Justiţie pe lumea cealaltă

Arestarea primarului Solomon marchează continuarea realizării normei de reţineri spectaculoase pentru a putea face planul de imagine al unei justiţii drepte. Vor mai fi şi alţii, nu mulţi, atâţia câţi trebuie pentru a arăta poporului şi Europei că se iau măsuri anticorupţie. Trei, patru pe an sunt suficienţi. Depinde de mărimea peştelui. Şi unul pe an e suficient dacă e ca Patriciu care umple singur năvodul. De fapt Patriciu a fost printre primii mari peşti luaţi cu plasa de justiţie şi ţinuţi până când s-a creat suficientă panică şi psihoză, numai bună de trecut în cv-ul unei guvernări, ca mai apoi ca într-o pescărie, peştele să fie aruncat înapoi în apă. Au mai fost luaţi la plasă şi aruncaţi înapoi să înoate în aceleaşi ape tulburi, un Marian Iancu, Corneliu Iacobov, Dumitru Sechelariu, Gigi Becali, Cornel Penescu.

Pe lângă aceştia sunt cei cercetaţi în stare de libertate, politicieni gen Năstase, oameni cu dosare de ani de zile care sunt chemaţi din când în când în centrul atenţiei, atunci când nu e săltat nimeni cu năvodul. Justiţie pentru toţi spune celebrul slogan, dar nu de tot, doar parţial. Justiţie tip avertisment. În ultimii douăzeci de ani sunt nenumărate cazuri de condamnaţi cu pedepse reduse. Acolo unde era prea groasă să mai fie eliberat împricinatul după 29 de zile s-a redus pedeapsa la câţiva anişori. Ioan Stoica cel care a belit pe mulţi cu Caritasul său, din şapte ani de pedeapsă a făcut un an jumătate, Bivolaru – PSD a primit, după un tun de 50 de milioane de euro dat BRD, o pedeapsă de cinci ani fiind eliberat condiţionat după trei ani, ca să nu mai vorbim de eternul arestat şi scăpat Sever Mureşan. Iar lista poate continua cu asasinul de dată recentă a unei stewardese daneze, Marian Clită condamnat la douăzeci de ani de închisoare pentru asasinarea disidentului Gheorghe Ursu. Pentru că a colaborat cu Justiţia a ieşit cu-n an înainte de expirarea pedepsei. Deci cum ne-am putea mira că ies „paşnicii” escroci financiari cu mulţi ani înainte de ispăşirea pedepsei când şi un monstru folosit înainte de securitate, iar după 1990 de aceeaşi securitate este eliberat înainte de termen.

Bilanţul justiţiei române în aceşti douăzeci de ani este sublim, doar că lipseşte cu desăvârşire. Cu toate acestea geme ţara de avocaţi, judecători şi procurori. Absolvenţii de drept formează puhoaie de ai crede la prima vedere că va începe lupta cu caracatiţa. Tristul adevăr e că justiţia după 1990 a însemnat tentaculul principal al mafiotizării României. În România de la cele mai banale cazuri până la marile afaceri poţi falsifica totul cu braţul drept al legii. De la a falsifica acte pentru a demonstra că nu poţi plăti pensia alimentară până la a înşfăca bucăţi din proprietatea publică. Şi pentru toate aceste „realizări”, nu meritau să facă magistraţii grevă pentru a nu li se reduce salariile? Cu pensiile care le sunt acum ameninţate se va întâmpla la fel. Să câştige bine, să trăiască bine, pentru a fi incoruptibili, spun unii. De parcă nu pot trăi ei şi mai bine coruptibili fiind. Aglomerarea mare spre domeniul juridic a fost impulsionată ca spre mai toate domeniile de către dorinţa, vorba cântecului, de-a întoarce banii cu furca.

Meseriile cu înalt grad de responsabilitate socială au devenit lăcaşul impostorilor. Toţi vor meserii unde se ia şpagă groasă în rest îi doare în cot de responsabilitatea lor comunitară. De ce intră oamenii în politică? De dragul politicii? Nici pomeneală. Ca să facă bani. 70% dintre cei implicaţi în politică la orice nivel n-au nici măcar un nivel elementar de cultură politică, deci ce să mai vorbim de vocaţie profesională. Medicii taie mai ceva ca Lăpuşneanu, popii mănâncă ciolan cu fasole în sfântul post, iar procurorii chefuiesc cu interlopii. Prin urmare, de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.

