Extremismul clasei politice

Sătui de atâtea proteste, guvernanţii au început vânătoarea de vrăjitoare. Văd numai extremişti prin pieţele României. Atât premierul cât şi ministrul Culturii, Daniel Barbu, au o marotă cu neofasciştii şi neolegionarii. Ponta o spune răspicat: „e vorba de faptul că nu ne întoarcem la anii `30, când îşi făceau legionarii de cap pe străzile Bucureştiului.”

Neştiind să fie doctor şi în istorie, îi putem îngădui acest semn de ignoranţă. Aşa antidemocratică şi antisemită cum a fost, Mişcarea Legionară avea un milion de aderenţi în 1940, iar la alegerile din 1937, fiind al treilea partid, ca scor electoral. Deci nu erau nişte simple bande pe străzile Bucureştiului.

E impresionant, totuşi, cum a putut propaganda comunistă să fixeze atât de bine în mentalul colectiv pericolul legionar. De la Ion Iliescu încoace, toţi văd numai fantome legionare prin pieţe. Legionarii au stat la putere patru luni de zile, iar comuniştii 45 de ani. Nu spune nimeni că nu au făcut suficiente rele în cele patru luni sau chiar în perioada de opoziţie. A fost o mişcare nocivă, doar că n-a apucat să fie cea mai toxică experienţă istorică a secolului douăzeci, pentru noi românii.

Trauma noastră istorică vine din experienţa comunistă. Iar faptul că la congresul TSD, au participat tinerii maoişti din China, e un lucru chiar grav, pe când în piaţă, singura legătură dintre Mişcarea Legionară şi cea ecologistă e culoarea verde. Dar e mai uşor pentru ministrul Barbu să vadă doar neolegionari şi neofascişti, decât să managerieze cultura. Tocmai ce a mai bifat un eşec la Târgul de Carte de la Frankfurt, unde după cum s-a spus, ne-am fi prezentat „în şlapi şi capot”. Pare a fi cel mai slab ministru al Culturii, cu toate că n-am avut niciodată oameni prea eficienţi în acest portofoliu.

Legat de proteste, puţină nesupunere civică nu strică în ţara asta, obişnuită cu supuşenia seculară. Însă nici protestul nu trebuie să devină un scop în sine. E adevărat că dacă în cazul Roşia Montană, proiectul e contestabil şi economic, în ceea ce priveşte gazele de şist, avem de-a face cu un posibil uriaş zăcământ, cu perspectiva independenţei energetice şi cu o companie serioasă, legitimată de-a lungul timpului, la nivel de administraţie prezidenţială americană. Ar fi o eroare ca picând într-o isterie ecologistă să se piardă discernământul unor politici strategice pentru România.

Protestele ecologice sunt bune, dar nici exagerările nu sunt sănătoase. Parcă nu te-ai fi aşteptat totuşi, ca într-o ţară certată cu respectarea statului de drept, cu independenţa justiţiei, putred de coruptă şi ultima între ţările UE, prima cauză pentru care se iese în stradă să fie cea ecologistă. Până una – alta, pericolul major pentru noi îl reprezintă politicienii români care dau dovezi de extremism cu fiecare ocazie, la adresa cetăţenilor din această ţară.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/extremismul-clasei-politice-139944.html

Marile şpăgi vizează marile proiecte

A devenit o banalitate faptul că România trăieşte într-o realitate economică schizofrenică. Pe de o parte sunt livrate nişte cifre macroeconomice, cu tot felul de procente minuscule de creştere, fără nicio consecinţă în buzunarul cetăţeanului, iar pe de alta, universul clientelar al firmelor care trăiesc din contracte oneroase cu statul.

Denunţul ministrului Marilor Proiecte, Dan Şova, privind tentativa de mituire a firmei Selina vine să reflecte în continuare această realitate subterană a achiziţiilor publice. A existat o reacţie virulentă, anul acesta, odată cu implementarea legii care ridica pragul pentru achiziţiile publice directe. Astfel că după noua lege, pragul la achiziţiile publice directe, în cazul produselor şi a serviciilor, a crescut de la 15.000 la 30.000 de euro, iar în cazul achiziţionării de lucrări, la 100.000 de euro, tot de la 15.000. Aici e majorarea semnificativă, pentru că tot aici sunt şi contractanţii clientelari de bază, care stau cu gura deschisă.

