Perspectiva de-a deveni cu timpul, psd-ist

Privind la scena politică actuală, pare simplu de constatat că singura realitate politică vie și autentică a României de astăzi este PSD-ul. Acest lucru a fost mereu valabil, dar n-a fost niciodată atât de vizibil ca acum, cu excepția lui 1990. Acest fapt era greu de înțeles din mers, cu atât mai mult cu cât acesta a fost unul împleticit în toată această perioadă. La această perdea de fum au contribuit și diversiunile politice din acești 28 de ani, de regulă venind sub forma falselor oferte politice de dreapta, dar și idealurile de țară, gen lupta anticomunistă sau aderarea la NATO sau UE. Toate au generat un entuziasm colectiv care a mascat pe moment realitatea partidului unic viu.

În același timp, toate celelalte înjghebări politice au fost infiltrate de PSD parțial, iar singura ripostă solidă a fost din partea rebelilor violenți ai anilor 90 sau a câte unui lider charismatic și puternic gen Traian Băsescu, nici el tot timpul consecvent cu această luptă, e adevărat una disproporționată și nu ușor de dus. Însă aceste replici n-aveau de ce să îngrijoreze PSD-ul pe termen mediu și lung, pentru că ele erau prin natura lor temporare. Tinerilor stradali urma să le fie îndoită spinarea de bâtele minerilor, iar un lider colțos și conflictual era limitat prin mandatele sale, dacă tot nu a putut fi evacuat înainte de vreme pe căi neortodoxe.

Ajunși la acest moment, în care lupta contra PSD este ori mimată, ori ridicolă, ne putem da seama că bilanțul opoziției timp de 28 de ani la FSN-FDSN-PDSR-PSD a fost un măreț eșec. Faptul că nu există un partid opus,  aflat constant la 30%, arată că PSD-ul nu poate avea decât rivali trecători, mai mici sau mai mari, dar și unii și alții efemeri.

Având acest tablou al celor 28 de ani de viață politică, ne putem permite să atingem o anumită luciditate care să funcționeze ca antidot la iluziile politice ce se vor mai naște de aici înainte. Deznodământul lor fatal e de la sine înțeles. Dacă i-am crede pe cei mai mulți care s-au erijat în luptători anti-psd, am zice că și-au făcut-o cu mâna lor. Dar având în vedere că nici nu au încercat ceva solid, n-avem de ce le plânge de milă. Ce anume ar fi trebuit să facă? Nici într-un caz să înjure PSD-ul de dimineața până seara sau nu în primul rând asta, pentru că e drept, politica înseamnă și propagandă. Trebuiau să facă ce tot au promis, o economie liberă concurențial și implicit o clasă de mijloc solidă, abia atunci ar fi avut votanți. Așa, se uită spre tinerii între 18 – 30 de ani care s-au născut cu dezgustul politic și lehamitea de vot. În paranteză fie spus, ce s-a întâmplat în 2014, ar fi bine să știe orchestratorii diversiunii, lăudabili în acțiunea lor de-a ne scăpa de binomul Ponta-Ghiță, că mai trebuie să treacă vreo 20 de ani ca să poți repeta așa ceva. Gustul amar al păcălelii nu va fi uitat ușor.

Revenind la starea de fapt, concluzia e că PSD-ul are pe ce sta, nu-i fuge pămîntul de sub picioare, precum răsfiraților volatili care atunci când nu se pretind de dreapta sunt neomarxiști miruiți de preoții corectitudinii politice de la Bruxelles.

Și acum să vedem pe ce se bazează longevitatea și forța PSD-ului și de aici încolo. Multă lume cade în capcana de-a privi doar la cum arată acum aparatul bugetar și pensionarii. Mai interesant de observat e faptul că aceștia sunt de perspectivă. Paradoxal, chiar și pensionarii sunt de perspectivă în România.  Evident, nu aceiași. Bazinul pensionarilor se va alimenta mereu, dar și a angajaților la stat. Cei trecuți de 40 de ani caută siguranța jobului la stat, nemaivorbind de cei care vânează asistență socială. Însă nici în intervalul 18 – 35, lucrurile nu stau bine, chiar dacă nu e vorba neapărat de angajați la stat. Conform datelor statistice, tinerii din acest segment lucrează preponderent în agricultură, comerț, industrie. În general locuri de muncă prost plătite, astfel că ei sunt sensibili atât la măriri de salarii decise de PSD, dar și la ajutoare sociale, având în vedere nesiguranța, dar și lipsa de motivație specifice activității lor. Sigur că în fiecare segment de vârstă există și categorii greu de tentat de sirena psd-istă, dar aceștia sunt inferior numeric. Dintre aceștia, mulți pleacă din țară și probabil că nu se mai întorc. Nici măcar cei care merg la muncă intelectuală, destui de puțini, nu au motive să se întoarcă.

