Legiferarea falsei memorii

Inițiativa legislativă de la noi nu pregetă în a ne surprinde din ce în ce mai neplăcut. Când nu vor lefuri dublate pentru ora și jumătate la care se reduce ziua de muncă a unui parlamentar, aleșii neamului atacă cu sfertodoctismul de rigoare și subiecte istorico-culturale.

Asta pentru că încă n-am ajuns la legi bizare, precum cea din statul Kentucky, SUA, unde nu ai voie să vopseşti o raţă în albastru şi să o oferi spre vânzare decât dacă vrei să vinzi şase rațe albastre în acelaşi timp. La noi ar trebui adaptată legea la cioara vopsită, care e vândută și multiplicată fără număr. Sau mai potrivită ar fi o lege din Argentina care interzice paturile cu saltea din pene, motivația fiind descurajarea lenei.

Cu siguranță, viitorul Parlament va avea timp berechet pentru a alcătui legi excentrice, mai ales dacă își vor ridica lefurile la 9.000 de lei pe lună. Până atunci vedem cum intră în vigoare o lege menită să părtinească memoria istorică: Legea 217/2015 prin care sunt condamnate simbolurile fasciste, legionare. Doar că fiind lipsită de nuanțe aruncă implicit blamul și asupra unor personalități culturale sau eroi ai rezistenței anticomuniste care au avut tangență cu aceste mișcări.

În acest sens nu au întârziat să apară din partea celor care și-au dat girul pentru această lege, argumente de un cinism deplorabil. Alexandru Florian, fiul unui comisar ideologic sovietic, director general al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, consideră că Mircea Vulcănescu și Nichifor Crainic merită ținuți laINDEX în baza unor condamnări date de justiția bolșevică. Îi putem trece pe lista neagră și pe Noica, Cioran, Eliade, a căror blamare în anumite medii de poliție intelectuala occidentală a produs mereu jubilație unor impotenți academico-culturali de la noi, condamnați la resentimente provinciale. Nu în ultimul rând va fi lezată memoria unui erou al rezistenței anticomuniste din munți, Ion Gavrilă Ogoranu.

Legea este evident proastă, iar dacă ne uităm la inițiatorii ei nu ne mai mirăm deloc. Unul dintre ei este fostul consilier prezidențial al lui Klaus Iohannis, care a trebuit să plece de la Cotroceni pentru că este anchetat de DNA pentru o mită de 170.000 deEURO , iar celălalt este fantoma somnambulă, Crin Antonescu. Acest pokerist mahmur nici măcar n-a catadicsit să se prezinte la Parlament pentru forma finală a legii. Pe mâinile acestui inconștient stau legile în România, cel care arunca în aer statul de drept în 2012. În tot acest timp se dau pensii speciale pentru foștii milițieni, torționari și securiști, asta dacă tot e să vorbim despre reparații morale până la capăt.

Dar nu ne mai miră nimic de la acest Parlament ajuns la 11% cotă de încredere, cea mai scăzută din Europa, care după ce și-a dat pensii speciale vrea și salarii dublate, iar după ce a „legiferat fărădelegea” de atâtea ori, acum legiferează și trunchierea memoriei istorice.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/legiferarea-falsei-memorii-156078.html#rate_article

Ei când vor să fluiere, fluieră

Mult prea mediatizatul film „Eu când vreau să fluier, fluier” a eclipsat un eveniment probabil mult mai important decât premierea filmului cu pricina în cadrul Festivalului de la Berlin, 2010. Un alt film românesc participant la festival, „Portret al luptătorului la tinereţe,” realizat de regizorul Constantin Popescu, a trecut complet neobservat în planul mediatic. L-au observat însă alţii, jandarmii politicilor corecte.

Filmul evocă rezistenţa românească anticomunistă din anii ’50, refugiată prin munţi. Se vrea a fi prima parte a unei trilogii cinematografice intitulate „Aproape linişte”, astfel că partea a doua se va referi la Elisabeta Rizea şi la Gheorghe Rizea, urmând ca partea finală a trilogiei să fie dedicată fraţilor Arnăuţoiu şi grupării Haiducii Muscelului. Este un film artistic, nu un documentar, nefiind nici măcar înscris la Secţiunea Oficială a competiţiei, fiind inclus în Secţiunea Forumul festivalului. Dar, cu toate acestea, era aproape de a nu fi proiectat la Berlin în urma sesizărilor Institutului pentru Studierea Holocaustului Elie Wiesel şi Asociaţia pentru Studierea Istoriei Romilor ce combăteau caracterul fascist, antisemit şi rasist al peliculei, dat fiind faptul că rezistenţa din munţi a fost în bună măsură apanajul unor foşti membri ai Mişcării Legionare supranumiţi şi „haiducii lui Dumnezeu.”

