E vremea ţaţelor de mahala

După ce s-au împerecheat prin noroaie şi bălţi la marginea lumii acum a venit şi vremea lor, vremea ţaţelor de mahala. Au migrat spre centrul oraşului şi al vieţii suprapopulându-l. De la politică, televiziune, cultură de mase, totul le aparţine. Afară cu plicticoşii, cu oamenii profunzi. Ăştia n-au viaţă, viaţa e stridenţă, claxonul să spargă timpanele. Cât mai multă gălăgie, cât mai mult tupeu, scuipaţi, bătaie, gagici. Asta e viaţa, restul e somnolenţă. La teatru sau la film poţi să adormi, citind o carte poţi să adormi. De ce? Pentru că eşti pasiv. Adică nu vorbeşti tu.

Ţaţa nu poate concepe să asculte, să se lase locuită de universul altor conştiinţe, trebuie să vorbească mereu, să întrerupă, să urle mai tare, să înjure, să facă orice ca să iasă în centrul atenţiei. Complexul periferiei geografice este precedat de periferia mentală. Arsenalul camuflării ţaţei în diverse imposturi sociale este nelimitat. Ţaţa poate avea şi doctorat, se poate încărca de titluri, fiind ca orice ţaţă dornică de a-şi umple vidul interior. Diversiunea standard prin care îşi maschează propria ţopenie e realizată prin mimarea educaţiei alese, a bunului gust şi a civilizaţiei, toate făcute cu plăcerea ipocriziei perfecte şi anume aceea de-a arăta cu degetul, mahalagismul altora. Marele atu al ţaţei e că poate mima orice, bunul simţ, altruismul, decenţa, inteligenţa, absolut orice, până-n clipa când nu mai e constrânsă de niciun interes şi de nicio obligaţie socială. Din momentul acela îşi poate da drumul pe ea şi pe cei din jur. Ţaţa perfectă nu e cea care aruncă pahare cu apă-n ochi prin emisiuni sau scuipaţi. Acestea sunt ţaţe care se autodemască uşor. Specia de ţaţă abilă şi subtilă e aceea care face totul de ochii lumii, care dă tot timpul bine făcând o obsesie pentru imaginea socială şi care răbufneşte în ţăţismul şi neamprostia ei, doar între patru pereţi, acolo unde îşi poate executa slugile la modul cel mai josnic cu putinţă. Acest specimen este greu de contracarat neexistând niciun vaccin pentru el. Pentru că pe cei care-şi ridică poalele-n cap în plină stradă poţi să-i eviţi uşor, că doar strada e largă, pe când pe ţaţa de interior care te înghesuie pe câţiva metri pătraţi, e imposibil să o eviţi.

Românii manifestă o apropiere fatidică faţă de personaje simpatice, şmechere, faţă de băieţii descurcăreţi. Începând cu fauna din divertisment şi terminând cu politicienii de vârf. Băiatul simpatic, descurcăreţ, uns cu toate alifiile, şmecherul hâtru, el merită voturile. Dacă nu ai semnalmentele respective, poţi să fii inteligent, profesionist, serios, cinstit, că tot degeaba. Pari un bleg, un moale, un impotent. Cei mulţi care ajung să aducă la putere prin votul lor, asemenea specimene, îşi fură, de fapt, căciula singuri. Cei descurcăreţi sunt descurcăreţi pentru ei înşişi şi nu pentru ceilalţi. Tot pentru faptul că sunt şmecheri şi au „personalitate” aceştia nu respectă nicio lege sau reglementare instituţională, sunt ori deasupra lor, ori dedesubtul acestora. Dacă masele s-ar lumina simultan aidoma unui oraş de Crăciun, şi-ar putea da seama că mai degrabă omul fără „personalitate” ar lucra în folosul lor. Pentru simplu motiv că ar accepta mult mai uşor să devină funcţionar. Neavând complexul manifestării personalităţii s-ar supune normelor şi legilor mult mai uşor. Automat un asemenea om votat în funcţii importante ar deveni mult mai benefic pentru cei mulţi. Într-un angrenaj atât de complex ca sistemul democratic unde există un hăţiş instituţional şi legislativ, nu omul personal este mai util comunităţii, ci cel funcţional.

În democraţie, ne place, nu ne place, prioritară este legea, iar omul n-ar trebui să fie mai presus de ea. Dar masele votează băieţii descurcăreţi, aidoma unei femei care se îndrăgosteşte de un fante de cartier, care o lasă gravidă, iar între două bătăi nu uită să-i mai aducă o floare.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/e-vremea-tatelor-de-mahala-82804.html

Praful alb şi banii negri

Suma cu care Adrian Mutu este pedepsit încă o dată pentru praful alb inhalat este una strangulatoare. 17 milioane de dolari cât a decis Tribunalul de arbitraj sportiv din Elveţia depăşeşte averea strânsă de internaţionalul român în cariera sa de până acum. Pedeapsa pare injustă din punct de vedere al principiilor justiţiei. Nu poţi pedepsi de două ori aceeaşi faptă.

