Nu-ul de la urne naşte D.A.

Alegerile s-au încheiat şi dacă nu te uiţi la rezultate ai senzaţia că toată lumea a câştigat. Probabil că unii n-au câştigat nici măcar experienţă. Concluziile tuturor partidelor sunt favorabile scorurilor obţinute.

Toată lumea e mulţumită până la urmă, de parcă şi-ar fi depăşit condiţia. Asta da gandire pozitivă. Dar undeva există şi un sâmbure de adevăr aici, nu doar o bravură.

De fapt, politicianul român nu e învins niciodată, pentru simplu fapt că aflarea sa în politică, sau în treabă, e de fapt un câştig. Iar câştigul nu poate fi decât personal. Aşa că, chibiţii care dramatizează pe margine pot deveni uneori ridicoli şi patetici, atunci când se dau de ceasul morţii privind unificarea dreptei sau alte strategii politice. Unificaţi sau dezbinaţi, politicienii o duc bine. E adevărat că pot s-o ducă şi mai bine, gradele de comparaţie funcţionează în cazul lor, doar în sus.

Asta şi ţintesc marii perdanţi ai dreptei, PNL şi PDL – partide consolidate care au obţinut scoruri foarte slabe – prin reciclarea alianţei D.A. PNL-ul mai poate avea scuza că a fost la guvernare, dar PDL-ul, după doi ani de opoziţie, obţine un scor mai slab ca în 2012, când a părăsit guvernarea. Refacerea alianţei e şi un bun prilej pentru a trece peste posibile deconturi la nivelul conducerii portocalii.

Cât priveşte demisia lui Antonescu, ea pare mai degrabă făcută dintr-un calcul, nicidecum cauzată de neatingerea celor 20 de procente. Era limpede că sunt imposibil de atins. Crin Antonescu urmăreşte mai degrabă o reînnoire după mariajul cu PSD. Şi-a dat seama că nu e suficient să ieşi din alianţă. E nevoie de un nou început, de o nouă legitimare, eventual din nou la conducerea partidului după un congres. Sau în orice caz în postura de prezidenţiabil al alianţei D.A.

Toate aceste mişcări de recalibrare s-au concretizat deocamdată cu dorinţa PNL, de-a se afilia grupului popularilor. Semnalul e unul clar, Crin Antonescu vrea să o rupă cu orice asociere cu stânga, ALDE e mai degrabă de centru stânga, tocmai pentru a contracara mai eficient PSD-ul. Până şi declaraţia aceasta este elocventă în acest sens: „Victor Ponta este infinit mai periculos pentru România decât Traian Băsescu.”

Probabil Crin Antonescu conştientizează că nu poate lua în acelaşi timp şi din electoratul anti-băsist, lucru de care se ocupă eficient PSD, şi în acelaşi timp să preia tot electoratul de dreapta. La un moment dat e nevoie să treci într-o tabără. Rămâne de văzut dacă va ieşi de tot din greşeala de-a sta între Victor Ponta şi Traian Băsescu şi de-a se disocia de amândoi. În felul acesta va continua stagnarea de până acum, picând la mijloc.

Dreapta nu se poate uni pe părţi. Nu-şi permite luxul acesta având în vedere scorurile slabe înregistrate. Chiar şi unită în întregime nu poate fi sigură de victorie în turul doi. Din nou, totul va depinde de un fir de păr.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/nu-ul-de-la-urne-naste-d-a–145270.html

Interviu – Cristian Preda, europarlamentar

 

Pentru democraţie, votul contează

Campania pentru alegerile europarlamentare intră pe ultima sută de metri. E greu de crezut că se va schimba calitatea acestei campanii în ultima ei fază. Probabil, vom rămâne cantonaţi în agenda făcută de liderii politici, şi care e una destul de îndepărtată de temele europene. Cu toate acestea, votul românilor va conta la nivel european.

Ar fi bine de repetat acest lucru, atunci când se vorbeşte despre alegerile europene, care la noi sunt expediate mereu la categoria fără miză. Miza este mare la nivel european şi implicit ne priveşte şi pe noi. Acest fapt ar trebui conştientizat mai bine. A vota la alegerile pentru europarlamentare e şi o legitimare politică a statului de cetăţeni europeni.

Dar dacă aceste considerente tind să pară prea principiale şi generale, există şi motive concrete, arzătoare, pentru care prezenţa la vot se impune. Ofensiva extremismului la nivel european cunoaşte o recrudescenţă semnificativă. Există multe formaţiuni extremiste, de dreapta şi de stânga, care caută să profite de principiile democratice, pentru a ajunge în interiorul UE, cu scopul de a o dinamita.