În contextul acesta, regiile autonome, consiliile judeţene, primăriile şi multe alte autorităţi publice au mult mai multă libertate să dea contractele cui trebuie, nu prin licitaţie. Ele pot folosi şi tehnica fracţionării contractelor, în cazul în care sumele depăşesc plafonul impus de lege, astfel că se poate evita licitaţia. Nu trebuie neglijat nici cazul contractanţilor „mici”, de genul primăriilor de sat, comună ori oraş, unde posibilitatea să nu mai fie organizate deloc licitaţii este foarte mare.

Dar ar fi o naivitate să credem că această modificare a îngropat legalitatea economică în România. Ea n-a funcţionat niciodată. Şi chiar dacă s-ar face licitaţii pentru orice tip de achiziţie măruntă, tot ar fi trucate. Sunt notorii deja tehnicile de măsluire a licitaţiilor. Spre exemplu, ofertanţii se abţin sau îşi retrag oferta la adjudecarea finală, astfel încât să fie acceptată oferta unuia dintre participanţi, beneficiar al înţelegerii. Imaginaţia nu are limite în aceste cazuri, trucurile fiind nenumărate. În ultimă instanţă, concurenţii se pot înţelege să împartă piaţa şi decid să nu se concureze între ei pentru anumiţi clienţi ori pentru o anumită zonă geografică.

Licitaţii trucate s-au făcut şi se vor mai face. Iar mita va funcţiona în toate cazurile, cu sau fără licitaţie. E adevărat că noile măsuri mai uşurează, din punct de vedere formal, accesul necinstit la banul public. Dramatic e faptul că omul de rând, după douăzeci şi trei de ani de furt, încă nu simte că el este perdantul acestor scurgeri din banul public. Atunci când o firmă dă şpagă unor funcţionari reprezentanţi ai statului, iar aceştia ridică la schimb costul lucrărilor, păgubitul este cetăţeanul simplu.

Acei bani ar fi putut să se regăsească în lucrări de infrastructură, spitale, şcoli. Nemaivorbind de efectul toxic asupra mediului economic, pentru că în acest caz nu mai putem vorbi de competiţie sănătoasă. Aceasta este consecinţa teribilă a afacerilor cu statul, a clientelei politice. Cu licitaţie sau fără, mita însoţeşte mereu orice afacere, iar clientela fiind transpartinică e şi implicit nemuritoare.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/marile-spagi-vizeaza-marile-proiecte-139733.html#rate_article

La mulţi ani, cu executare!

Tot timpul ni s-a spus că e bine să mergem la vot, că votul e esenţa democraţiei. Realitatea a dovedit mereu că votul nu e suficient pentru consolidarea  democraţiei.  Nici măcar un vot curat nu e suficient pentru o democraţie sănătoasă, darmite atunci când el mai e şi fraudat. Pentru demagogii civici, cei care în anii electorali îndeamnă ca nişte guru hipnotizatori, electoratul la vot, stenogramele fraudării referendumului de anul trecut, nu vor fi inhibante.

Se va spune că fraudă a fost şi la alte alegeri. E foarte adevărat, nu e vorba aici de-ai scoate pe unii basma curată.  Doar că anul trecut, dat fiind faptul că  nu era nevoie doar de  voturi pro sau contra, ci de simpla prezenţă la vot,  dezmăţul fraudei  era şi mai uşor de organizat. De fapt, Dragnea ilustrează totul prin ordinele de luptă date:  “Organizaţi-vă să mi-i aduceţi pe toţi la vot, băi! Îi legaţi, îi luaţi în braţe.”

În condiţiile acestea, în România, nici votul obligatoriu n-ar mai trebui legiferat. Pentru anumite zone, fiefuri politice, obligativitatea votul există demult.

De aici înainte n-o să auzim altceva despre acest dosar, decât că e lucrătură politică. E singura problemă care produce tensiuni în cea mai săracă ţară din Uniunea Europeană, lupta pentru justiţie. În rest, economia este abandonată unei minime supravieţuiri. Dacă toată viaţa ai fost sărac, cum să nu mai poţi s-o duci până la capăt aşa. Românul e resemnat. De asta proteste economice nu există, nici abuzurile din justiţie  nu scot lumea în stradă, doar cianura mai sperie românul.  În rest, le-a învins pe toate.

Dar n-o să ne plictisim, suntem şi asiguraţi în acest sens de maeştrii circului de stat. Crin Antonescu ne încântă cu această declaraţie:

“Dinamica politică din România are cel puţin meritul că nu ne lasă să ne plictisim. Nu ne putem plânge nici eu, nici dumneavoastră, nici cetăţenii că ducem lipsă de neprevăzut, că avem o monotonie ca în Suedia.”

