează cuvântul negru care cică aduce o ofensă. În acest sens pare a fi vizat și jocul de șah, acolo unde pe lângă faptul că jumătate din piese sunt negre, mai sunt și obligate să aștepte mereu prima mutare a albului suprem.
Această castrare lingvistico – mentală, des operată de dispecerii epocii are o paletă largă de categorii umane prevăzute cu cod roşu, lgbt, negri, feministe. Ca o ironie a istoriei, America îşi trăieşte porţia ei de tiranie, şi într-o oarecare măsură şi Occidentul, asta după ce decenii de-a rândul au reprezentat pentru o planetă întreagă, libertatea. Estul Europei a trăit zeci de ani privind cu jind și speranță peste graniţe, dar și cu naivitate. Noi românii suntem încă la ora aceasta mult mai liberi cultural decât multe ţări occidentale, chiar dacă poliţaii corectitudinii politice mai vânează şi pe la noi cai verzi pe pereţi. Motivul pentru care la noi vor fi greu de implementat măsuri de discriminare pozitivă nu rezidă în vreo conştiinţă înaltă a libertăţii. Faptul că la noi nu se respectă nimic, nici legile omeneşti, nici cele divine, are iată indirect un aspect pozitiv. Oferă o protecţie involuntară faţă de abuzurile poliţiei de moravuri culturale.
Dar dacă statuile întemeietorilor civilizației moderne sau operele unor mari personalități sunt pedepsite, pare că pentru Occident, simbol al lumii libere, crimele comunismului trebuie să rămână nepedepsite. În pofida unor rezoluții adoptate, nu există încă o penalizare a simbolurilor totalitarismului comunist, similară cu cea a însemnelor naziste. Însă atunci când există voinţă s-a demonstrat, atât în Europa cât şi-n America, că acuzele pentru delict de opinie pot apărea oricând. Dar iată, crimele comunismului nu înfierbântă şi nu suscită suficient de multă patimă pentru a crea o voinţă de decizie.
Privind la decăderea în consum a Occidentului, la populaţiile obeze aduse la nivelul unor vietăţi de hypermarket, la tot felul de idiosincrazii politice degenerate, te întrebi dacă nu avea dreptate Constantin Noica să afirme că Europa de azi e a untului, nu a culturii. Însă atunci când Noica spunea asta, vedea cu optimism şansa unui viitor cultural în spaţiul răsăritean, acum privind la noi putem spune că noi nu suntem nici ai culturii, nici ai untului. Singura consolare care rămâne pentru noi e aceea că în lipsa noastră de aderenţă la normă, nu preluăm şi excesul juridico-cultural de îngrădire a opiniei, al societăţilor dezvoltate. Desigur, le mai mimăm şi noi, având o lungă tradiție în mimetism istoric, în schimb nivelul de civilizație nici măcar nu-l mimăm, darmite să-l și asimilăm.