 Chiar dacă România nu prezintă la acest moment o asemenea formaţiune, putem vorbi şi la noi de partide care au demonstrat în ultimii ani grave derapaje de la normele democratice. A nu merge la vot înseamnă şi a favoriza formaţiuni de genul partid-stat, cu o maşinărie copleşitoare de partid, care profită de absenteismul masiv.

Din acest punct de vedere, de ani de zile s-a indus cu bună ştiinţă scârba faţă de politică în populaţie. Ea este justificată până la un punct, dar în momentul în care ea produce apatie socială, dezinteres civic, rezultatul poate fi unul periculos pentru democraţie. În general, formaţiunile cu reflexe anti-democratice profită de această propagandă împotriva diversităţii politice, menită a-i pune pe toţi în aceeaşi oală.

Asta îndepărtează publicul larg de politică şi de urne, iar partidul stat care nu contează pe aceşti votanţi, ci pe activul electoral, e singurul care iese în câştig. Iar dacă stăm să ne gândim mai bine, votul maşinăriei de partid nu e un vot liber exprimat în adevăratul sens al cuvântului, pentru că e un vot controlat.

Faptul că votul liber exprimat al cetăţenilor informaţi şi dezinteresaţi partinic este cel mai slab reprezentat per ansamblu, reprezintă un fapt destul de grav. În consecinţă, doar civismul de tip ONG pe teme extra politice, nu e suficient. Ca să nu mai vorbim de cazul în care mesajul unor ONG-uri devine chiar anti-civic, atunci când ne îndeamnă să-i demitem pe toţi, să boicotăm alegerile şi să întoarcem spatele întregii oferte electorale.

Democraţia se apără, peste tot în lume, votându-i pe cei care o reprezintă şi o protejează cel mai bine, indiferent de culoarea politică. Aceasta e o motivaţie superioară oricăror alergii şi fobii pe care le inspiră politicienii. Întotdeauna poate fi şi mai rău dacă schimbările nu curg în favoarea democraţiei, iar istoria a confirmat mereu.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/pentru-democratie-votul-conteaza-145025.html#rate_article

 

Imperiul maimuţelor contraatacă

Faptul că noi românii nu avem continuitate instituţională a devenit, în sine, o tradiţie. De aceea e dureros pentru cei care fac excepţie de la această regulă, pentru că au toate şansele să-şi vadă munca năruită.

Nu altfel stau lucrurile şi cu Institutul Cultural Român, care, după schimbarea lui H.R. Patapievici, a ajuns pe mâinile lui Andrei Marga, intelectual de calitate, dar care a preferat doar un rol propagandistic, acceptând să fie umil faţă de o structură politică care detestă intelectualii.

A fost faza de tranziţie spre marele nimic. Acest mare nimic este patronat azi, într-un „silenţiu lugubru”, vorba lui Caragiale, de către Lilian Zamfiroiu. Personaj al clientelei politice cu un background cultural spectaculos, recte fost muncitor la Oltchim, înainte de 1989. A avut şi relaţii cu Securitatea, după propriile sale mărturisiri.

Şi cum nimicul naşte nimic, praful s-a ales şi de activitatea ICR. Munca începută înainte de integrare în circuitul european a culturii române a fost compromisă total. Tot ce s-a dorit a fost transformarea unor instituţii gen ICR sau Ministerul Culturii în sinecuri de partid. Aşa cum sunt puşi oamenii din sistem în consiliile de administraţie a marilor firme de stat, tot aşa a fost tratată şi cultura română.

Dar se pare că asta n-a fost suficient în ochii acestor golănaşi, aşa că acum sunt făcuţi fascişti, atât H.R. Patapievici, cât şi Mircea Mihăieş. Se poate observa că e la mare modă un anume tip de delir propagandistic printre aceşti sfertodocţi, care vorbesc de faşcişti, comunişti, neolegionari, aruncaţi toţi în marea ciorbă ideologică. Modul prost în care folosesc termenii îi trădează, dezvăluindu-le arsenalul cultural precar, mobilat cu două prefeţe şi trei filme asimilate într-o prea lungă vacanţă de vară.

Aceste derapaje arată că scindarea politică, la douăzeci şi cinci de ani de la revoluţie, e mai vie ca oricând. Încă România nu are o direcţie a ei, fiecare tabără trage de funia ei şi astfel toată lumea rămâne pe loc într-un conflict stupid şi neputincios. Nu există un unison pe marile teme, avem proeuropeni şi antieuropeni, şi doar o conjunctură protectoare, şi un sânge mai leneş ca al ucrainenilor ne păzesc, deocamdată, de drame naţionale.

