Oportunismul, religia noastră naţională

Există de ani de zile o nemulţumire anti-sistem politic românesc, care, dusă până la consecinţele sale ultime, ar însemna măturarea clasei politice. Să nu ne imaginăm că acest of atinge culmile disperării, el se consumă mult în faţa televizorului, iar pe alocuri, şi pe la proteste. Însă această nemulţumire poate avea efecte mai degrabă negative.

Atât timp cât nu există o alternativă, totul e în van, ceea ce naşte riscul apariţiei profitorilor. Ei au şi apărut. Dacă unii bombăne, alţii se gândesc să profite de asta, făcându-şi un partid televizor cu care vor să invadeze Parlamentul. Multe din simpatiile partidului OTV vor fi generate în acest an electoral de retorica anti-sistem. Pe de altă parte, nici nu poate fi altfel la români. Chiar dacă s-ar naşte o mişcare de jos în sus, nu există ceva mai uşor decât coruperea ei, ademenirea cu avantaje. Până acum nimeni nu a demonstrat de douăzeci de ani că are sufletul atât de tare încât să nu cedeze tentaţiilor, oportunismul fiind religia noastră naţională. E un cerc vicios creat de societatea noastră din care foarte greu se va ieşi vreodată. Zilele acestea de protest ne arată, tot în logica acelui cerc vicios al oportunismului, că nu avem nici măcar o masă mare de nemulţumiţi civici, care, prin numărul lor, să pună presiune pe guvernanţi. Se tot vorbeşte de număr, în spiritul ideii că mărimea nu contează, pentru a salva simbolistica protestului. El, totuşi, contează, marile mişcări au nevoie de mase mari. Doar aşa un guvern poate demisiona, având sute de mii de protestatari în faţa sediului său, care nu se dau duşi până nu are loc gestul de onoare. Orice putere responsabilă ar conştientiza atunci că se duce în cap din punct de vedere electoral şi ar opera sacrificii majore.

Însă în cazul de faţă e suficient să-l mătrăşeşti pe Baconski printr-un gest mârlănesc şi eventual să pregăteşti şi alte mici sacrificii politice. Nu e nevoie de căderea întregului guvern. În ceea ce-l priveşte pe domnul Baconski, pe lângă anumite gafe sau linguşeli, dacă te gândeşti că o să rămână Igaş ministru, parcă măsura pare şi mai nedreaptă. Guvernul va ceda, dacă va simţi că se îngroaşă gluma, până atunci merge pe minima rezistenţă. Atitudinea faţă de unele categorii defavorizate va continua să fie una ambiguă.

Din păcate, printre categoriile defavorizate efectiv, există şi semeni speciali, precum revoluţionarii, ceea ce ne face să vedem că impostura la români naşte forme halucinante. Cum adică tu eşti revoluţionar? Ca şi cum ai fi echivalentul invalidului de război. Omul merge la război nu pentru că vrea, ci pentru că e obligaţia lui faţă de ţară, statul îl trimite la război. Pe când a fi revoluţionar reprezintă o opţiune proprie. Nu-ţi cere nici statul, nimeni să faci revoluţii. Deci statul nu este obligat să te răsplătească. Iar dacă eşti de meserie revoluţionar, atunci cu asta te ocupi. Nu stai în ajutor de revoluţionar de 22 de ani încoace. E ca şi cum Che Guevara ar fi cerut, după revoluţia din Cuba, pensie de revoluţionar, iar după aceea să trăiască doar pentru a încasa beneficiile.

În rest, actorii politici asigură spectacolul, de la penibilităţi de gospodină de partid, care cere soţiei preşedintelui să influenţeze demisia acestuia, la Ioan Oltean, care face acum pe bădia cel înţelept, dând dreptate oamenilor. Specimene de acest gen, de nea’ Caisă, populează multe filiale ale tuturor partidelor. De fapt, partidele sunt un amestec eterogen de personaje gen şefi de CAP, intelectuali oportunişti şi rechini. Din această combinaţie n-are cum să iasă ceva bun.