Adrian Mutu a fost suspendat şapte luni din activitate la vremea respectivă pentru consum de cocaină. Chiar dacă s-ar fi justificat o amendă pentru a preveni crearea unui precedent, suma depăşeşte orice limită, fiind disproporţionată cu fapta. Cu toate acestea, şansele ca fotbalistul român să găsească portiţe juridice de a evita plata amenzii sunt foarte mici, după cum declară însuşi preşedintele TAS: „Pentru avocaţii lui Adrian Mutu există posibilitatea să apeleze la o autoritate superioară. TAS este un organism de drept privat elveţian, deasupra căruia e Tribunalul Federal Elveţian. Până în prezent, în alte 50 de cazuri, exceptând un mic detaliu de formă, toate recursurile au fost respinse.” Dincolo de aceste aspecte pur concrete, juridice, există şi unul moral, care vizează întregul fenomen fotbalistic. Sumele câştigate în fotbal au depăşit orice limită a bunului simţ. Este la fel de imoral pentru un sportiv să se dopeze sau să prizeze cocaină precum e şi să câştige doldora de milioane pentru o activitate practică de divertisment. Este un joc care, chiar dacă implică efort fizic, are valenţe de divertisment, de spectacol. Te uiţi ca la teatru, doar că la teatru mai transpiră nişte creiere, nu nişte picioare. Nu e singurul sport în care se câştigă cu nemiluita, dar este sportul cu adevărat rege, atunci când vine vorba de bani. Din păcate, latura animalică a capitalismului îşi arată colţii. Ratingul uriaş pe care-l au activităţile neintelectuale duc la sume imense de bani şi implicit la o ierarhie financiară, care nu are nimic de-a face cu homo sapiens. Dacă în fotbal vedem tunari nu doar pe teren, ci şi în poziţia de patroni, ne dăm seama de impostura acestui fenomen, căruia i s-au dat proporţii nemeritate. Lumea fotbalului este una murdară peste tot. Dacă în Vest sunt gulere scrobite de mafioţi care stau în spatele marilor cluburi, la noi totul este mult mai transparent din acest punct de vedere. Marii miliardari ai fotbalului românesc dau o dimensiune infracţională jocului de fotbal. Pe lângă trucajele bine ştiute, afacerea fotbal se prezintă mai degrabă ca o combinaţie de casino. Bagă patronii banii ca mai apoi să scoată în timp rapid suma de nu ştiu câte ori. Un casino fără mize pierdute. Fotbaliştii, mari beneficiari ai acestei rulete mereu norocoase, ajung să se creadă mai mult decât sunt. Oricât de mari ar fi ei ca sportivi, oricât de cunoscuţi ar fi ei în lume, nu poţi să declari că acestea sunt simbolurile exponenţiale ale României. Videoclipul de promovare a României, The Land of Choice, ni-i prezintă pe Nadia Comăneci, Ilie Năstase şi Gheorghe Hagi. Aceşti sportivi merită tot respectul pentru cariera lor, dar nicidecum nu pot fi embleme naţionale. Înţelegem că ei au depăşit dimensiunea naţională, dar au făcut-o pe orizontală, nu pe verticala spiritului, precum români ca George Enescu, Constantin Brâncuşi, Eugen Ionescu, Eliade, Cioran şi prin care nu ne promovăm deloc. În această idee, revenind la cazul Mutu şi la dimensiunea morală, putem spune că într-adevăr amenda de 17 milioane dată de TAS este nejustificată, dar, în acelaşi timp, putem la fel de bine spune că şi averea de 14 milioane a lui Mutu nu are consistenţa morală necesară pentru a se justifica. Şi asta nu doar pentru că în fotbal se învârt cu precădere bani negri, ci şi pentru că, raportat la gradul de importanţă şi utilitate a activităţii prestate, averea sa este disproporţionată.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/praful-alb-si-banii-negri-82502.html

Prăbuşirea comunismului nu garantează democraţia

Frământările din Moldova, curentul anticomunist, ne aduc aminte de România de acum douăzeci de ani. Este adevărat, Moldova, fiind mai puternic rusificată, se desparte mai greu de comunism şi probabil că niciodată de tot. De fapt, folosind abuziv termenul de comunist, există riscul să ne pierdem în ceva vag şi abstract. Concret, este vorba de o oligarhie călare peste ţară. Nu altfel au stat lucrurile la noi. Cu toate acestea ele în profunzime nu s-au schimbat. Ţări ca România şi Moldova nu se vor democratiza niciodată. Va exista mereu o oligarhie politico-economică ce va negocia interesul ţării cu marile puteri. Indiferent ce regim vine,  aceste ţări nu vor avea libertate. Paradoxal, noi ar trebui să spunem că o avem. Formal s-au câştigat toate libertăţile. Ele nu înseamnă însă nimic, atât timp cât nevoia unora de-a intra în instituţiile statului cu scopul de-a obţine doar puterea de-a jefui, nu poate fi domolită decât de adversarii ce râvnesc acelaşi scop. Ca simplu cetăţean al unei ţări în care instituţiile statului sunt controlate de o mafie politico-economică nu ai cum să te simţi liber. Eşti inevitabil pradă unui sistem care nu vine de loc în interesul tău, care te calcă în picioare şi căruia nu i te poţi împotrivi pentru că rişti să mori de foame. Ca simplu angajat în România indiferent că eşti în sistemul privat sau de stat, viaţa e la fel. De fapt, în România sistemul privat este unul fals. În bună măsură marile afaceri private sunt bucăţi smulse din averea statului. Indiferent de poziţia ierarhică, trăieşti nu ca să munceşti performant, ci ca să fii căţelul superiorului tău, care, la rândul lui, se închină altui dulău mai mare. Pe lângă asta competiţia este în a te descurca şi nu într-a fi productiv şi eficient.

