Democrație la ordin

Orice competiție electorală prilejuiește pronosticuri, avancronici, ca apoi, odată rezultatul aflat, să avem și cronica meciului cu comentariul ajustat în funcție de rezultate. Din păcate, tendința acestor analize e de-a aborda terenul de luptă electorală, ca fiind unul destinat înfruntării unor strategii, a unor inspirații de moment sau gafe, totul atârnând de-un fir de păr într-un hazard total. E mult mai pasionant să privești așa, dar și mult mai naiv.

În cazul celor care au pierdut sau câștigat după primul tur, nu putem vorbi de merite sau greșeli care să le fi decis soarta electorală. Să ne aducem aminte că în 2004, Klaus Iohannis a fost absent din propria campanie și a câștigat. A avut vreun merit? Niciunul. Acum se vorbește de eșecul USR și al candidatului său, Barna. Aceeași echipă a avut un succes teribil la alegerile europarlamentare, iar acum au clacat. N-au făcut nimic de atunci care să producă o decepție electorală. În ambele situații, cei în cauză au avut o contribuție redusă, atât în cazul succesului, cât și a eșecului. USR-ul n-a fost creat ca o alternativă la PNL – Iohannis, ci mai degrabă ca un adjuvant în lupta cu PSD-ul. Uneori pare mai mult decât un adjuvant, pentru că e mai zgomotos, dar asta e tipic pentru trupele de asalt. Acum n-a fost interesul ca ei să tropăie ca la europarlamentare, prin urmare n-a fost niciun eșec, ci doar o strategie a păpușarilor.   

Explicația constă în faptul că aceste partide aparțin de sisteme și subsisteme de forță, care au în mână și rețelele sociale virtuale și reale cu care atunci când au interesul pot curenta societatea, astfel încât să o facă să trepideze în mișcarea spre urne sau în cea spre protestele stradale. Să ne aducem aminte cum în campania pentru europarlamentare, până și maimuțoii de youtube au căpătat statutul de influenceri electorali, toată floarea de mucegai vestită a internetului era expusă îndemnând lumea să iasă la vot, ceea ce evident aducea beneficii doar într-o parte politică. Unde e acum revoluția de la vot din primăvară? Unde e revoluția din stradă? Mulțimea revoluționară pare mai degrabă nepăsătoare, având în vedere că am avut cea mai scăzută prezență la vot în turul I din ultimii treizeci de ani.

Nu a existat niciun interes pentru o revoluție la vot. Dacă ar fi existat, întreg arsenalul de rețele s-ar fi activat. Totul pleacă de sus în jos, iar cei mai mulți dintre români preferă să fie ori beneficiarii mărunți ai rețelelor, ori pe post de idioți utili, masă ușor de manevrat și excitat cu ură. Aici e de mare ajutor capacitatea de ură nemărginită a românului de rând, care din când în când e deviată din scurgerea ei înspre colegi, vecini, neamuri, cunoscuți la prima vedere și redirecționată de sistem înspre unii politicieni. Ar mai fi de adăugat și incapacitatea romanului de-a analiza profund, de-a se informa, caracterizat fiind mai degrabă de superficialitatea oportunistului de cursă scurtă.

Democrația nu e în mâinile noastre, cum ni se spune mereu atunci când trebuie creată isteria electorală în favoarea unui candidat, e în mâinile elitei, iar ea câștigă pe mâna noastră și noi pierdem mereu pe mâna ei.

Cea mai bună dovadă că nu contează atuurile liderilor politici e faptul că oamenii pot pune patimă uneori pentru niște nulități jalnice. Dan Barna tot o charismă de președinte a unei asociații de locatari delapidată avea și-n primăvara europeană. Celelalte personaje sunt tot din registrul antieroilor, Klaus Iohannis e o ființă la limita neînsuflețirii verbale, iar partenera lui de turul doi e defectă verbal, precum gâsca din coșul ținut la braț, care i-ar veni mai bine decât orice poșetă. Întâlnirea dintre aceste două calamități lingvistice se pare că nu va avea loc. În ceea ce privește restul competitorilor, aici nu puteam avea pretenții, ei au fost candidați de turul întâi, care de regulă au scopul să mai pigmenteze paloarea sobră a candidaților principali. Dintre aceștia, au obținut scoruri bune, actorul Mircea Diaconu, care a jucat rolul șefului de atelier, mereu cu șurubelnița în buzunar și dispus la modul compulsiv să rezolve orice problemă.  Figura de tenor pidosnic cu aer de belle epoque, a veșnic tânărului Paleologu, a înduioșat semnificativ electoratul mai cizelat. Deși nu a candidat, n-a putut lipsi din peisaj nici Victor Ponta, această minciună în mișcare și vorbire, dornic  la infinit de o nouă pricopseală politică.