Slavă  domnului că nu trăim în Suedia sau că n-avem canale tv plictisitoare ca-n Occident, aşa cum ne spunea un măscărici cu muşchi.

Bine că avem circ, că USl-ul se joacă de-a coaliţia şi că vom asista în continuare la baletul cu Justiţia. Marele Vosganian se ilustrează în acest sens. Momentan este în siguranţă, ceea ce pentru noi toţi e dătător de relaxare. Salvarea noastră stă ascunsă în barbişonul său. Venit parcă din interbelicul corupt, are şi un aer clasic, dar şi modern totodată. E şi pămătuf de scriitor în el, dar umblă şi cu socotitoarea la purtător. Ideal pentru a conduce ministerul Economiei în cea mai săracă ţară din UE.

Pentru cetăţeanul normal şi cinstit din această ţară, n-are absolut nicio importanţă circul acestor escroci. Însă dictatura mediatică instaurată de ei, e greu de stăvilit.  Mai ales că şi-au aranjat să aibă campanii electorale, din doi în doi ani. Aşa că ei combat plictiseala, nu sărăcia şi corupţia. Dacă ei ne urează nouă, distracţie plăcută, noi nu putem decât să le urăm penalilor politici, ceea ce se urează mai nou: la mulţi ani, cu executare!

Justiţia, între baroni şi UE

Politica românească înseamnă doar aprinderea din când în când a unor focuri, desigur de paie. Acum, revine tema cea mai delicată, justiţia. Preşedintele jucător, aflat de o vreme mai mult pe tuşă, mai vrea să intre măcar în ultimele minute pe teren. Drept urmare, ne anunţă cu emfază că rupe pactul de coabitare. Un pact artificial, creat mai degrabă la sugestia puterilor occidentale. Dar nu se va rupe nimic, că nu e nimic de rupt. Pactul nu există de facto.

Cât priveşte justiţia, ea a început să existe, firav, de câţiva ani, dar acesta nu e meritul clasei politice. Cine declară impunitatea pe teritoriul României, ca politică de stat, va avea zile negre în Uniunea Europeană. De asta s-au făcut nişte paşi, dar nu foarte mari. În orice caz, nu suficienţi pentru a justifica panica unora care clamează apocalipsa justiţiei.

Se vorbeşte de asediul asupra justiţiei, de blocarea ei, de parcă am fi avut un mecanism care să funcţioneze ca uns. În afară de vreo trei, patru arestaţi celebri, dar şi ăia cu puşcărie ca la Las Vegas, vorba oierului întemniţat, plus averile rămase intacte, nu prea a duduit justiţia. Culmea că majoritatea dosarelor mari, finalizate cu condamnări, s-au făcut de când e USL la putere. E de înţeles, în cazul acesta, disperarea unora, gen Dragnea, care văd că au ajuns la putere, ca eventual să ajungă la puşcărie. Unde s-a mai pomenit aşa ceva!

Adică te chinui să umbli cu urna prin cimitire, faci totul pentru a atinge o majoritate dodoloaţă, ca tu după asta să tremuri că intri la Bastilia. În cazul ăsta, mai bine stăteai în opoziţie, unde nu te-a deranjat nimeni. Oricum, a fi în opoziţie în România nu înseamnă că şomezi, mai rămân nişte conducte pentru banii de la stat. Aşa că va fi complicat cu baronetul psd-ist în anii ce vin. Ponta sau oricine va conduce PSD-ul va sta între puştile baronilor şi biciul europeano-american. Cine a zis că e uşor de condus o ţară coruptă în Uniunea Europeană!

Dacă ne-am fi aflat în Uniunea Eurasiatică totul ar fi decurs foarte uşor. Baronii noştri, spre deosebire de oligarhii ruşi, n-au un Putin pe care să se sprijine la greu. Sau din care să dea citate, aşa cum o face şi magnatul rus Sergey Vereemenko, care atunci când vine vorba de corupţia din Rusia, îl invocă pe tătucul Putin. Ţarul roşu a lămurit problema foarte simplu, declarând despre ruşi: „corupţia e mentalitatea noastră”.

Neavând libertatea aceasta, politicienii români vor fi obligaţi să joace la mai multe capete. Nu se va putea tranşa această problemă. Nu mai putem avea impunitatea anilor ’90. S-au dus anii de sus ai estului sălbatic. Dar nici nu vom avea o ţară ca afară, nu vom fi vreo Finlanda. Corupţia e mentalitatea noastră deopotrivă, iar cu asta nu se poate lupta nimeni.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/justitia-intre-baroni-si-ue-139425.html#rate_article