Toată această stare, de fapt, înseamnă lipsa democraţiei reale. Câştigul obţinut de România în 1990 a fost unul la nivelul libertăţilor elementare, fundamentale. Dreptul la liberă circulaţie, libertatea presei, toate acestea nu sunt decât mijloace ale democraţiei. Aceste mijloace pot fi folosite în scopuri contrare democraţiei, simpla lor existenţă şi funcţionare nu garantează o viaţă liberă. La noi puterea se moşteneşte din generaţie în generaţie, iar societatea este dependentă de politic. Politizarea instituţiilor este cancerul care omoară democraţia. Dependenţa economicului de politic aduce cetăţenii la stadiul de robie socială. Numirile sunt politice, sistemul de pile ucide orice meritocraţie, iar de aici proliferează, servilismul şi şpaga. Concursurile sunt trucate, licitaţiile la fel, alegerile şi ele, diplomele, meciurile de fotbal, totul este un blat naţional. De fapt nici nu se doreşte să fie altfel, dacă ar exista o piaţă economică de sine stătătoare ca în Occident, unde indiferent de alternanţa la putere, sistemul economic funcţionează de la sine, atunci politicienii români şi-ar pierde jobul. Aşa statul controlează economic totul, iar cine ajunge în fruntea lui, pune mână pe pâine şi cuţit. În tot acest mediu poluat de corupţie, democraţia este sufocată.

În Moldova, mai devreme sau mai târziu, comuniştii vor pierde puterea, iar partidele democratice vor cânta euforic dimpreună cu populaţia câştigarea unor drepturi elementare şi ieşirea din chingile unui stat poliţienesc. Nu este puţin lucru şi nu merită minimalizat acest fapt. Doar că acest câştig înseamnă dobândirea unei normalităţi, însă aerul nu devine mai respirabil odată cu democraţia formală, noi, românii, am demonstrat cu prisosinţă acest fapt, de douăzeci de ani încoace. Ba dimpotrivă, democraţia poate fi mult mai bine gâtuită într-un regim de mafie politico-economică decât într-o dictatură făţişă. Totul este mult mai camuflat, iar aparenta libertate de mişcare scade presiunea socială care ar putea periclita interesele oligarhiei. Aşa suntem liberi să facem circ de dimineaţa până seara, avem libertatea de-a face măscări în direct, cam acesta este marele nostru câştig.

De aceea, ţări precum, România, Moldova fac parte din categoria celor care nu vor cunoaşte niciodată stadiul de democraţie occidentală. Hoţia, şpaga, minciuna sunt adevăraţii duşmani ai democraţiei, iar ei nu numai că nu au fost suprimaţi, ba chiar s-au înmulţit. Aceasta e adevărata dictatură de care n-am scăpat şi de care probabil nu vom scăpa niciodată, nici noi şi nici fraţii noştri de peste Prut.

Calculul băsescian şi mascarada coaliţiei

Ghilotina comisiilor face mari furori în sânul coaliţiei. Toată lumea fremăta la gândul unui iminent divorţ politic. Dar iată că, aidoma unor părinţi responsabili care se gândesc la viitorul copiilor lor, cei din coaliţie declară că nu se despart, deoarece îi apasă grija pentru ţara „cotropită” de criză. Dar ce a făcut această coaliţie pentru a diminua efectele crizei, astfel încât să fie o mare pierdere pentru ţară destrămarea ei?

Măsura economică de-a strânge cureaua o ştia şi un ţăran negustor, nu e nevoie de o mare coaliţie pentru asta. Bineînţeles că totul e o mimă electorală, nimeni nu vrea să iasă de la guvernare, dar e firesc că pentru a-şi satisface electoratele opozabile între ele, fruntaşii celor două partide sunt nevoiţi să întreţină puţină discordie. Urmează campania electorală, aşa că ar fi culmea să avem parte de linişte. Unul din indiciile clare că nu se pune problema unui război în toată regula între cele două partide de guvernământ este candidatura lui Mircea Geoană la preşedinţie. Omul cu cele mai mici şanse să-l învingă pe Traian Băsescu a fost aruncat în lupta prezidenţială. Curios este şi faptul că Geoană şi-a anunţat foarte devreme candidatura. Scopul a fost unul foarte clar, trebuia asigurată din timp întâietatea faţă de Adrian Năstase sau faţă de un alt posibil candidat serios. Lansându-şi candidatura încă de la începutul anului, Geoană a tranşat lupta în interiorul partidului, sufocând posibilitatea de-a ieşi la luptă un adversar veritabil şi redutabil, precum Adrian Năstase, care cu siguranţă că ar fi ameninţat serios mariajul coaliţiei. La fel s-a întâmplat şi-n cazul PNL-ului, chiar dacă acolo a lipsit miza guvernării. Crin Antonescu s-a aruncat rapid în luptă pentru a elimina de la început orice rivalitate. Ambii perdanţi în lupta de partid, Năstase şi Tăriceanu reprezentau adversari de un calibru mai mare decât câştigătorii. Nimic mai frumos pentru Traian Băsescu, care e mereu compătimit, dar, în acelaşi timp, nimic din jur nu pare a-i eclipsa forţa electorală. Pe foarte mulţi adversari înverşunaţi ai lui Traian Băsescu îi irită la culme faptul că acesta nu-şi anunţă candidatura. De aceea de câteva luni încoace s-a organizat un cor care să-i cânte prohodul lui Băsescu, doar, doar acesta va răspunde provocării şi va intra în luptă ca un taur enervat de flamura roşie care i s-a fluturat prin faţă. Băsescu a ştiut că a-şi anunţa candidatura din timp ar fi însemnat să-şi dea cu stângul în dreptul. Şi aşa orice ieşire în public este taxată drept acţiune electorală, darmite dacă ea ar fi fost făcută din ipostaza de candidat anunţat. Nemaivorbind de criticile care i s-ar fi adus ca şef de stat în vremuri de criză căruia în iresponsabilitatea sa îi arde de candidaturi şi campanii. Nici tiribomba candidaturii lui Oprescu aruncată de marii sforari anti-Băsescu nu a avut efectul scontat de a-l provoca pe jucătorul de la Cotroceni. Oricine cu mintea limpede realizează că de varianta Oprescu se va alege pleava. Chiar dacă va intra în luptă ca independent, nu are nicio şansă să intre în turul doi. E nevoie de un partid cu o structură care să haşureze cât mai mult din solul electoral al ţării. Singura mişcare ce l-ar putea propulsa pe Oprescu în turul doi ar fi repetarea scenei „dragă Stolo”, cu-n plâns al lui Geoană, de data asta. Băsescu va candida sigur, dar nu înainte de termen. Această expectativă are rostul de a nu-l uza politic şi de-a nu cădea în sondaje. Avantaj conservat cu lejeritate în faţa unor candidaţi fără vână precum Geoană şi Antonescu. Defectul capital al celor doi candidaţi este că nu au puterea de a seduce şi implicit capta voturile nemulţumiţilor crizei. Multe din voturile acestea vor merge spre PRM şi Vadim. Şi Traian Băsescu va capta prin faptul că nu s-a aruncat în lupta prezidenţială, iar când o va face va veni din postura celui nemulţumit de guvern şi solidar cu poporul.