Paralela cu fiii boierilor, din secolele XIX și XX, care plecau la studii în străinătate și se întorceau în țară este una greșită. Acei tineri școliți la Paris, Berlin, Viena, aveau la ce să se întoarcă. Provenind din familii cu poziții, li se aranjau la întoarcere posturi în diplomație, politică, administrație sau preluau moșiile, negustoriile, fabricile sau alte afaceri ale familiei. Ori nu e cazul celor de acum care provin din familii medii sau chiar simple și care se pot întoarce cu doctorat de la Sorbona acasă și să nu-și găsească post în mediul universitar. Paralela se potrivește mai degrabă beizadelelor de politicieni, care și-au cumpărat diplome pe afară și se întorc în politică sau afaceri să desăvârșească escrocheriile începute de părinții lor. Și aceștia din urmă sunt mai degrabă tentați de PSD, pentru că le asigură protecția și imunitatea cum nu o poate face nimeni mai bine. Asta nu înseamnă că aceștia nu pot popula și alte partide care doar se prefac a fi altfel decât PSD.

Prin urmare, nu vom scăpa de PSD în următoarele decenii, şi asta pentru că până și cei care-i combat, excluzând excepțiile de rigoare care sunt neputincioase ca orice excepții, sunt niște clone psd-iste mai gălbejite sau uneori portocalii, albastre şi să nu omitem nici verdele minoritar. Adăugând la aceasta, tabloul expus mai sus privind tendințele pe piața muncii și a migrației, putem conchide că PSD-ul ne va supraviețui glorios. Riscul de-a deveni psd-ist cu vârsta îi paște și pe cei care sunt liceeni, studenți sau angajați și care acum ori votează anti-psd, ori nu merg la vot. În lipsa unei alternative și aflați odată cu trecerea timpului tot mai mult în căutarea stabilității, pesedizarea devine tot mai tentantă.

Eternul şi fascinantul PSD

PSD-ul, mai mult neliniştit decât tânăr, revine după aceste alegeri la starea sa naturală şi anume lupta canibală din interior. În cazul în care Geoană ar fi câştigat, lupta pentru şefia partidului ar fi fost doar de faţadă, pentru că fidel principiului: „Câştigătorul ia totul”, acesta şi-ar fi impus pe linie dinastică un urmaş din clanul său. Aşa, serialul Dinastia continuă, doar că rolurile principale sunt ocupate acum de membrii altor clanuri dinastice din PSD, ce se pregătesc să-şi scoată blazonul prăfuit din cuier.

Eşecul celui care s-a bucurat ţopăind ca la şotron a reactivat energiile latente ale partidului. Până şi „grupul de la Cluuuj” a ieşit din tăcerea ardelenească proverbială prin Ioan Rus, care şi-a arătat deja colţul de argint. Deşi iniţial au fost susţinători ai proiectului reformist al cărui semnatar se mândrea la vremea aceea a fi Geoană, treptat, treptat bizantinismul dâmboviţean şi-a arătat superioritatea în materie de putere şi intrigă politică. Gaşca lui Hrebenciuc şi Vanghelie face parte din categoria de guerrillă urbană care nu moare niciodată. Se repliază imediat, iar de sunt tăiaţi regenerează ca râmele. Acest pericol e semnalat de mulţi, ca acest eşec să nu determine altceva decât reactivarea unor clanuri mai vechi sau cameleonizarea clanului perdant la aceste alegeri. Stare de fapt care a dat din nou apă la moară discursului reformist de promovare a tinerilor. În teorie sună bine, tinerii, prin natura lor, oferă expectanţe pozitive, dar asta nu e suficient. Dacă ar fi să facem un mic istoric al carierei unor tineri în politica noastră, nu ştiu dacă ar trebui să fim optimişti pentru ceea ce ar putea urma. La vremea lui, acum câţiva ani, Emil Boc era o tânără speranţă a politicii, care culegea complimente de presă pentru discursul reformist, dar continuarea am văzut-o toţi, episodul căderii în direct la o emisiune TV este sugestiv pentru ce a urmat din punct de vedere politic. Victor Ponta, Cristian Boureanu, Adrian Cioroianu şi, de ce nu, Crin Antonescu sunt bune exemple ale unor succese de lansetă. Bine împinşi de cine trebuie la înaintare, parazitând prin discursuri ideea de schimbare a expiraţilor, şi-au făcut loc, la rândul lor, lângă aceştia, unde vor expira mult şi bine, aşteptând următoarea tentativă mimată de deratizare politică.