Povestea Ultimului Om



În mai toate povestirile populare regăsim, de regulă, înțelesuri simple și povețe derivate dintr-o morală comună. Dar așa cum basmele pot fi citite în cheie metafizică, dincolo de imaginarul copilăresc, tot așa poate exista o hermeneutică a unor scurte scrieri, dincolo de tâlcul lor popular. Personajul lui Ion Creangă din Povestea unui om leneș e unul dintre acele portrete abia schițate, a cărui mister stimulează o interpretare metatextuală. Cu siguranță, dacă povestea ar fi larg cunoscută, am găsi personajul beatificat în orice Ghid al leneșului, care glorifică atitudinea anti – workaholică, și mai în toată vasta literatură consolatoare, atât de la modă astăzi.
Anti-eroul din poveste este dus de către cei doi săteni la spânzurătoare pentru lenea astrală de care se face vinovat. Acesta refuză până și salvarea de la moarte, venită la pachet cu oferta de patiserie a cucoanei din poveste. Răspunsul ultim al leneșului la propunerea cucoanei, personaj oarecum ireal, creat mai degrabă pentru tehnica povestirii de a scoate la lumină lenea absolută a condamnatului, degajă un aer de indiferență nihilistă: „Ce mai atâta grijă pentru astă pustie de gură!”.
Vorbiți multe și nevrute fără să spuneți nimic, parcă vrea să spună condamnatul la moarte. E limpede de aici că leneșul e psihologic și ontologic un nelatin, dacă ne gândim la maxima lui Cioran: „În țările latine, unde cuvântul nu costă nimic, laconismul trece drept prostie.” Regăsim perfect adevărul acestei sentințe cioraniene în societatea noastră. Nu mai bine să spui vrute și nevrute, să te lauzi, să minți, să manipulezi, pentru că oricum nu vei fi sancționat dacă se va afla contrariul. Vorbele nu valorează doi bani, începând cu cele ale politicienilor. Prin urmare, într-o societatea în care totul este permis la nivel verbal, laconismul trece drept o mare prostie, tipică fraierului care nu vrea să profite, precum e și leneșul din poveste.
Pe lângă laconism, personajul nostru suferă de inerție și autosuficiență, contrariile dinamismului existențial, pe care îl regăsim la sătenii judecători. Aceștia trăiesc în raport cu prizonierul lor, senzația facilă de superioritate motrice, pe care lumea de azi a împins-o la extrem, la nivelul unui dinamism planetar de țeavă de eșapament. Am putea regăsi în acest tipar o corespondență cu spaima omului superficial, de metafizică, ca de o moarte. Până la urmă metafizica produce o dislocare din vitalul imediat. Dar de fapt e tot viață, una filtrată, detașată. E singura posibilitate de simțire precară și efemeră a contemplării divine. A te uita la lume precum Dumnezeu, nu te apropie de moarte, ci de esența vieții.
Dacă filozoful D. D. Roșca vede două tipare umane largi, oameni de acțiune și oameni de reflecție, e limpede că în categoria dinamică îi regăsim și pe săteni. Aceștia sunt eroii sfătoși care își pot ascunde bine în spatele normelor, resentimentele. Ei reprezintă binele normat, dar la fel de bine pot fi doar niște oameni cu păr pe suflet și drojdie pe inimă.
Deși nu acționează în numele moralei legiferate, se simt autorizați de morala comunitară. Sociologic vorbind, acest binom antagonic reprezentat de santinele societății și de cei care trăiesc în răspăr, nu mai e atât de actual în prezent. A trăi în răspăr cu lumea e un fel de a trăda limitele speciei. Astăzi nimeni nu mai aruncă cu pietre în urma celor care trăiesc în răspăr, îi tratează ori cu o toleranță clinică mimată, ori îi ignoră.
Responsabilitatea comunitară a dispărut în fața egocentrismului pragmatic și a individualismului concurențial. Urmarea e că nici rebelii nu mai pot deveni sfinți martiri, filozofi nihiliști, revoluționari utopici, artiști smintiți, nonconformismul împins la extrem riscând să ducă astăzi doar la deriziune existențială, ridicol social, inutilitate de piață. Paradoxal, societatea tradițională rigidă era mai favorabilă excentricității și excepționalismului existențial, decât laissez faire-ul societății contemporane. Și de aici se poate vedea că lumea regulilor, cutumelor nu mai are vlaga de odinioară.
Centrându-ne pe leneșul din poveste, am putea intui silueta morală a unui filozof sau a unui sfânt. Totuși, laconismul său nu îl apropie de un Socrate, care ar avea mai degrabă poftă de locvacitate dialectică pe tema posmagilor muiați sau uscați, iar ataraxia din fața morții îl face să fie străin de un Hristos care suferă pe cruce ca om și îi iartă pe toți ca Dumnezeu, ilustrând natura sa teandrică. Dacă ar fi să rescriem Cina cea de Taină, l-am găsi la antiteză cu Iuda tot pe leneșul din poveste. Pentru trădare e nevoie de un pesmet înmuiat în vin, sugerând beția trădării, precum și nevoia ei de-a lucra prin umectare, lubrifiere, mărindu-și astfel eficiența. Trădarea e dată și de lăcomia omului de acțiune, Iuda fiind primul care înmoaie pesmetul. La antipod l-am găsi pe leneșul din poveste, care l-ar aștepta pe Hristos să-i înmoaie el posmagii trădării.
Deși laconismul său îl îndepărtează de logomahia lui Socrate, există totuși ceva socratic în acest sfârșit și el ar putea fi semnificat de condiția filozofului autentic, cel care sacrifică pentru adevărul propriu, confortul existențial și liniștea socială. Preferă să-și altereze relația socială cu semenii săi, în numele concepției sale filozofice. Acest tip de filozof a fost înlocuit de profesorul de filozofie, marcând sfârșitul filozofiei pe cont propriu. Pentru Pitagora, filozofia era cea care te îndepărta de orice specializare, însă am putea adăuga o excepție, aceea de a te specializa în neglijarea interesului personal.
Dar dacă am urma și alte avataruri ale personajului nostru, l-am putea vedea la fel de bine, aidoma unui cerșetor indian ori a unui budist desprins de încheieturile acestei lumi. Sau de ce nu, ne-am putea gândi la un stoic – epicurian, care își acceptă cu seninătate soarta, după ce a făcut din tihnă și fericire unicul proiect existențial.
Adam e Primul Om, simbol al bucuriei paradisiace, dar și a căderii în păcat, adică în acțiune, temporalitate. La celălalt capăt l-am putea imagina pe Ultimul Om, cel din poveste, pentru care viața își merită sfârșitul. Să fie mai proprie Apocalipsei, abulia, decât violul tectonic cu care ne amenință versetele biblice?
 