Liderii populari au mereu succes la noi, cu atât mai mult în vremuri de criză. Până la sorocul final va continua bâlciul coaliţiei, care ne vinde în continuare, ba circ, ba gogoşi, prin care să înţelegem că rămân nu din interes împreună, ci pentru a nu rămâne orfani, copii mulţi şi neajutoraţi fără această coaliţie, cetăţenii ţării.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/calculul-basescian-si-mascarada-coalitiei-82329.html

Clasa imbecililor faţă cu criza

Criza economică nu putea găsi clasa politică într-o stare mai imbecilă decât cea din ultimii doi ani, şi anume de campanii electorale interminabile. Patru campanii electorale în doi ani, şi în ce ani, de maximă precaritate economică. Nemaivorbind de faptul că unele dintre aceste alegeri au trebuit să se desfăşoare după legi stupide.

Legea votului uninominal a fost făcută de nişte proşti pentru alţi proşti, care au adus în Parlament handicapaţi politic votaţi de câteva cartiere. O altă stupizenie este dată de întinderea pe doi ani a acestor campanii. Cu ce suntem mai câştigaţi că alegerile pentru prezidenţiale n-au avut loc anul trecut şi că mandatul preşedintelui s-a extins la cinci ani? După orice ticăloşie electorală a apărut justificarea cretină că nu s-a ştiut la vremea respectivă că se va agrava criza. Aşa a spus şi incompetentul cabinet Tăriceanu, care sfida orice bun simţ anul trecut, anunţând majorări pentru profesori cu 50%. Anul acesta este un an de maximă criză în lume, iar la noi este un an întreg dedicat luptei electorale. Alianţa PSD – PD-L este una catastrofală pentru ţară. Campanii de presă, comisii, DNA şi alte droguri uşoare pentru populaţia năucă. În rest, investiţiile străine sunt inexistente, iar măsurile economice contraproductive, care au majorat la modul inconştient fiscalitatea, au dus la falimentul a mii de firme, aşa că vom avea parte de un şomaj care va „decapita” milioane de români. Banii de la FMI nu vor mai fi pe post de „centură de siguranţă”, ci vor merge la buget pentru a acoperi cheltuielile cu salariile şi pensiile. Vor merge însă şi-n campania electorală ca să aibă poporul ce plăti ani la rând apoi datoria politicienilor. Măsuri populiste ca aceea de a reduce cu 20% salariile miniştrilor sunt măsura competenţei economice a acestui guvern. Dar cu cine sa facem faţă crizei? Cu Boc, care, în afară de faptul că sare de colo, colo, ca un greiere cosaş, nu face nimic? Cu Geoană, care pare un Buratino ce se visează şef de stat şi care nu demult şi-a sărbătorit cu-n aer omagial ziua de naştere? Dacă anul trecut îl durea-n socialism de criză şi plătea 40.000 de euro onorariu pentru o lăută cu Phoenix, acum a preferat să-i cânte Loredana Groza pe post de Marlyn Monroe de Balta Albă, „Happy Birthday Mr. President”, aşa cum îi cânta odinioară celebra blondă lui Kennedy. Atât seamănă Mircea Geoană cu Kennedy cât seamănă şi Romică Ţociu. Dar nu e nimic surprinzător, acestea sunt tulburări de personalitate minore faţă de cazul clinic Mazăre, care vrea să se joace de-a nemţii şi războiul. În timpul acesta Crin Antonescu speră să devină unul dintre cei mai mari oratori ai ţării şi nu apare decât după ce-a făcut repetiţii intensive în faţa Adinei Vălean. Becali a stat o lună în campanie electorală, e drept la închisoare, dar cu atât a fost mai ieftin şi mai eficient. N-a plătit bani pentru deplasări şi a stat la răcoare, iar pe când a ieşit a trebuit doar să-şi pună numele pe liste că a şi luat avionul spre Bruxelles. Sorin Oprescu se gândeşte să candideze. Face foarte bine, pentru că este singurul lucru la care se pricepe ca politician. La fel ca Traian Băsescu, face parte din categoria politicienilor buni doar de campanie electorală. S-a odihnit destul un an la Primăria Capitalei, unde a consumat aerul condiţionat degeaba, aşa că se poate apuca de ce ştie el mai bine, de maimuţăreli electorale. Din păcate, nici aşchia nu sare departe de trunchi. Boureanu, Ponta, Ridzi, Eba, Anastase sunt semne că a intrat şi specia în criză, nu doar economia. Cu asemenea lideri trebuie să fii inconştient să crezi că se pot ameliora efectele crizei. După cât sunt de pasivi în faţa consecinţelor crizei guvernanţii par a trăi cu iluzia că, dacă România va rezista până se va relansa economia europeană, atunci băncile de afară vor pompa ca înainte bani în imobiliare şi retail.