Justiţia va continua în România cu încătuşaţi scoşi din case sau din sedii în faţa presei în aceeaşi măsură în care şi încătuşaţii temporar vor continua mai apoi, mai abitir, să escrocheze şi să ucidă.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/justitie-pe-lumea-cealalta-91372.html

Cacealmaua unei candidaturi

După 1990 aproape toate alegerile au adus un element nou care promitea schimbarea. De regulă candidatul care simboliza schimbarea a ajuns până acum în turul doi şi chiar a şi câştigat. Emil Constantinescu în 1996, iar Traian Băsescu în 2004. De data aceasta candidatul care părea să joace rolul revoluţionar n-a mai intrat în turul doi. E adevărat că s-a bazat pe un partid mai slab decât al celorlalţi doi contracandidaţi apropiaţi, dar tot atât de adevărat este şi faptul că nici nu făcea parte din scopurile sale o campanie cu adevărat revoluţionară.

Luni de zile anul acesta nici nu s-a mai ştiut de Crin Antonescu. După focul de imagine aprins la preluarea şefiei PNL s-a lăsat eclipsa. Sporadice atacuri anti Băsescu care n-au făcut altceva decât să-l aşeze în corul anti prezidenţial. Sigur că Băsescu trebuia să fie ţinta schimbării, dar pentru a fi perceput de electorat ca fiind soluţia alternativă la putere trebuia să pari unicul salvator. În momentul în care faci parte dintr-un duet sau dintr-o orchestră îţi pierzi aura de solist şi implicit penetranţa, iar pentru a avea o asemenea aură era nevoie de un atac puternic desfăşurat pe tot parcursul anului şi împotriva PSD-ului şi al lui Mircea Geoană, nu doar în ultimele două săptămâni de campanie. Toată această atitudine a lui Crin Antonescu sugerează clar că nu şi-a dorit de fapt să îmbrăţişeze rolul de salvatore de la patria. E greu să nu fi fost cu precădere anti Băsescu şi mai puţin anti Geoană, atunci când îl ai în spate pe Dinu Patriciu.

Ideea este că de data aceasta nu vom avea candidatul revoluţionaro-eliberator în turul doi. Candidatura lui Crin Antonescu mărginindu-se doar să ofere un procent onorabil de participare la vot împiedicând astfel un absenteism de mari proporţii şi să decidă învingătorul din turul doi. Dincolo de circumstanţe atenuante, cauze obiective sau alte explicaţii, responsabilitatea acestui eşec îi aparţine. Chiar dacă nu şi-a încheiat rolul în aceste alegeri, de voturile sale urmând să depindă noul preşedinte, Crin Antonescu este primul candidat de după 1990 care compromite prin candidatura sa tip cacealma ideea de schimbare. Ceea ce urmează acum în turul doi nu mai presupune schimbarea oricât s-ar agita Mircea Geoană să proclame acest fapt. După ce ai guvernat împreună, catastrofal, alături de PD-L, în guvernul de tristă amintire Boc, şi după ce partidul pe care îl reprezinţi a stat cel mai mult la putere în România post decembristă nu mai poţi veni să spui şi să te şi creadă cineva că tu reprezinţi schimbarea. Situaţia nu mai este cea din 2004, acum nimeni nu mai reprezintă schimbarea. Cum Băsescu a fost acum cinci ani o soluţie nouă, între timp ruginind, ne aflăm în faţa unui tur doi lipsit de tensiunea exerciţiului democratic al schimbării. Pentru că aceasta este esenţa democraţiei şi a votului, de a crea condiţii de reînnoire şi regenerare a puterii şi nu de-a conserva nişte murături politice.

În ceea ce priveşte deznodământul turului doi, în ciuda declaraţiilor lui Crin Antonescu de-a înclina balanţa în favoarea lui Geoană, zarurile nu sunt nici pe departe aruncate. Se înşeală cei care cred că poţi direcţiona voturile ca şi cum ai devia cursul unui râu. Indiferent de declaraţiile lui Antonescu sau ale lui Sorin Oprescu, Vadim Tudor, Gigi Becali, voturile acestora se vor împărţi între cei doi candidaţi. În mod normal, dacă Crin Antonescu ar fi reprezentat o soluţie în sine şi nu un bluf politic n-ar fi trebuit să-şi declare susţinerea pentru nimeni în turul doi. Luptând de fapt pentru PSD şi nu pentru PNL crinul otrăvit a predat o lecţie de oportunism.