Teoria Conspirației – Puterea ideilor sau puterea elitelor?

”Este mai ușor să păcălești oamenii decât să îi convingi că au fost păcăliți.” – Mark Twain

Fără să vrem, călcăm zilnic în capcane lingvistice care ne aruncă apoi și în capcane de gândire. Astfel, ajungem să investim, fără să ne dăm seama, cu o putere supranaturală, tot felul de concepte. Dintr-o dată auzi lumea vorbind de pericolul comunismului, virusul corectitudinii politice, capitalismul care și el ne poate ștrangula oricând. Toate aceste curente, idei, ideologii, par la un moment dat ca niște viruși produși de natura nepăsătoare și nu în vreun laborator uman. Dacă în cazul virusului organic, natura are primul cuvânt și abia apoi omul se poate juca de-a demiurgul cel rău, în cazul celorlalți viruși, producția e exclusiv proprie naturii umane. Însă o dată aruncat pe piață un virus politic, cultural sau economic, el devine autonom în percepția maselor, urmele originii sale ștergându-se din conștiința colectivă. Astfel se ajunge ca de multe ori să fie acuzate sau valorizate aceste ideologii: comunismul a ucis peste o sută de milioane de oameni, corectitudinea politică a pus călușul în gură, e meritul globalismului, al democrației. Sunt când acuzate, când elogiate, aceste ideologii, ca și cum ele ar acționa într-o autonomie deplină. 

E mai degrabă acceptată posibilitatea reală ca idei, ideologii să influențeze și să însuflețească societatea, istoria, ca și cum ar fi căzute din cer, decât posibilitatea ca un grup, o elită, să stea în spatele acestor ideologii. În cazul din urmă e invocată imediat teoria conspirației. Astfel pare mai posibil în realitate, ca ideile să circule de capul lor prin univers ca niște săgeți trase de zei, și să influențeze lumea, decât să existe un grup de arcași tereștri. Nu pare nimic fantastic în prima situație, pe când a doua variantă e suspectată mereu de fabulații conspiraționiste.

Însă nu de puține ori, conspirațiile sunt duse în derizoriu de obsesia de-a avea un răspuns la tot ce nu putem avea acces ca informație. E într-un fel și răzbunarea omului mărunt față de secretul de stat, secretul elitei conducătoare, care e delegat de la o epocă la alta. De aici și înclinația spre un ocultism de talcioc la mulți dintre specialiștii în teorii ale conspirației. Prin aceste scenarii rocambolești de tip fantasy, teoria conspirației ajunge să bântuie de-a lungul istoriei ca o fantomă șifonată și înzorzonată. De cealaltă parte, tot din categoria oamenilor simpli, sunt cei care neagă din orgoliu orice posibilitate concretă a conspirației, pentru a nu se simți mici și neînsemnați în fața elitei, conservându-și în felul acesta o importanță socială în propriii ochi. Sunt genul de oameni care cred că votul lor contează precum și orice atitudine civică stradală sau virtuală. Mai sunt și alții care refuză doar aparent probabilitatea conspirației, din conformism social. Nu e bine să suspectezi autoritățile, pentru că asta s-ar putea să-ți creeze probleme în carieră, societate. Aceștia, de fapt, cred în sinea lor în conspirație, dar se tem de puterea autorităților de-a dirija societatea și asta-i determină să pozeze în naivi.