După ce au păţit o dată, instituţiile financiare nu vor mai injecta capital decât în producţie, exact ceea ce n-avem noi. Aşa că de păcălit sistemul nu-l vor mai putea păcăli, dar vor putea fenta din nou votanţii nerozi, cărora le vor azvârli cârnaţul în gură ca unor câini flămânzi şi umili, lărgind în felul acesta clasa imbecililor.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/clasa-imbecililor-fata-cu-criza-82043.html

Partidul „Totul împotriva ţării”

Iniţiativa justă a ministrului Învăţământului de a stopa comerţul cu diplome neautorizate a Universităţii Spiru Haret era cât pe ce să se transforme într-un demers aproape eroic. Ceea ce avea valoare de normalitate, de reparaţie risca să pară un act de curaj. Nu mai e cazul de eroism, pentru că partidul a intervenit la timp şi a corectat gestul îndrăzneţ al doamnei ministru.

Doamna Andronescu a cedat în cele din urmă, arătând totuşi că, dincolo de îndrăzneala de care a dat dovadă, îşi merită locul în fostul partid unic.

Totuşi, opinia publică îi datorează ceva doamnei Andronescu. Faptul că a nesocotit priorităţile partidului a scos la suprafaţă mizeria politică, care acoperă orice instituţie din ţara aceasta. Mulţi vor spune: Păi ce, nu se ştia că e aşa? Da, se ştia, doar că una e să ştii că există ceva şi alta este să şi vezi în faţa ta acel ceva. E o diferenţă. Şi simplul fapt că un mecanism uniform, aproape perfect, ca al PSD-ului are fisuri e un lucru îmbucurător. Sunt semne de slăbiciune democratică binevenite. Din păcate, ele sunt corectate la timp şi fără drept de apel. Tovarăşul de CAP Mircea Geoană a ieşit pe mirişte rapid pentru a faulta galopul justiţiar în care pornise Ecaterina Andronescu. Au ieşit la înaintare şi preaînvăţaţii Vanghelie şi Oprişan, nici şeful statului nu s-a lăsat mai prejos, completând corul puterii dornice de a pune capacul pe acest caz, care, rezolvat, ar fi putut aduce mari deservicii electorale tuturor. Este vorba de sutele de mii de studenţi dimpreună cu familiile lor, ca să nu mai vorbim de marea masă de absolvenţi de la alte universităţi particulare aflate în aceeaşi ilegalitate, care ar fi putut urma la rând. Pagubele electorale ar fi fost uriaşe. Aşa, rahatul se bagă sub covor, iar viitorii Vanghelie şi Oprişan pe care-i lansează pe piaţă Spiru Haret au tot drumul în faţă.

De remarcat că, după ce doamna Andronescu a pus capul între umeri şi a revenit în bancă precum o şcolăriţă spăşită, dirigintele Geoană a înmuiat vorba, asigurându-ne tovărăşeşte că va exista sprijin în continuare pentru rezolvarea situaţiei. Probabil că a fost iertată doar după ce a promis că nu va mai face. Adevărul este că preocupările doamnei ministru nu sunt demne de onoarea electorală a partidului. În loc să se îmbrace în uniforma roşie şi să urce pe podiumuri ca să-l combată vestimentar pe „nazistul” Mazăre, dânsei îi arde de aplicat legea. Von Mazăre n-are nicio treabă, îl doare la diplomă de toate. Acestea sunt personajele cu adevărat profitabile pentru un partid, Mazăre, Udrea, adevărate maimuţe electorale care nu ratează niciun bâlci, nu miniştri care caută să schimbe cu adevărat ceva. Să cauţi să aplici legea lovind o caracatiţă mafiotă este un act contrar oricăror interese de partid. Mai mult a făcut Mazăre pentru partidul socialist îmbrăcând uniforma nazistă decât doamna Andronescu cu taiorul ei serios.

Un lucru este foarte clar, în România partidul e mai important decât ţara şi ajunge să fie chiar împotriva ei. Dacă pe vremuri a existat un partid, Totul pentru Ţară, acum am putea spune că vorbim de partide a căror deviză pare a fi totul împotriva ţării.

 http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/partidul-totul-impotriva-tarii–81939.html

Eternul candidat revoluţionar

Permanenţa bălăriilor vieţii politice de la noi atrage după sine permanenţa eternului candidat reformist. Din această categorie face parte şi Crin Antonescu, care şi-a lansat recent programul politic pentru alegerile prezidenţiale, intitulat „Stă în puterea noastră să schimbăm puterea lor”.