Oricum, vrem, nu vrem, îi avem, iar anul 2012 e unul în întregime dedicat războiului electoral. Că vor fi anticipate, că nu, demisii sau nu, toate acestea sunt doar muniţia din arsenalul electoral. Bătălia finală este pe procente. Un procent sau două în plus pot fi aur, aşa că nu se va precupeţi niciun efort în această luptă, lăcomia politică fiind fără margini.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/oportunismul-religia-noastra-nationala-119033.html

Portret al protestatarului la maturitate

Sindromul persoanei speciale

De parcă n-ar fi fost destui neanderthalieni care calcă totul în picioare sub roţile lor, mai era nevoie şi de Mircea Lucescu să-şi dea cu stângul în dreptul pe străzile noastre. Sigur că emoţia pre şi post operatorie a solicitat atenţia publică, era firesc. Şi poate dacă tăcea, Nea Mircea, mare tactician rămânea. Şi nimeni n-ar mai fi răscolit vinovăţia sa gravă, ce a dus la producerea accidentului. Să vii să spui, după ce pui în pericol vieţile a trei pasageri, şi pe a ta, printr-o manevră de rege al şoselelor care nu mai are răbdare câţiva metri ca să treacă prin locul permis, că vatmanul venea cu ură să dea peste tine, e mai mult decât tupeu românesc.

E acea boală, acel sindrom de care suferă mai toţi românii cu niscaiva succes şi bani, adică se simt persoane speciale, privilegiaţi printre semenii lor. Cum să nu stea tramvaiul în loc când trece nea Mircea, doar ar trebui să le stea tuturor inima-n loc. De ce? Pentru că a format echipe, a pus coada la pruna fotbalului românesc, a inventat şi tiki taka cu minerii din Donetsk, dar l-au plagiat catalanii,  şi pentru că e victima tuturor, arbitri, sistem, Valentin Ceauşescu. De ani buni încoace, Mircea Lucescu a uitat să mai conştientizeze vreo greşeală de-a sa. Are justificări pentru orice insucces al echipei sale, unele sunt retroactive, în general se trezeşte şi se culcă cu dreptatea proprie. Ca orice personalitate românească, nici Mircea Lucescu nu se ajunge cu croiala genetică a valorii sale şi îşi creează adaosuri supralicitându-se. Luat la bani mărunţi, personajul Mircea Lucescu are şi umbre, iar unele vin chiar din trecutul comunist, faţă de care se raportează ca o eternă victimă. Ar fi avut îndreptăţirea să o facă, dacă ar fi condus doar  vreo echipă de provincie, care se mai răzvrătea din când în când. Dar echipa Ministerului de Interne funcţiona ca o maşinărie de blaturi alături de celelalte echipe ale regimului, Steaua, Victoria, F.C. Olt, Flacăra Moreni.

Să zicem că toate acestea sunt trecute, Mircea Lucescu a făcut performanţă cu Şahtior, una rezonabilă în raport cu investiţia, deci nu s-au făcut miracole, având în vedere că a durat vreo şapte ani până s-au cules roadele însămânţate de magnatul Ahmetov. Şi pentru acestea, dar şi pentru calităţile umane, antrenorul român e una dintre personalităţile româneşti cu cea mai bună presă. Nu ştiu dacă această stare de fapt va fi conservată, având în vedere că imaginea bunului simţ, a civilizaţiei şi a educaţiei, atârnate ca nişte medalii de gâtul tehnicianului, încep să-şi arate poleiala.

Dar sindromul de persoană specială e întreţinut şi de atitudinea umilă românească, fapt sesizabil şi în atitudinea pioasă a presei tv, vizavi de Rinat Ahmetov, care le părea unora atât de modest încât le-ar fi venit să-l invite la bere, desigur pe banii magnatului. Prea puţin îi interesa pe membrii şezătorilor serale tv, că patronul lui Şahtior e reflectat de presa ucraineană ca fiind un cap al mafiei, un personaj la fel de dubios ca mai toţi magnaţii estici. Cu siguranţă că şi acest personaj bălai, plin de mălai, e o persoană specială la el acasă. Dacă s-ar muta în România, ne-ar arăta el în vreo două luni cam pe unde trebuie să treacă liniile de tramvai. E un sindrom acesta al ţărilor din est, văduvite de o democraţie autentică, de-a naşte fiinţe de zonă rarefiată, care-şi ţin capul în lumea lor, iar cu picioarele sau roţile calcă totul în picioare.

Deşi se consideră un pioner al stilului tiki taka, fără să aibă simţul ridicolului, Mircea Lucescu dovedeşte prin tot comportamentul lui uman că n-are nicio legătură cu spiritul Barcelonei, unde nu există zei şi muritori de rând, ci o democraţie totală, un spirit colectiv care transcende valoarea individuală a jucătorilor.