Revenind la ideea de conspirație, pentru a o putea analiza adecvat trebuie să excludem cele două abordări extreme. În primul rând, conspirația e ceva omenesc, preaomenesc, nu e nevoie de puteri supranaturale și de supraoameni pentru a putea fi realizată. Deși termenul definește un complot, o înțelegere care vizează nivelul înalt al puterii, urzeli, înțelegeri secrete se fac până la cel mai mic nivel al celulei sociale. Intriga de birou prin care cineva își pierde funcția de conducere și altcineva îi ia locul e o conspirație pusă în practică, chiar dacă la un nivel redus. Nu trebuie să mergem neapărat până la definiția de un cinism simpatic, dată de un personaj din ”Cel mai iubit dintre pământeni” –”Omul e un intrigant”, dar putem vedea că tendința spre intrigi mărunte domină frecvent societatea umană. De la răutăți de birou care aprind scânteia pentru o urzeală, la intrigi de scara blocului, bisericuțe și țapi ispășitori, toate impregnează  viața în cele mai mici amănunte ale ei. 

Dacă sunt capabili oamenii simpli în perimetrul lor mărunt, de înțelegeri secrete, e limpede că elitele cu forța de care dispun nu pot fi bănuite de angelism. De multe ori ceea ce astăzi e teorie a conspirației, peste mult timp va fi o conspirație politică studiată în manualul de istorie. E plină istoria de conspirații confirmate. Spre exemplu, au trebuit declasificate arhivele sovietice în anii 90, pentru a se putea demonstra că Lenin a fost susținut financiar de Germania pentru a declanșa Revoluția Bolșevică, alături de Troțki, sponsorizat abundent la rândul lui, de către bancherii de pe Wall Street, adică America. Decenii la rând o asemenea ipoteză ar fi părut multora un scenariu conspiraționist fantastic.

E adevărat că uneori nu există documente care să ateste acțiunea politică, astfel că orice mister neelucidat suscită diverse scenarii conspiraționiste. Însă nici în acest caz nu putem vorbi de crime perfecte. Spre exemplu, pentru cei mai mulți dintre cercetători și politologi a devenit limpede că  deciziile de asasinat politic nu se iau în birouri, ci mai degrabă în zone neconvenționale, păduri, mijloc de lac. În lipsa unor documente, cele mai multe asasinate nu pot fi probate și atunci lipsesc de la sertarul istoriei arhivate. Totuși, cei care vorbesc de asemenea practici au avut acces la fortăreața puterii, de unde se mai scurg uneori, chiar și sub formă de bârfe, adevăruri despre practicile secrete care ajung să formeze în timp o arhivă invizibilă. Concluzia este că găsim de fiecare dată în spatele unei acțiuni politice, revoluție, asasinat sau ideologie promovată acerb, puterea elitei, oricare ar fi ea. Un bun paravan pentru elite de a-și camufla acțiunea a fost reprezentat mereu de către diversele filozofii politice: de la dialectica hegeliană a spiritului în istorie, la viziunea lui Thomas Carlyle despre eroii și geniile care fac istoria, cu care gânditorul german se întâlnește atunci când afirmă despre Napoleon „Câtă forță concentrată în același punct, iată spiritul universal călare”, la Marx, care ajustează teoria lui Hegel, prin dialectica materialistă a claselor sociale, concepție care l-a influențat și pe Tolstoi în ”Război și Pace”, unde acesta privilegiază rolul maselor în realizarea istoriei. Un alt exemplu de cădere în păcatul abstractizării istoriei îl oferă și istoricul Paul Johnson, pentru care absența sau prezența conceptului de piață liberă, de-a lungul istoriei, este responsabilă pentru ruinarea sau înălțarea unor imperii. În felul acesta, vorbind mai mereu de idei, concepte întrupate în personalități mesianice și de mase mișcate de spiritul istoriei se eludează și se ocultează rolul concret al elitelor dinastice.      

