Satirul francez şi mioriţele

Nu bine s-au mai decantat ecourile isprăvii erotice a FMI-stului şef, că au apărut precum ciupercile după ploaie, tot felul de victime mai mult sau mai puţin imaginare. E adevărat că bravul socialist „de şampanie şi caviar”, cum e alintat de mediile franceze a mai atacat şi alte redute inexpugnabile de pe malul Senei, dar totul s-a trecut sub preş. Cu toate că mulţi se pot strâmba acum la nişte ziariste agresate în urmă cu câţiva ani, pe ideea, de ce aflăm acum şi nu atunci când s-a întâmplat? Totuşi, lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Nu e suficient pe lumea asta, să fii victimă, să ai dreptate, ca să poţi acţiona în consecinţă. În faţa unor personaje cu mare putere, e foarte uşor să mori cu dreptatea în mână.

Un om ca Dominique Strauss-Kahn e o instituţie ambulantă. Agenda lui telefonică presupune un întreg aparat de stat, plus influenţă media. În aceste condiţii, poţi fi strivit ca un gândăcel nevinovat ce eşti. De fapt, această beţie a puterii e cea care naşte şi beţia hormonilor. Dominique Strauss Kahn, dacă ar fi un contabil prin Paris, între el şi femei ar sta pişcoturile şi zâmbetele timide. N-ar îndrăzni să sară pe femei, ca un şef de trib care ia ceea ce i se cuvine drept captură de luptă.

Dar dincolo de toate faţetele şi teoriile mai mult sau mai puţin conspiraţioniste pe care le poate procova un scandal de talia acesta, sunt foarte interesante şi ecourile româneşti. Adicătelea, avem şi noi suratele noastre care erau gata să fie sacrificate şi ele pe altarul FMI. Nu era de ajuns o ţară întreagă datoare la FMI, mai trebuia să plătim şi-n natură. De fapt, nimic nou sub soare, suntem obişnuiţi noi cu birul la turci, când mergeau miss-urile vremii să defileze prin faţa sultanului. Irineii rămâneau să plimbe ursul prin ţară, iar Monicile jucau ţurca cu padişahul. Se ocupau turcii de divorţuri atunci.

Sigur că la noi nu s-a pus problema de vreun atac. O ziaristă TV ne spune că bossul FMI, de atunci, a fost doar curtenitor, deci onoarea a rămas neşifonată. Mai interesant este cazul Alinei Mungiu Pippidi, care neputând spune că l-a refuzat în calitate de seducător pe DSK, (omul are nişte limite), a văzut ea totuşi nişte tendinţe la el, însă ea l-a refuzat cu-n proiect. Normal, fiind intelectuală, cu ea, albitul erotoman a lucrat la alt nivel, cum ar veni. Am răsuflat uşuraţi, pe toate le-am putea pierde, mai puţin onoarea Alinei Mungiu Pippidi.

Aceeaşi Alina Mungiu Pippidi critică presa franceză, care e destul de generalistă, nu face anchete la sânge, scandaluri, nu e agresivă, mai zice ilustra contemporană, în comparaţie cu a noastră. O fi aşa, dar asta poate fi şi semnul unei prese civilizate, care, chiar dacă nu l-a dat în gât pe Dominique Strauss Kahn, impune printr-o civilizaţie a comunicării şi prin bunul simţ cu privire la limitele sale. Presa nu face procuratură, circ, în mod normal, aşa că nu văd de ce ne-am sui noi pe muşuroi şi ne-am uita de sus. Pe de altă parte, măcar de-ar fi aşa, dar chiriecii şi roşca-stăneştii, şi mulţi alţii, o contrazic pe doamna Pippidi, la noi e mai mult fum decât foc. Până una alta, bine că am scăpat şi n-a sărit şi pe noi şeful FMI. Oricum jucăm, ca ţară, rolul de victimă tăcută cu FMI-ul, dar noi suntem demni, noi plătim cash datoria, că ne permitem, nu plătim în natură.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/satirul-francez-si-mioritele-109860.html

Alegerile din Ungaria, sub semnul crizei

Începute în Duminica Paştelui pentru cetăţenii din străinătate, alegerile parlamentare din Ungaria vor continua duminica aceasta, când va fi rândul maghiarilor din ţara lor pentru a vota într-un prim tur de scrutin. Aşteptările nu sunt încărcate de suspans, configuraţia electorală indicată de sondaje dând ca favorit net Fidesz (opoziţia de centru-dreapta), care ar putea câştiga majoritatea absolută.