Problema promovării tinerilor macină toate partidele, nu doar PSD. Peste tot predomină selecţia bazată pe relaţii, nepotisme şi mai nou… filiaţie. Sigur că şi cei care ar ajunge prin merite proprii, odată intraţi în labirintul bizantin al puterii, şi-ar putea pierde, vorba poetului, credinţa-n izbândă. Dar chiar şi aşa, de bine, de rău, oricât s-ar bălăci prin noroaiele politicii, tinerii cu-n nivel cât de cât ridicat de informaţie şi educaţie e greu de crezut că s-ar mai putea “vangheliza” intrând în politică, la fel cum e dificil de imaginat că întâlnirea dintre Vanghelie şi litera de Evanghelie ar mai fi, vreodată, posibilă.

Revenind la PSD se vehiculează, printre altele, numele lui Cristian Diaconescu ca posibil succesor al lui Geoană. Dacă va fi aşa sunt întrunite toate premisele pentru un nou Geoană ţopăind pentru puţin timp în 2013. Meteahna care reiese de aici e aceea a unui management politic slab venit dintr-o extrapolare a competenţelor. Un politician se poate recomanda ca un bun ministru, ca deputat sau senator, dar poate fi chiar o contrarecomandare pentru postul prezidenţial sau cel de primar, cele mai uninominale portofolii eligibile. Privind din această prismă a liderului slab şi mergând pe logica relativă a lui dacă, cu siguranţă cu un contracandidat ca Oprescu sau, de ce nu, chiar ca Mitrea altfel ar fi putut arăta scorul pe 6 decembrie. Pe lângă poza liderului slab, actualul eşec al PSD trasează şi limita clanurilor de partid, îmbătate de propria putere, care cred că e suficient să împingă în faţă un candidat de paie pentru a câştiga. Degeaba au făcut combinaţii mijlocaşii din PSD, dacă n-au avut un vârf de atac penetrant.

Prin urmare, tinerii sunt cum sunt sau nu sunt deloc, pe cei bătrâni hârşiţi în rele îi ştim, aşa că PSD-ul nu poate veni cu noutăţi pe moment. Din păcate, nu rămâne decât să vedem lupta casetelor şantajiste pe care o promite Vanghelie. Big Brother-ul politicii continuă, arătând că disputa din PSD n-are nimic democratic în ea, nefiind o luptă de viziuni şi idei, ci doar o luptă pe viaţă şi moarte ce are la capătul ei doar ciolanul cu fundiţă, iar alături o casetă. Făcătură de campanie, desigur…

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/eternul-si-fascinantul-psd-87855.html

Telecomanda ventuză şi peştele alegător

Campania electorală pentru prezidenţiale, începută cu mult înainte de termenul ei legal, pare a fi o campanie desfăşurată sub semnul revanşei. Nu mai e loc de promisiuni, coaliţia anti-Băsescu nu mai promite nimic, doar că-l vor da jos pe „marele căpcăun”. Traian Băsescu este caracterizat de către adversarii săi ca fiind un element turbulent, de aceea înlăturarea sa va aduce liniştea peste ţară.