În tot acest angrenaj, un rol important îl au și agenții culturali ai sistemului,  cei responsabili cu răspândirea ideologiilor. Naivă la modul voit sau nu, teza lui Raymond Aron, care vede în dogmele ideologice ”opiul intelectualilor” împrăștie și ea mult fum peste realpolitik.  A vorbi de idei opiacee care îmbată mințile directorilor de conștiință e tot o modalitate de-a administra opiu intelectual și de-a rămâne în zona idealistă a purelor acuzații culturale. Pentru intelectualul public, arghirofilia și poziția socială sunt cel mai puternic opiu. Puterea ideilor de care vorbește și Isaiah Berlin există, dar nu atât pentru a-i seduce pe intelectualii publici, ei sunt histrionii manipulatori în acest joc, ci pentru a-și exercita atracția asupra celor naivi și idealiști. Însă fără elite care să susțină din spate acea idee, oricât de interesantă ar fi aceasta, ea rămâne în obscuritate.

Elitele sunt cele care având puterea financiară dobândită dubios din generație în generație se albesc public atât prin caritate financiară, cât și ideologică. În felul acesta pot da impresia că scopul dobândirii averii a fost binele celorlalți. O mostră de caritate ideologică este utopia care proclamă o rasă unică care să lucreze în folosul binelui universal. Un globalism  antropologico – cultural suprapus peste cel economic, care reprezintă de fapt miza adevărată. Pentru asta se pun la bătaie resurse uriașe de îndoctrinare, prin învățământ, media, ong-uri. O întreagă societate e marinată în aceste concepte globaliste, devenind atât de îmbibată încât ajunge să creadă în timp că aceasta e condiția sa naturală. Orice ideologie este de fapt mănușa prin care elitele își ascund amprenta personală.  

Nu teoria conspirației a făcut victime în istorie, ci practica ei. Întreaga istorie e străbătută de teroarea conspirației, iar cei care refuză această realitate îngroașă mereu turma celor care nu suportă riscurile întâlnirii cu  natura umană nedezinfectată și fără mască.

Aliații virusului

De la începutul pandemiei,  autoritățile mondiale și statele dezvoltate nu pregetă să șocheze prin cinism și incompetență. De curând, serviciile secrete germane l-au confirmat pe Trump, în ceea ce privește OMS, condusă de Tedros Adhanom Ghebreyesus, favorit al Chinei, care e acuzată că a tăinuit gravitatea acestei epidemii devenită ulterior pandemie. Pe tot parcursul acestei perioade, OMS s-a decredibilizat prin comunicate demne de Streinu Cercel. Dacă la început, Organizația Mondială a Sănătății falsifica realitatea bagatelizând virusul, acum îl compară cu HIV și declară că nu vom scăpa în veci de el.

Pe de altă parte, statele nu sunt nici ele mai lucide în această perioadă, aici de departe remarcându-se autoritățile suedeze. Această țară scandinavă este tărâmul progresului postuman, producând în laboratoarele sale de inginerie socială, viruși antiumani pe lângă care covid19 reprezintă blândețea întruchipată. De câțiva ani, mii de suedezi și-au introdus cip-uri in piele, chipurile pentru a nu mai căra cu ei carduri, chei, ca și cum portmoneul era una dintre poverile cele mai mari pe care umanitatea o căra cu ea anevoios prin istorie. Actuala pandemie se pare că stimulează acest proces, care, evident, se face în numele progresului. Cât de fericiți și mândri ar fi fost Stalin sau Mao să aibă pe mână un asemenea popor, care își oferă libertatea individuală cu zel și gratitudine, în mâna autorităților. Ce aparat gigantic de control și represiune trebuiau să construiască marii dictatori, o întreagă birocrație a crimei cu scopul de-a deține controlul absolut al populației. E adevărat, în primul caz rezultatele au fost imediate, pe când la suedezi a fost nevoie de câteva decenii de cipuri ideologice înfipte în capul copiilor, încă de mici.

Însă pretinsul leagăn al drepturilor și libertăților omului, extrem de sensibil  la orice discriminare a vreunei categorii de vârstă, sex, rasă, religie, a emis prin vocea ministrului Sănătății, următoare mostră de cinism criminal:  „Nu am reuşit să ne protejăm bătrânii. Este un eşec pentru întreaga noastră societate. Trebuie să tragem învăţăminte din asta, această pandemie nu s-a încheiat încă”. Această declarație cinică e făcută cu un aer de fatalism, de parcă statul a încercat, dar nu a reușit, când de fapt, guvernul suedez, prin tratarea iresponsabilă a crizei de sănătate, a contribuit direct la acest carnagiu în rândul bătrânilor. Rezultatul este unul pe măsură, suedezii au mii de morți de la începutul pandemiei, iar celelalte state scandinave, câteva sute.

