Hai cu şampania, la masa mea…

Aflăm că MRU, care-şi caută ungurenii prin ţară, s-a dedulcit cu graţie la produse de lux pe timpul scurtei sale şederi în fruntea guvernului. Probabil ghidat de ideea că viaţa e scurtă, pedantul intelectual a vrut să fie înconjurat de un protocol de padişah.

E adevărat că n-a fost valabilă exigenţa şi-n cazul membrilor cabinetului, care au fost cam pastă de mici, nu caviar. Dar nu mai contează, important e că avem şi oameni cu gusturi fine. Ne-am săturat de pălincaşii roşii ca nişte gogoşari, de şpriţarii iubitori de tot ce sfârâie, aşa că ar trebui să ne bucurăm de lifestyle-ul pe care l-a adus în viaţa politică fostul premier. Snobismul şi pedanteria erau uşor de citit în cazul lui MRU, ca să nu mai vorbim de carierismul nevrotic de douăzeci de ani, de la utc-ismul incipient, până la a fi prieten cu toţi în politică şi a ocupa cu tot oportunismul de rigoare o paletă largă de funcţii. Ciocoismul cu ştaif, în schimb, nu părea vizibil.

Totuşi, de la intelectuali te aştepţi la o anumită frugalitate, şi la mai puţină lăcomie şi mercantilism. Dar la noi nu e aşa, intelectualii intră în politică din exact aceleaşi motive pentru care o fac şi umflaţii, mafioţii de omenie camuflaţi în politicieni, adică vor şi ei un cârnaţ mai lung. De aici din această lume paralelă, aceşti inşi, pentru că MRU e doar pe post de exemplu livrat de momentul prezent, vorbesc de criterii morale, de dictatură, de dosare politice, iar între două ţipete patetice, mai comandă un whiskey scump, un concediu exorbitant.

Şi culmea, ei aceşti aristocraţi de sistem, se mai împart şi ideologic, în stânga şi-n dreapta. Dar oricum ar fi, de oricare parte a doctrinei, putere sau opoziţie, fineţurile rămân. Unii se mai şi încuscresc, prin încrucişare de famiglie politică, probabil ca-n cazul în care unii lasă puterea, să vină cuscru numărul doi, să mai cotizeze şi el. La fel cum alţii îşi bagă fiicele în Parlamentul European, nevestele, rude de toate gradele prin ministere, pentru a alimenta mereu podul cu slănină, că nu se ştie niciodată. Cam aşa se face politică în România, restul sunt zgomote tv, la posturile altor băieţi deştepţi, prieteni şi ei cu politicienii, deci cu statul şi contractele sale.

Probabil că Nicolae Guţă e un autor muzical străin de MRU şi ăsta e un lucru bun. Din păcate, voluptatea, behăită muzical de celebrul manelist, de-a vedea cum vine la masa ta, şampania, s-ar putea să-i unească.

Naţionalism de operetă

A fost adusă pe tapet, cu prilejul ultimei crize politice, tema naţionalismului. Evident că e doar o operaţiune de imagine, o tentativă de a gâdila ombilicul poporului neaoş şi nimic mai mult.

România dacă se decuplează de la UE şi de la parteneriatul cu America, în câteva luni sucombă cu SMURD-ul lui Arafat cu tot. Problema nu se poate pune în termenii aceştia, mai ales pentru că nici nu ai unde te duce. Nu mai există blocurile politico-militare din timpul războiului rece. Putin face bani şi cu Germania, iar oligarhia rusească e pragmatică. Prin urmare, România nu e pusă în faţa a două opţiuni cu rezolvare pozitivă. În schimb, dacă e greu să ieşi peste noapte din interiorul UE, totuşi asta nu înseamnă că ai garanţia unui loc călduţ, indiferent ce-ai face.

Poţi să-ţi pierzi credibilitatea, să decazi ca stat membru, pentru că există şi acolo, ca peste tot în viaţă, o ierarhie. Din păcate noi suntem pe ultimul loc, în această ierarhie, din punct de vedere economic, fiind cea mai săracă ţară din Uniunea Europeană. Şi evident, demonstrăm, că nici democratic nu stăm bine. De fapt toate acestea se leagă, sărăcia, corupţia şi reflexele anti-democratice sunt ingredientele aceluiaşi meniu. Cântând refrene de cântece patriotice nu vom progresa cu nimic. Plus că naţionalismul nostru e doar de operetă, noi nu suntem sârbi sau greci, nu că ar fi bine să fim, doar că avem tendinţa de-a vântura doar un soi de naţionalism văicăreţ, de maimuţe plângătoare, victime eterne, nicidecum de-a ieşi cu pieptul în faţă.

Dar, între timp, vedem că stăm prost la monitorizarea pe Justiţie, iar Schengen-ul ne mai aşteaptă. Acest eşec e de pus în cârca întregii clase politice. Cu toate acestea, noi nu vrem să luăm lecţii de la nimeni, sună discursul pentru uz intern. Nu ştiu cum am ajuns noi în ipostaza aceasta, când toate statisticile arată că deşi lucrăm cel mai mult ca număr de ore dintre ţările UE, suntem cei mai puţin productivi.

Probabil că nu luăm lecţii de folclor de la Europa, asta da. Dar trecând peste demagogia patriotardă, evident că niciun politician nu-şi va permite să întoarcă spatele Europei, numai că discursul de uz intern, aflat în disonanţă cu cel extern, nu prea mai merge. Ce se discută sau se decide la Bucureşti, are imediat ecou în spaţiul UE. Aici va trebui să fie învăţătură de minte, că nu poţi arunca cu vorbe doar de dragul electoratului, pentru că totul se cuantifică şi la un moment dat se decontează, şi nu la modul declarativ.

Nu va ieşi niciodată un lider european să se bage-n răţoieli de cafenea, dar până la urmă lipsa diplomaţiei se poate plăti când te aştepţi mai puţin şi pe chestiuni importante. Victimele acestor goarne naţionaliste au fost şi românii din străinătate, ca şi cum oamenii aceia au plecat de bine de aici, iar ce-i de aici o duc nemaipomenit. Politicienii ar trebui să înţeleagă că majoritatea celor din ţară sunt potenţiali emigranţi şi că românii emigranţi reprezintă în sine un vot de blam la adresa lor, chiar dacă li se va anula şi dreptul democratic de-a mai vota sau de-a fi pe listele electorale.

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/nationalism-de-opereta-128246.html