Dar despre ce linişte tulburată vorbim? A fost linişte şi ordine după 1990 în România? Poate linişte mediatică da, în sensul că niciodată ca până acum, după 1990, televiziunile n-au fost un instrument de propagandă atât de feroce. În rest, nu ţinem minte să fi fost linişte, doar că sub regimurile fsn-isto-psd-iste s-a acoperit rahatul sub preş mai bine, iar marii gangsteri economico-politici au putut prădui ţara în deplină linişte. Într-adevăr, nimeni nu i-a tulburat. Tot atât de adevărat este că nici alianţa PDL-PNL n-a reuşit, ea sucombând cu largul concurs al duplicităţii cabinetului Tăriceanu II care a permis clientelei psd-iste să intre în jocul puterii. Pactul făcut atunci e continuat şi azi prin discursul anti Băsescu al celor doi candidaţi, Geoană şi Antonescu.

În ceea ce-l priveşte pe Crin Antonescu, acesta şi-a început seria electorală de gâgă declarând: „…văzându-l pe Traian Băsescu, încep să apreciez că în 1990 Ion Iliescu nu a pus armata să ne împuşte în Piaţa Universităţii….”. Păi musiu Crin de ce nu mergi dumneata dimpreună cu proaspăta aleasă a inimii tale, cât şi a Parlamentului European, în vizită la tanti Nina şi nenea Nelu să-i mulţumeşti tătucului că nu ţi-a tras nişte plumbi în freza de Mireille Mathieu pe care o aveai atunci? Însă nu e nevoie de scene patetice pentru a mulţumi din inimă partidului, Crin se execută perfect în această campanie electorală sub aripa protectoare a condorului PSD-ist. Încrengătura dintre Patriciu, Antonescu şi PSD este limpede pentru toată lumea. Mogulul petrolului nu uită că a mirosit aerul jilav al „Bastiliei” şi vrea revanşa. Dar nu uită nici ceilalţi moguli ai televiziunilor care au produs de un an încoace cea mai abjectă manipulare de după 1990 devenind practic agenţi electorali media. Un fost turnător securist îmbogăţit printre meandrele tranziţiei şi un păgubitor al statului român s-au pus să dea lecţii de respect şi democraţie românilor prin intermediul unor papagali de televizor. Aşa arată scena de campanie, sub semnul vendetei politice, doar că asasinatul este unul mediatic de data asta.

Privind retrospectiv configuraţia jocului de putere de după 1990 vedem o simetrie care pare să continue şi la aceste alegeri. De fiecare dată când aşa zisele forţe de dreapta au ajuns la putere ele au sfârşit în dezbinare şi scandal politic. Aşa a păţit CDR în 1996-2000, la fel s-a întâmplat şi cu revoluţionara alianţă D.A. Ba interesele de grup au prevalat, ba nu s-a putut prelua total controlul puterii, pentru că se ştie că PSD-ul când pleacă în opoziţie părăseşte doar pe jumătate puterea. Şi de data asta sunt întrunite toate datele pentru o revenire la „liniştea” psd-istă. Asta se poate întâmpla pentru că în România nu există pluripartidism la modul real. Există un singur partid aşa cum scrie la carte, PSD, care are o structură de fier beton pe dedesubt, restul sunt ba partide creaţia unor lideri, precum PDL sau PRM care sunt tributare măririi sau decăderii conducătorului sau PNL care nu e nici una, nici alta şi care trăieşte exclusiv de pe urma conjuncturilor politice.

Cât priveşte cetăţeanul, el este mereu suspendat în aceste bătălii politice. Va fi nevoit să aleagă între un preşedinte care este departe de a fi un model politic şi care în bună măsură şi-a pierdut din aroganţa puterii doar pentru faptul că s-a născut această caracatiţă împotriva sa şi acest octopus vulgaris, specia marină cu mai multe braţe mediatice care este în stare să agaţe alegătorii ca pe nişte peşti prinşi cu telecomanda ventuză.

Ca de fiecare dată după 1990 apare falsa logica a răului mai mic de care oamenii au început să se prindă. La noi, răul, de douăzeci de ani, nu are grade de comparaţie, pentru românul de rând nu există rău mai mic sau mai mare, ci o constanţă a aceluiaşi rău de zi cu zi care probabil îl va face mai mult ca niciodată să stea acasă pe 22 noiembrie…

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/telecomanda-ventuza-si-pestele-alegator-86103.html