Afirmația lui Sartre ” Infernul sunt ceilalți” rămâne o constantă a naturii umane. De crime și interdicții sunt vinovați doar ceilalți, mai ales dacă nu sunt apostoli ai ingineriei sociale antiumane.

De la vid la covid și înapoi

Omenirea a fost întreruptă de un virus în plin elan global și tehnologic.  Acest avânt promitea o epocă post-umană, o epocă a inteligenței artificiale și a globalizării desăvârșite. O societate a cip-urilor și a scan-urilor. Până se va relua demersul miraculos, umanitatea a luat un pic de pauză, timp în care se freacă cu spirt pe mâini, dar și asta cu spirit de economie, că e limitat stocul. La fel, mânușile de plastic cu care spălau hainele în vale, bunicile din sate, sunt și ele greu de găsit. Măștile vin în farmacii mai greu decât marțienii pe pământ. De la iminenta epocă post umană, ne-am întors un pic în bordeiele cu wi-fi, de unde ieșim câte un pic la lumină să vedem dacă nu a trecut dihania apocaliptică.

Deocamdată, virusul a întrerupt fatal alți viruși ai prostiei umane, care abia așteaptă să-și reia activitatea. A nu se înțelege că e binevenit acest covid, doar că  el ar putea oferi șansa de-a ieși din vidul interior care se extinsese la nivel global. Slabe speranțe, evident. Dovadă ca sunt viruși mult mai puternici ca acesta. În plin început de pandemie, primarii din Florența și Milano încurajau lumea să îmbrățișeze chinezi pe stradă, pentru a combate rasismul. Feministele din Madrid se pregăteau de una dintre mărețele lor ocupații,  marșul, urlând ca din gură de șarpe că au fost ținute în case.  E însă foarte posibil ca toate demersurile de dinainte de pandemie să fie reluate, odată cu încheierea acesteia. Industriile globale să duduie din nou, multiculturalii să se poată îmbrățișa inter-rasial fără să se bage în spital, feministele cu nervii la pământ  vor putea să-și reia marșurile isterice, mulțumite că virusul n-a fost misogin și a atacat mai mult bărbații, românul va rămâne în continuare frate vitreg cu codrul ciuntit, având ca mamă și tată bun, berea și grătarul, roboții or să iasă pe bandă rulantă, gadget-urile își vor continua evoluția, iar mărețele spirite ale IT-ului vor mai născoci o aplicație de măsurat apa bătută-n piuă.

Asta pentru că omenirea nu va dori să-și accepte limitele. N-a făcut-o niciodată. După ciuma care a secerat Europa în Evul Mediu, oamenii s-au apucat mai abitir de treabă, la fel după fiecare pandemie, război mondial, omenirea a luat-o de unde a lăsat-o, dând mereu cu oiștea în gard. Dacă n-ar face asta și ar învăța ceva și-ar da seama că suntem doar o trestie, din păcate nu atât de gânditoare ca în vremea lui Pascal, mai degrabă o papură vodă în lobodă, fudulă nevoie mare de preumblarea turistică globală și de zbenguiala prin paradisul de plastic al consumismului.

Pentru cei care se pot detașa și gândi profund ar fi multe de învățat  și de schimbat. Spre exemplu, oricine care cunoaște bine istoria, știe că traiul în comunități locale, regionale e mult mai adecvat naturii umane, decât această depersonalizare prin cetățenie globală. Pentru că dacă se va pierde ceva după această experiență, acel ceva va fi încrederea în autoritățile globale. Autoritățile locale sau naționale își fac treaba după caz, uneori cu competență, alteori cu prostie și ticăloșie. În schimb, autoritățile globale, despre care știam că sunt supercosmice, care păreau să controleze tot ce mișcă pe această planetă s-au dovedit a fi în totalitatea lor și incompetente, și ticăloase. Toate marile organisme politice mondiale, de economie sau de sănătate s-au dovedit a fi complet inutile și ineficiente în fața unui virus gripal. Rețeaua de informații globală, Big Brother-ul planetar, dintr-o dată n-a mai existat.  

În nerușinarea lor globală, elitele vor pretinde ca totul să se reia ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. O urmă de speranță ar putea totuși licări. S-ar putea ca de data aceasta mult trâmbițatul utopic consens global să fie mai departe ca oricând de realizare, iar acest fapt să fie în favoarea sănătății globale.