Sună cunoscut, chiar dacă formulele au variat de-a lungul timpului, odată cu candidaţii. „Esenţa reformei statului ţine de disponibilizarea clientelei politice şi de mobilizarea elitelor. A venit vremea să punem în şomaj clientela politică a tuturor, a venit vremea ca elitele să vină la putere, să dea forţă şi profunzime instituţiilor.” Deja sună chiar frumos, iar mai departe şi mai frumos: „Vreau să fiu un preşedinte responsabil, care să fie reperul şi garantul îndreptării României către marile ei obiective, care să spună naţiunii mereu şi cu credibilitate adevărul şi un preşedinte care să poată fi luat drept model”. Citind acest discurs, un lucru e cert, trăim în ţara care este mană cerească pentru oratori. Cicero şi Demostene ar fi trebuit să se nască aici. Toată realitatea neschimbată a vieţii politice oferă sursa perfectă pentru discursuri mobilizatoare, reformatoare, deşteptătoare. De mâine vom pune ceasul să sune dimineaţa, doar că data acelui mâine e necunoscută. De asta este şi foarte uşor în România să devii politician. Dacă ai un pic de papagal şi te înfigi bine, ai toate şansele ca din discurs în discurs să ajungi preşedinte sau cel puţin să aspiri la aşa ceva. Această pastilă efervescentă pe care o livrează electoratului Crin Antonescu a fost cheia succesului pentru mulţi dintre predecesorii săi aspiranţi la preşedinţia ţării. Promisiunea unui tratament pentru astenia vieţii politice a prins mai mereu. Revenind la discursul antonescian acesta pare a fi revoluţionar doar prin duhul său, nu şi prin cuvânt. Dimpotrivă, sunt repetate clişee care au făcut epocă prin discursurile politice de după 1990. Ideea că, dacă veţi vota Crin Antonescu, elitele vor disloca impostorii cocoţaţi în fruntea ţării este mai degrabă un biberon băgat cu de-a sila în gura electoratului. Acum, nimeni nu contestă o anumită calitate intelectuală a discursului lui Crin Antonescu. Dimpotrivă, pare chiar a folosi cu ştiinţă tehnica manipulării prin discursul utopic. Primul pas e să critici actualitatea decăzută şi infectă, după care faci trimitere la elite şi, dacă se poate, şi la nişte statui de liberali care au făcut istorie, iar apoi măguleşti şcolăreşte norodul, după care îl impulsionezi exemplar: „Împreună cu această Românie care tace, care e profundă, care există, împreună putem să construim cu răbdare, echilibru şi forţă o Românie normală. Zidul despre care vorbeam poate să cadă, suntem în serviciul celor care vor să găsească speranţa şi să dărâme acest zid. Cred că acum ne putem aduna, ridica şi merge, în fine, în direcţia corectă. Eu cred că se poate, eu cred că stă în puterea noastră să schimbăm puterea lor”. Ecuaţia este simplă, eu, candidat bine intenţionat, împreună cu tine, popor nevinovat, trebuie să dăm jos călăii care ne-au încălecat. În ceea ce priveşte soluţiile, ele există, doar că ele m-au aşteptat pe mine, Crinul regal al ţării, pentru a fi concretizate: „Am soluţii care nu sunt nişte invenţii ale unor consilieri fantomatici, sunt soluţii pe care toată România le ştie, pe care aproape două decenii cei mai mulţi dintre decidenţii politici ai României în acest timp le-au amânat, le-au blocat, le-au simulat şi nu au avut interesul sau curajul să le adopte.” Beneficiind de-o presă favorabilă, Crin Antonescu pare a face uitat prin omisiune sprijinul unuia dintre marii moguli ai tranziţiei româneşti, Dinu Patriciu, într-adevăr un om de elită prin topurile îmbogăţiţilor peste noapte. Dar iluzia candidatului independent, salvator, care vine să ne pună pe şine, să ne aducă în matca noastră, trebuie bine întreţinută şi cultivată. Galeria cu candidaţi etern revoluţionari s-a mai îmbogăţit cu un personaj, iar cum buruienişul politic va persista multă vreme, vom avea parte mult timp de aici înainte de ameninţarea coaselor ruginite.

El e Crin, dar se vrea un nufăr crescut pe mlaştina politicii româneşti. Nuferii sunt modalitatea prin care mlaştina încearcă să treacă neobservată, dar ei tot ai mlaştinii sunt, în ea cresc şi tot în ea mor.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/eternul-candidat-revolutionar-81527.html

După douăzeci de ani…

Iată că după douăzeci de ani nu se reîntâlnesc nici muschetarii lui Dumas şi nici nu se împlineşte sorocul profeţiei lui Brucan. După douăzeci de ani, încă vin apele şi mătură totul în cale, sunt inundate străzile oraşelor, iar dacă ar fi să vină un cutremur ne-am rări bine de tot.

Între timp, a venit şi criza mondială, aşa că riscăm să ne pierdem şi ajutorul european pe care ne bazam până acum. Investitorii se retrag, mulţi dintre ei demarând afaceri pe termene scurte, fonduri europene nu putem accesa, iar emigraţia proletară cu care am împânzit Europa pare a fi nevoită să se întoarcă în ţară. Cu alte cuvinte, ar fi timpul să ne bazăm pe noi înşine. Exact ceea ce am evitat în toţi aceşti douăzeci de ani. Ne-am amăgit mereu că perspectiva integrării europene ne va salva, că vor veni bani de afară şi că românii, aflaţi unii la muncă, alţii la furat în Europa, vor putea trimite la nesfârşit bani acasă. Câţiva ani aşa a şi fost, dar iată ce înseamnă să nu te bazezi pe propriile forţe. Acum viaţa s-a stricat în Europa, iar noi n-avem nimic la noi în curte. N-am construit nimic în douăzeci de ani, infrastructura moştenită s-a degradat, nu producem mai nimic din punct de vedere economic, aşa că am rămas de căruţă din nou. Părea că vom fenta munca acceptând statutul de colonie europeană, momentan nu mai putem fi nici colonie. Toate acestea nu reuşesc însă să ne trezească. Şi asta dintr-un simplu motiv, că avem ce mânca. Cât timp românul se descurcă alimentar, chiar dacă mănâncă ieftin şi prost, nu sunt motive de disperare. Cam de la acest nivel discutăm noi cu Europa. În solul acesta vrem noi să semănăm legile europene. Vai de solul şi subsolul nostru! Legile europene se lovesc de mirosul de balegă şi găinaţ din satele româneşti, ce poate fi adulmecat pe drumurile naţionale. Sesizând acest contrast îţi poţi da seama că noi doar formal suntem un stat modern, România reală nu este modernizată. Din punct de vedere istoric, nu suntem contemporani cu Europa.