Revenind la intelectuali, faptul că sunt urâţi şi că li se doreşte moartea din 1990 încoace, sunt realităţi se pare greu de schimbat. Dar în acelaşi timp, numărăm anii de bilanţ ai unor guvernări irosite. Panourile electorale vorbesc de o Românie, a la satele lui Potemkin, cu realizări imaginare şi promisiuni science fiction. Dincolo de minciuna electorală, rămân doar exploatarea sărăciei şi înfierarea duşmanului de clasă.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/imperiul-maimutelor-contraataca-144760.html#rate_article

Duşul rece siberian

Există preşedinţi de mari puteri care nu se ridică la nivelul ţării pe care o reprezintă. Singura lor şansă de-a ieşi cât de cât onorabil din istorie este să aibă parte de o perioadă liniştită în care nimeni să nu le exploateze slăbiciunea. Şansa asta părea să o aibă şi Barrack Obama, dacă n-avea ghinionul de-a fi contemporan cu Putin.

Fostul ofiţer KGB, dresat de sistem să simtă slăbiciunea adversarului în nări, n-avea cum să rateze ocazia de a amplifica gesturile de forţă. Pe Putin l-a provocat slăbiciunea lui Obama, plus avantajul legăturile economice cu care a înnodat Occidentul şi care nu sunt atât de uşor de rupt.

Consecinţa de imagine a prestaţiilor celor doi lideri n-a întârziat să apară. Obama nu mai e iubit nici pentru măsurile interne. Doar 42% dintre respondenţi se declară în favoarea politicii economice a lui Obama, 37% aprobă măsurile pe care le-a luat pentru implementarea reformei în sănătate „Obamacare” şi 34% susţin poziţia sa în ceea ce priveşte criza din Ucraina.

Poate nu e cea mai dramatică scădere de popularitate, dacă o comparăm cu cea a lui Hollande, dar e semnificativă pentru cel care părea unul dintre cei mai iubiţi preşedinţi americani. În cealaltă parte, Putin este susţinut de 80% dintre respondenţi, majoritatea ruşilor considerând că ţara lor se îndreaptă spre o direcţie bună. Chiar dacă e posibil să fie umflată cifra, nu e foarte îndepărtată de realitate.

În condiţiile acestea, chiar dacă activismul unor John Kerry, Joe Biden, Hillary Clinton, a mai întărit poziţia publică a Americii, lipsa unui lider greu la casa Albă nu poate fi surmontată. Şi nu e vorba neapărat de un republican, ştiută fiind poziţia lor mai belicoasă. Nu e obligatoriu un preşedinte gen John Mccain, ci doar un preşedinte, fie el şi democrat, cu apropiere de Europa.

Tot ce-a putut să producă Obama în ultima sa vizită în Europa, e uimirea în faţa Colosseumului de la Roma, fiindcă i s-a părut mai mare decât un teren de baseball. În rest, mai ştim că a declarat despre soţia sa: “Sunt sigur ca dacă aş avea-o drept contracandidat în lupta pentru o funcţie publică, m-ar bate măr, fără prea multă dificultate”. Simpatic acest Mickey Mouse de culoare, dar nu şi pentru unul care mângâie tigri siberieni.

Dar să nu plasăm totul în curtea americanilor, Germania a arătat cu această ocazie că este puterea numărul unu în Europa, dând tonul unei reacţii palide. Iar Putin a ştiut că e bine să-ţi consolidezi relaţia cu cei care decid, de aici şi siguranţa cu care a acţionat. Colac peste pupăză, pentru a lichida orice dubiu, a mai fost şi participarea sa recentă la aniversarea fostului cancelar Gerhard Schroeder, actualmente oficial Gazprom.

Toate aceste stări de fapt nu trebuie privite apocaliptic, nici Occidentul şi nici SUA nu sunt la mâna Rusiei. Doar că acest duş rece siberian ar trebui să trezească lumea liberă din pacifismul inconştient şi rupt de realităţi în care s-a complăcut. Continuarea scăderii cheltuielilor privind înarmarea ar putea fi de-a dreptul sinucigaşă pentru marile puteri democratice.

Iar următorul preşedinte american ar trebui să aibă măcar jumătate din profilul lui Ronald Reagan, dacă se doreşte o contracarare eficientă a politicii de agresiune de la Kremlin.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/dusul-rece-siberian-144664.html