Oricum, indiferent pe care dintre cele două balanţe vor ajunge mai multe voturi ale lui Crin Antonescu, acest fapt nu poate fi decât o palidă consolare pentru cei care şi-ar fi dorit un lider politic, simbol al schimbării, şi-au avut parte în final de-o mare cacealma.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/cacealmaua-unei-candidaturi-87033.html

Marketingul electoral al arestării

Cazul arestării lui Becali, privit retrospectiv, îşi arată acum, în lumina eliberării, tenta diversionistă. Puţină lume a mai remarcat în iureşul telejustiţiei, ce a ţinut mai bine de două săptămâni, că-n toată această perioadă în care se făceau presiuni juridice şi publice pentru eliberare, exista o cale legală prin care războinicul luminii ar fi putut scurta timpul de detenţie. Este vorba de eliberarea pe cauţiune…

Conform definiţiei juridice, cauţiune înseamnă: sumă depusă pentru a obţine eliberarea provizorie a unei persoane arestate şi care garantează prezentarea acesteia la ancheta penală, la judecată şi la executarea pedepsei. Legea penală prevede că, în cazul respingerii cererii de punere în libertate pe cauţiune, banii sunt restituiţi inculpatului, iar în cazul admiterii – dacă acesta nu respectă anumite obligaţii – este rearestat iar banii rămân venit la stat. Având în vedere puterea economică a inculpatului, cauţiunea n-ar fi fost deloc o soluţie imposibilă. Dar ce am fi avut atunci? Un Becali eliberat după câteva zile fără stagiul complet de martiraj creat de agresiunea obsesivă a televiziunilor. Plus de asta, abţibildul de năpăstuit al justiţiei ar fi fost repede dezlipit, dacă am fi văzut un Becali care-şi permite luxul de-a plăti o cauţiune costisitoare. Imaginea populistă şi solidaritatea celor mulţi ar fi fost astfel drastic reduse. Aşa am avut parte de circ, de melodramă, iar eliberarea sa chiar în vinerea mare a întregit perfect show-ul martirajului creştin. Becali a stat exact atât cât a trebuit în detenţie. Dacă ar fi ieşit după 24 de ore sau după trei zile, proporţiile dramatice ar fi fost mult scăzute, iar dacă ar fi stat cele 29 de zile, chiar dacă s-ar fi prelungit melodrama victimizării ar fi fost şi o victorie a justiţiei faţă de presiunea mediatică şi implicit asupra lui Becali. Aşa, acesta a avut timp şi de martiraj, şi de relansare politică prin candidatura la alegerile europarlamentare pe listele PRM, şi-n acelaşi timp şi de o eliberare victorioasă în faţa procurorilor, chiar înainte de Paşte. De ce Becali a fost doar două săptămâni pericol social după care n-a mai fost, este iar o întrebare demnă de-a spori suspiciunile cu privire la acest caz. De fapt, din start, libertatea pe termen lung al lui Becali nu a fost serios ameninţată având în vedere stângăcia instrumentării cazului. Făcătura arestării fiind ilustrată şi de situaţia caraghioasă a hoţilor aflaţi în libertate.

Cert este că beneficiarii acestui circ naţional sunt trusturile mogulilor care au avut audienţe record în această perioadă şi care au profitat de acest prilej să-l mai atace pe Traian Băsescu. De fapt motivul apărării lui Becali a fost campania anti-Băsescu, care uneşte mai nou trustul FNI-st cu cel al lui Felix motanul.

La rândul lui Becali a ieşit relansat politic, iar dacă înainte de arestare eşuase pe la emisiuni de divertisment unde mulgea oile, acum datorită PRM-ului are ocazia să mulgă şi voturile. Un mare beneficiar este şi partidul lui Vadim Tudor care, prin Becali, pare a fi lansat din nou la apă, după ce s-a zbătut atâta timp pe uscat.

Dincolo de iţele diversiunii, privind acest spectacol de creştinism gonflabil al lui Becali, care când vrea să obţină compasiunea publică umflă balonul mântuirii, iar când redevine interlop dezumflă beşica credinţei, capii Bisericii Ortodoxe Române ar fi datori şi ei cu o poziţie publică vizavi de modul în care trebuie cultivate şi protejate valorile creştine, şi mai ales legat de importanţa calităţii umane a celor care propovăduiesc aceste valori. Puţine şanse însă să vedem o ieşire din cucernicia sarmalelor în care se reculeg înalţii noştri ierarhi.