S-a discutat tot anul trecut la modul cel mai savant şi doct cu putinţă despre votul uninominal. Au apărut tot felul de analişti care păreau că prezintă o lucrare de doctorat şi care invocau reforma clasei politice. Ei bine, unul dintre aceste produse ale votului uninominal este doamna Ridzi, iar ca dânsa sunt o droaie. Ca de obicei, erau nelipsite comparaţiile cu statele europene, ceea ce de fiecare dată denotă aroganţa noastră prostească. În loc să ne vedem noi de gropile noastre, de şubrezenia caselor, clădirilor, a drumurilor, de faptul că ne bate vântul ca pe nişte păpădii, noi avem dezbateri cu privire la implementarea unor modele democratice europene. Uităm mereu de rahatul care străbate România, de învăţământul care într-adevăr produce o categorie însemnată de tâmpiţi, dar nu mai mari decât cei care ne conduc, şi de lipsa de civilizaţie a vieţii de zi cu zi. Ce legătură avem noi cu Europa, dacă noi suntem ţara în care un cetăţean ajunge deputat european datorită detenţiei? Nici măcar cu pomana mult aşteptată nu ne alegem în urma integrării în UE, pentru că prea mulţi vizitatori nu vom mai avea. Poate mai aduce Elena Udrea câţiva turişti să calce-n rahat pe coclaurile patriei. Îi poate atrage cu sloganul: „Veniţi şi călcaţi în rahatul nostru, că poate veţi avea mai mult noroc ca noi!”. Din punct de vedere al politicii externe, suntem mai izolaţi ca niciodată, mai multe vizite prezidenţiale au primit teritoriile acoperite cu fustă, decât cele cu şefi de stat. Am aşteptat douăzeci de ani să facă alţii ceva pentru noi, noi n-am făcut nimic decât să ne furăm unii pe alţii şi să aşteptăm pomana de afară. Dacă se mai enervează natura de câteva ori, poate rămânem şi fără şubreda infrastructură urbană.

În cel mai rău caz, ne spânzurăm şi ne ducem în munţi, după cum spunea un clasic european în viaţă, cu referire la sine însuşi. Şi care-i problema? Ca să cităm din acelaşi clasic, de murit de foame tot nu vom muri. Poftă bună!

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/dupa-douazeci-de-ani–81445.html

Câinii latră, dar corabia trece

Mult trâmbiţata cădere al lui Traian Băsescu pare a fi doar un subiect de talk-show şi nimic mai mult. Chiar dacă sondajele arată o scădere a procentelor preşedintelui, acesta nu este nici pe departe în situaţia de a i se cânta prohodul. În primul rând pentru că va avea parte de cea mai uşoară competiţie din cariera sa politică. Trecut prin ciur şi prin dârmon şi câştigând bătălii grele şi la limită, cu Sorin Oprescu pentru Primăria Capitalei, iar apoi cu un alt adversar redutabil, Adrian Năstase la prezidenţiale, Băsescu pare a nu juca în finala din toamnă cu capii de serie.

Cei care ar fi putut crea o problemă pentru Traian Băsescu, liberalii, merg din eşec în eşec, dar trăiesc cu iluzia că dacă pun apă la Crin, acesta va creşte mare. Însă nu va ieşi decât o beţie cu apă rece. În această competiţie politică, Crin Antonescu pare mai degrabă pregătit să defileze pe o autostradă electorală de-a curmezişul ţării, nicidecum să ia contact cu şanţurile şi gropile patriei pentru a schimba toată garderoba portului popular trecând dintr-o zonă folclorică într-alta. Pe lângă acest handicap de imagine pe care îl au de fapt mai toţi candidaţii actuali faţă de Traian Băsescu, Crin Antonescu pare să fie din start pierdut dacă va intra în turul doi. Simpatia manifestată de Ion Iliescu şi Adrian Năstase pentru el, dar mai ales conservarea la guvernare sunt motive arhisuficiente pentru ca Mircea Geoană să întoarcă cârma spre Traian Băsescu faţă de care manifestă, în momentele cheie, o cuvenită loialitate. Însă ecuaţia este mult mai simplă, neexistând o polarizare politică concretă în direcţia anti-Băsescu, şansele de a-l da jos pe acesta sunt pe măsură. De fapt, bătălia electorală din această toamnă a fost tranşată de Traian Băsescu încă de anul trecut, prin aducerea PSD la guvernare. În momentul acela, PSD şi-a dat consimţământul pentru al doilea mandat al lui Traian Băsescu. Restul sunt poveşti de seară pentru copii, cu candidaţi discursivi, gen Crin Antonescu sau Radu Duda care fac impresie bună prin emisiuni şi declaraţii de presă. Doar cu supranumele de Obama de România nu se câştigă alegerile.