În cele din urmă, nici nu mai contează dacă s-a făcut castingul la Băneasa sau Buftea sau a fost coproducție, important e că distribuția a fost foarte proastă, iar filmul pe măsură. Doar un joc dirijat poate produce așa ceva, iar marea masă e prizonieră pieței politice controlate.  Democrația nu e în mâinile noastre, cum ni se spune mereu atunci când trebuie creată isteria electorală în favoarea unui candidat, e în mâinile elitei, iar ea câștigă pe mâna noastră și noi pierdem mereu pe mâna ei.

Dar de ăștia, cine ne salvează?

 

Sistemul nu vrea aspru

Scriam la începutul anului, că aproape la fiecare ciclu electoral ne putem aștepta ca sistemul să întărâte electoratul. De data aceasta n-au scos nimic deosebit la iveală, aceeași fumată și palidă manipulare prin lupta anti –  PSD.

Oricum e necredibilă această adversitate, când ne gândim că și PNL, dar si PDL – ul lui Blaga erau un fel de PSD II. Diferențe de ambalaj și de marketing politic ca să putem momi electoratul. Dar apatia electorală și dezinteresul românilor față de alegeri nu li se datorează lor, precum ar fi tentați unii să creadă. Nu au românii atâta personalitate și curaj încât să întoarcă spatele lumii politice și să boicoteze sistemul mafiot prin nesupunere civică. Pur și simplu așa-i convine sistemului să stea lucrurile de data aceasta. Nu vrea tărăboi electoral, pentru că PNL și PSD sunt înțelese să conducă împreună statul.

Lui Iohannis îi convine un PNL fără cap, ci doar cu o coadă lungă și bleagă, pentru că nu vrea un lider rival în propria ogradă politică. Iar dinspre partea PSD-ului știe că poate sta liniștit, atât timp cât Dragnea e șantajat cu dosare și va cânta în strună dacă va vrea să rămână liber, deci și șeful PSD. De asta e liniște în această campanie. Dacă n-ar exista această înțelegere subterană, am avea uraganul din 2014 de la alegerile prezidențiale sau măcar un vifor.

Efectele blatului s-au văzut încă de la alegerile locale, unde la București, PNL n-a combătut. Blatul a funcționat și invers, dacă ne gândim și la alte orașe gen, Cluj Napoca, Oradea sau Arad. În general, ideea a fost ca primarii aflați pe funcție sau cei cu șanse mai mari să nu fie atacați la baionetă.

Elocvent e și faptul că merg acum cu sloganuri asemănătoare, ca să nu existe o diferențiere notabilă de imagine. Toate acestea pentru ca alianța post electorală să nu pară una dintre două foste grupări ostile.

În privința partidelor mici, am putea vorbi de ”campania pentru ce-i doare pe ei”. P.R.U. are sigla cu portretul lui Vlad Țepeș, dar promite amnistie penală și aruncă cu sloganuri de genul: ”Bunăstare, nu dosare!” Un asemenea efect de umor contrariant doar lui Caragiale îi mai putea ieși.

Traian Băsescu și P.M.P. vorbesc în primul rând de sistem, de parcă românii ar fi niște luptători anti – sistem din tată în fiu. Problemele fostului președinte și a Elenei Udrea au devenit și unicul sens al luptei lor politice, ceea ce arată că sunt mai degrabă în etapa post carieră politică la nivel înalt.

USR – ul a propus doi lideri în oglindă față de PNL, care l-a pierdut pe drum pe Vasile Blaga, deși sunt vești că buldogul latră în continuare pe circuit intern. Nicușor Dan e un caniș somnolent, iar Clotilde Armand e mai naturală decât pălămida vorbitoare de la PNL, dar și prea patetico – stridentă. Însă pentru un partid de laborator nu prea e important leadership-ul.

Dar peste toate aceste ”indicii rezonabile”, ca să citez limbajul de lemn al justiției, rămâne relevant pentru inexistența democrației în România, faptul că, nu oamenii s-au săturat de politică, ci Sistemul n-are nevoie acum să le aplice niște electroșocuri prin care apoi să-i teleghideze în direcția dorită.