Formaţiunea lui Viktor Orban s-ar încadra ca intenţie de vot în intervalul de 45%-55%. Pentru unii, surprinzător, dar pentru cunoscători, de aşteptat, partidul de extremă dreaptă Jobbik, care s-a copt în ani de zile în solul iredentismului maghiar tradiţional şi a cărui dimensiune e umflată acum şi de efectele crizei economice, e cotat undeva pe la 20%. Cea de-a treia forţă importantă sunt socialiştii (MZSP) aflaţi la guvernare, dar şi într-o cădere liberă fiind cotaţi procentual în jurul a 11%. Ascensiunea fulminantă a Fidesz nu poate fi explicată decât prin speranţa oamenilor de a ieşi din groapa crizei. Victoria categorică ce se profilează va propulsa Fidesz într-o ipostază politică în premieră pentru Ungaria postcomunistă, unde nimeni nu a mai atins o asemenea majoritate. Promisiunile populiste stau şi ele la baza scorului electoral. Cu toate acestea, măsurile propuse de Viktor Orban, micşorarea taxelor şi impozitelor şi mărirea deficitului bugetar, sunt contrazise de experţii economici ce nu le văd viabile decât ca promisiuni de campanie. Ele tind să stopeze şomajul dezlănţuit (11%), însă singurul efect pare a fi cel populist menit a strânge voturile. Sunt şanse mari ca, odată terminată campania şi aflându-se cu sacii în căruţă, Viktor Orban să treacă la un program de austeritate impus de criza economică. Viktor Orban mai vrea să renegocieze acordul cu FMI şi să interzică străinilor achiziţionarea de pământuri arabile în Ungaria, fiind cunoscut cazul austriecilor care au cumpărat ferme în vestul Ungariei.

Cât priveşte viitorul politic postelectoral declaraţiile lui Viktor Orban exclud alianţa cu un alt partid parlamentar. E şi greu de imaginat, dat fiind faptul că socialiştii sunt la polul opus, iar partidul Jobbik (Mişcarea pentru o Ungarie mai bună) reprezintă un partid de extremă dreapta care, ironia istoriei, vrea să orienteze Ungaria spre Rusia. Restul discursului politic al liderului Jobbick, Gabor Vona, e completat de atacuri la adresa, ţiganilor, evreilor, Statelor Unite, UE, el promiţând chiar electoratului renegocierea tratatului de aderare la UE al Ungariei. Cv-ul politic al celor de la Jobbik este completat şi de înfiinţarea, în 2007, a Gărzii Maghiare, formaţiune paramilitară. E adevărat că, în 2008, Curtea de Apel a Tribunalului din Budapesta a scos în afara legii organizaţia din cauza caracterului său paramilitar şi a manifestărilor xenofobe. Cu toate acestea Jobbik face un joc dublu, anul trecut obţinând la alegerile europarlamentare trei locuri, din partea sa candidând şi cunoscuta agitatoare feministă Krisztina Morvai, care, culmea, s-a ilustrat înainte prin campanii ultra democratice de apărare a drepturilor femeilor. Tot culmea este şi faptul că soţul politicianei, un ziarist reputat, este de origine evreiască.

Prin urmare, ghiveciul contradicţiilor dezvăluie impostura şi oportunismul liderilor extremişti care-i fac fraţi de cruce politică cu cei democraţi şi care ne arată că sub crusta credinţelor politice afişate fanatic şi intransigent stau doar interesele personale. Ascensiunea partidului Jobbik poate fi inclusă în fenomenul mai larg al formaţiunilor cu caracter naţionalist extremist care bântuie Europa din când în când, chiar prin ţări cu tradiţie democratică, precum Austria, Olanda, Franţa. Acest tip de partid extremist preia vechi impulsuri istorice exploatându-le electoral în context democratic. Unicul rezultat e cel cuantificabil politic în zestrea de funcţii, influenţă, bani pe care o dobândesc liderii acestor mişcări. Destinul lor este unul în oglindă cu cel al liderilor democratici care, prin demagogia libertăţilor şi a toleranţei, îşi captează susţinătorii. Acelaşi fenomen demagogic electoral, de esenţă pur democratică, cuprinde şi aceste partide extremiste. Paradoxal, absorbţia forţelor opuse în jocul democraţiei arată forţa democraţiei, şi nu slăbiciunea ei. Această absorbţie va duce mereu la ascensiuni de acest tip şi la lideri ce vor specula în folos propriu tendinţele extremiste, naturale oricărei societăţi.