Soluţia propusă la începutul acestui an, de Călin Popescu Tăriceanu, de-a sprijini un candidat comun împotriva lui Traian Băsescu era una viabilă, doar că era nerealistă neţinând cont de prezenţa PSD-ului la guvernare, care astfel dinamita implicit un asemenea proiect.

Nici criza nu-l va afecta pe Traian Băsescu mai mult decât pe ceilalţi, iar atâta timp cât are o coaliţie de guvernământ sub el şi responsabilitatea este una dublă, actualul preşedinte nu va fi lovit decisiv nici din partea aceasta. În ceea ce priveşte scandalurile gen Ridzi, acestea vor fi compensate în viitor cu scoaterea la lumină a unor membri pătaţi din cealaltă barcă.

O altă mişcare abilă al lui Băsescu este mimarea indiferenţei vizavi de alegerile prezidenţiale. Chiar dacă această expectativă alimentează corul celor care îi cântă „marşul”, Băsescu ştie că prin imaginea de preşedinte preocupat mai degrabă de soarta ţării în vreme de criză câştigă mult mai mult decât dacă s-ar preta deja la fente electorale. Pe de altă parte la nivelul său de popularitate şi la cât de bine este înfipt în solul electoral al ţării nu are nevoie să-şi înceapă campania prematur. Faptul că adversarii săi şi-au început demult exchibiţiile electorale spune multe despre terenul pe care-l au de recuperat în faţa lui Băsescu. Un motiv în plus pentru liniştea preşedintelui.

Băsescu va câştiga de această dată fără agresivitatea din precedentele campanii. În primul rând pentru că nu mai are nevoie de ea, fiind consolidat electoral, iar în al doilea rând, pentru că nu are adversari demni de-o luptă pe viaţă şi pe moarte. Făcând o comparaţie cu tenisul, Băsescu nu mai joacă ofensiv la fileu, preferând să returneze de pe fundul terenului, dar deocamdată nu prea are ce pentru că adversarii săi servesc în fileu. Astfel că surdina de acum nu este nicidecum semnul unei slăbiciuni, ci dimpotrivă semnul siguranţei…

 http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/cainii-latra-dar-corabia-trece-81278.html

Şpriţuri de vară

Aidoma vremii de afară, în care canicula e întreruptă de furtuni, tot aşa şi în spaţiul public mai vine câte o vijelie. Acum afişul îl ţine Ridzi care a început să facă „scene”. De ce să nu facă, doar e criză, ba chiar recesiune după cum anunţa cu o voce tremurândă mentorul ministresei împricinate.

E criză, nu sunt bani, trebuiesc corectate salariile, va fi tot mai rău, criza încă n-a început, cam asta se aude de jumătate de an încoace. Mulţumim pe această cale doamnei Ridzi care a reuşit să înlăture senzaţia de panică din rândul populaţiei cu gestul ei de mână spartă înspre nevoile electorale ale Elenei Băsescu. Deci are balta peşte, doar că peştele e prins de undiţa marinarului şi se duce drept în fundul odraslei pentru o propulsie mai bună. Doamna Ridzi are nu doar o baltă mare cu peşte în faţă, ci şi un peşte mare în spate. Dar pentru cei mulţi asta nu prea contează, ei vor rămâne ca de obicei, doar cu carasul, cu care vorba poetului, fac ce fac demult. Cam aşa se desfăşoară miniştrii în plină criză. Nu e rău, abia aşteptăm noi exemple ca să ştim şi noi măcar cum stăm cu banii publici. Înţelegem că mai sunt, că doar mai vine o campanie electorală în toamnă. Să vină, scena este pregătită, iar „scenele” de asemenea. Până atunci, gumă de mestecat la tot poporul, cu subiecte bune pentru şpriţurile lungi de vară, cu tot atâta sifon cât era şi în notele informative ale fotbaliştilor. În acest sens, „baciul” Popescu este foarte afectat, adică cum el, membru al generaţiei de aur, să fie pus într-o lumină negativă. La ce aere de regi şi de infailibili au fotbaliştii români, te gândeşti aproape cu frică ce privilegii ar pretinde dacă ar deveni campioni mondiali. Acalmia zilelor caniculare a mai fost tulburată de către eternul aspirant la statutul de scriitor, maestrul din Găgeşti, care se vrea apărătorul femeilor pdl-iste, un fel de încercare tardivă a maestrului de-a deveni din Sancho Panza, cavalerul din La Mancha. Măcar dacă ar fi vorba de vreo Dulcinee prin PDL, dar acolo e plin de acrinee, recent scăpate de acnee. Dar dacă maestrul îşi continuă seria pidosniciilor cu care ne-a obişnuit, uriaşul Boc mai are puţin şi va juca pe un butoi ca să mai uităm cu toţii de criză. Dacă până acum a dansat, a cântat, a jucat fotbal, a picat în cap în direct, acum a făcut-o şi pe cosaşul. Ne gândeam că are abilităţi de cosaş, pentru că prea seamănă cu aia cu coasa, atunci când vine vorba de economia ţării.

Şpriţurile de vară se vor lungi în continuare, iar după atâta consum probabil că vor urma alte „scene” cu aceleaşi Elene, cărora le este mai greu să părăsească scena publică de care s-au legat cu elasticul din chiloţi. În final, după atâta şpriţ de vară vom ajunge cu toţii sub scenă, elasticul din chiloţi se va rupe, maestrul va fi scriitor, iar Boc va bate coasa. Poate să vină criza, ba chiar şi apocalipsa, noi românii suntem pregătiţi pentru orice. Hai noroc!

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/sprituri-de-vara-81181.html