În stilul cel mai diversionist cu putinţă, rezistenţa anticomunistă este dinamitată a doua oară prin discreditarea politică retroactivă făcută pe toate căile. Partea rea e că aşa ajungem să ne fie scrisă istoria de către alţii, iar noi să consemnăm umili directivele lor. Docilitatea noastră proverbială e, probabil, şi motivul pentru care nu există reacţii publice de prim plan faţă de acest subiect. Problema mai gravă este alta, punând lacătul uitării pe memoria unor acţiuni istorice de genul acesta, doar pentru faptul că unii trebuie să plătească poliţe peste timp, dispare un episod istoric de exemplaritate eroică din conştientul colectiv al românilor de azi. Mai ales că istoria noastră şi aşa abundă destul de trădări şi laşităţi greu de contracarat.

De puţin timp tragedia poloneză a fost prilejul unui exerciţiu de autocritică naţională faţă de exemplul demnităţii istorice poloneze. În bună măsură ea este justificată, dar asta nu trebuie să obtureze nuanţele, iar la aceasta contribuie din plin trecerea sub tăcere, ba chiar mai mult, sub stigmatul istoriei a unor momente curajoase din istoria noastră. Şi chiar dacă ele n-au avut uneori o amploare naţională, ci una particulară, până la urmă, istoria unui neam nu se asumă doar prin acţiunile sale statale, ci şi prin exemplul de excepţie individuală, ba uneori mai mult prin asta.

Dar aşa e când unii sunt plătiţi să fluiere pentru a vedea faulturi imaginare. Într-adevăr, ei când vor să fluiere, fluieră, noi, azi, mai puţin, doar unii acum câţiva zeci de ani fluierau contra vântului, însă oricât de mult şi-ar dori jandarmii prezentului să bruieze ecoul fluieratului de peste decenii el nu-şi va pierde în veci rezonanţa.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/ei-cand-vor-sa-fluiere-fluiera-93234.html

Cu opinca-n cizmă

Crimele şi violurile infractorilor români din Italia radicalizează din nou discursul politicienilor italieni împotriva etnicilor noştri. Se vorbeşte de un Holocaust împotriva românilor. Degeaba ne revoltăm acum, ca români, că suntem discriminaţi şi invocăm drepturile omului şi apartenenţa noastră la U.E. Exodul masiv al românilor spre Italia s-a făcut atunci când România nu era o ţară membră a Uniunii Europene.

Dintre toate celelalte ţări UE, la vremea aceea, Italia era singura destinaţie ospitalieră pentru forţa de muncă românească. Banii câştigaţi de românii din Italia, iar ulterior şi de cei din Spania, au ţinut bugetul nostru în picioare. Acesta a fost durul tratament pe care Italia „fascistă”, „mussoliniană” l-a aplicat bieţilor românaşi, locuri de muncă bine plătite, mai ales în comparaţia cu penuria din ţară. Nu neagă nimeni faptul că Italia a avut de câştigat din acest supliment masiv de forţă de muncă românească. Interesul era satisfăcut de ambele părţi.

Strecurătoarea fiind prea largă, acolo au ajuns şi o grămadă dintre fruntaşii mediului infracţional românesc. E firesc ca Italia să reacţioneze dur, iar reproşul faptului că pentru cei puţini de-o anumită etnie trebuie să plătească întreaga comunitate etnică este unul pur emoţional. Dacă mâine în România ar apărea o suită de infracţiuni făcute de maghiari sau de altă etnie, cu siguranţă că-n sânul opiniei publice s-ar naşte sentimente xenofobe şi şovine la adresa întregii etnii. E uşor în teorie să invoci principii ale democraţiei şi ale logicii, însă marea masă de oameni simpli e condusă de reacţii emoţionale şi nu de principii de drept. Un singur principiu funcţionează neperturbat, oriunde: pentru cei puţini vor plăti mereu cei mulţi. Acest principiu stă la baza oricărei crize, inclusiv cea economică prin care trecem.

Statul român n-a fost în stare să ofere nici locuri de muncă avantajoase românilor cinstiţi plecaţi în Italia şi nici puşcării ermetice pentru infractorii ajunşi acolo. Cu alte cuvinte, statul român n-a avut nicio responsabilitate, a pasat-o statului italian, iar acum sare la modul cel mai demagogic cu putinţă în apărarea românilor de acolo.

Soluţia întoarcerii în ţară pe care o preconizau discursurile politicienilor, pe vremea când economia duduia a minciuni, e demult moartă. Nu ne rămâne decât să protestăm energic prin tot felul de petiţii şi să facem multe emisiuni pe tema aceasta, pentru a dezbate (popor mai iubitor de dezbateri ca al nostru mai rar) la nesfârşit o altă criză.

În concluzie, prea ne vrem noi cu sacii-n căruţă fără să mişcăm un deget. Dacă n-ar fi venit această criză mulţi dintre cei care au strâns ceva cheag prin ţările calde ar fi continuat să vină să investească-n ţară, în imobiliare şi construcţii. Cum criza a lovit cel mai tare în cele două domenii, visul multora de întoarcere s-a prăbuşit, dar şi speranţa statului român că poate înghiţi bani la buget, pentru care n-a creat nici cele mai mici condiţii. Ne putem păcăli pe noi la nesfârşit, dar vremea scadenţei politicilor de stat iresponsabile, de după 1990, a şi venit deja.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/cu-opinca-n-cizma-74976.html