Anul electoral a debutat în trombă şi nu peste mult timp vom intra în lunga vară fierbinte de dinaintea sorocului prezidenţial. Urmează probabil, alte arestări, alt circ şi din nou rating, iar în final un vot care, ca de fiecare dată după 1990, are toate şansele să fie la fel de neputincios.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/marketingul-electoral-al-arestarii-77883.html

Muzica (bi)camerală

Ceea ce se întâmplă cu listele uninominale pare a fi aidoma poveştii „Muzicanţii din Bremen”, în care un măgar, un câine şi alte animale sar pârleazul şi se hotărăsc să devină muzicanţi. Diferenţa este că muzicanţii există deja, doar că ei vor să devină senatori şi deputaţi. Cei care vor ajunge la cameră se vor putea axa pe muzică de cameră, că la Senat, divertismentul politic va fi asigurat de Floooooorin Călinescuuuuuu. Avem aproape toate genurile muzicale reprezentate, de la folk, la pop şi până la muzică populară sau clasică.

Dacă vor ajunge în Parlament, vă vor încânta auzul de la microfonul Parlamentului: Luminiţa Anghel, Victor Socaciu, Nicolae Furdui Iancu, Mihai Pocorschi şi mulţi alţii. Cu alte cuvinte, ne vor ţiui urechile la toţi. Dar să nu-i uităm şi pe oamenii de fotbal, care probabil că pleacă la acest meci electoral cu deviza că balonul este rotund, iar dacă vor pierde, vor putea spune că adversarul şi-a dorit mai mult victoria. Gigi Becali, Anghel Iordănescu, Laurenţiu Reghecampf, Helmuth Duckadam, Ion Crăciunescu, Cristian Ţopescu, ce va putea comenta miuţa care se va-ncinge pe holurile parlamentului. Deocamdată există patron de fotbal, antrenor, arbitru, jucători şi comentator. Lipsesc şefii de galerie ca să avem şi peluza Parlamentului. Se va putea turna oricând şi un film cu Sergiu Nicolaescu, Mircea Diaconu, Ion Dichiseanu, Szobi Cseh (o să vedem şi cascadorii politice) şi, din nou, Florin Călinescu.

Aceasta este partea mai amuzantă, un fel de haz de necaz, partea mai serioasă este că, urmărind aceste liste ale uninominalului, observăm că, pe lângă unii barosani, pentru care efortul financiar de campanie este un chilipir, sunt foarte mulţi cei care au fost momiţi de partide să intre-n lupta electorală şi care acum, în prag de campanie, îşi vor da seama că vor trebui să bage mâna-n buzunar mult mai adânc decât şi-ar fi imaginat. După unele cifre aproximative, cheltuielile minime de campanie s-ar putea cifra la suma de 45.000 de euro, iar cele maxime depăşind 100.000 de euro. Aici e aici. Până acum, toate bune şi frumoase, avem uninominal, avem vedete candidaţi, o să fie o cântare continuă pe perioada campaniei, dar pe banii cui? Acesta este testul pe care-l va pica cu brio acest sistem de vot semiuninominal. Mulţi dintre candidaţi nu sunt pregătiţi financiar pentru un asemenea sistem de vot, mai ales în contextul în care electoratul românesc a ajuns să întindă mâna vreunui politician, doar în speranţa că-i va pica ceva-n palmă. Bineînţeles că acest impas va putea fi depăşit în momentul în care va interveni maşinăria de partid, ce va găsi o soluţie până la urmă, nu ne îndoim de acest lucru.

Banii negri abia aşteaptă albirea cu prilejul acestei campanii. Mulţi privaţi vor cotiza, pentru că, să nu uităm, trăim în ţara licitaţiilor, iar România întreagă este scoasă la licitaţie. Lucrările de execuţie publică îşi aşteaptă clientela politică. Partidul câştigător la aceste alegeri parlamentare îşi va putea mulţumi ulterior generoşii sponsori. Nimic nou sub soare. Iar alegătorii, după ce-şi vor consuma pomenile electorale, vor putea din nou să înjure guvernul, timp de patru ani, tot de pomană.

 http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/muzica-bi-camerala–69999.html