Dincolo de jocul politic, proximele alegeri din Ungaria au un corolar general valabil, factura crizei se plăteşte politic. Probabil că şi România ar fi avut parte de acelaşi fenomen dacă alegerile prezidenţiale s-ar fi desfăşurat anul acesta. Alegerile din Ungaria sunt şi ele semnul că, în anul 2010, politicul este influenţat decisiv de tăişul crizei.

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/alegerile-din-ungaria-sub-semnul-crizei-92425.html

Neşansa mediului privat

Dacă până nu demult se cânta prohodul economiei naţionale acum au apărut şi gurişti care să anunţe senin sfârşitul apropiat al crizei. Realitatea pare a contrazice optimismul unora. Conform Institutului Naţional de Statistică lucrurile stau chiar mai rău decât ne spunea FMI-ul. După primele două trimestre de scădere economică va urma şi un al treilea, astfel criza adâncindu-se.

Este interesant de comparat efectul crizei asupra celor două sectoare, public şi privat. Mediul privat suportă la modul cel mai dureros efectele crizei economice, dar suportă şi cu un anumit stoicism. Cu toate acestea nu prea se face caz de şomerii din mediul privat. De luni de zile se vehiculează doar despre marile reduceri de personal din sectorul public. Însă acestea sunt deocamdată doar pe hârtie şi au mari şanse să fie amânate după alegerile prezidenţiale. Asta se poate deduce din proiectul de lege al unificării sistemului de salarizare. Aici se spune că abia în 2010 vor fi făcute primele disponibilizări importante, 150.000 de angajaţi, ca până în 2014 să ajungă la 360.000 numărul celor disponibilizaţi din sectorul public. Evident că totul este bine calculat politic pentru a nu fi afectaţi electoral candidaţii puterii: Băsescu şi Geoană. Adevăraţii duşmani electorali sunt cei pe care-i pot naşte disponibilizările din sectorul public. Spre deosebire de şomerii de la stat, cei din mediul privat nu pun în cârca guvernului pierderea locului de muncă. Bugetarii concediaţi pot deveni astfel o masă de manevră ostilă guvernului şi implicit un bucluc în prag de alegeri. Deja magistraţii au început protestele şi foarte probabil profesorii le vor urma exemplul, iar prin presiunea puterii sindicatelor guvernul va da înapoi din raţiuni electorale. Cel mai sensibil sistem este cel public pentru orice mediu politic, toţi politicienii aflaţi la putere au menajat de-a lungul timpului bugetarii, ba chiar mai mult au umflat cu posturi sistemul public creând o birocraţie parazită în scopuri electorale şi clientelare.

Nu doar actualii guvernanţi menajează sectorul public, dar şi opoziţia liberală este tămâioasă atunci când vine vorba de bugetari. Însă dacă e să ne aducem aminte nici n-ar avea cum să fie altfel, deoarece cât a fost la guvernare partidul liberal a mărit sectorul public făcând multe angajări. Sigla liberală n-a avut niciodată acoperire în politica exercitată de mult veneratul pe degeaba partid istoric. Denominaţia liberală a avut mai mult rostul de a aduna anticomuniştii după 1990 care vedeau în FSN continuatorul partidului unic. Când le convine lor, liderii liberali mai joacă şi această carte democrat-capitalistă, când nu, fac câte-un pact neoficial cu mult blamatul de către ei continuator al partidului unic, azi PSD.

Revenind la consecinţele crizei asupra celor două medii economice, privat şi public am putea spune că disponibilizaţii mediului privat sunt mai năpăstuiţi. Ei n-au pe nimeni care să-i ţină în braţe şi să-i cocoloşească, nici măcar formaţiunea politică destinată susţinerii şi încurajării zonei private, PNL, nu are de fapt nimic în comun cu ei. Şi dacă stăm bine să ne gândim, pe lângă acest handicap, de acum, acela de-a rămâne pe drumuri fără nicio şansă, la un semn al patronului, nici înainte de criză nu le-a fost prea bine angajaţilor din mediul privat. Nu numai că marea masă de angajaţi era plătită mai prost ca salariaţii de la stat, dar acum suportă şi tăişul nemilos al şomajului fără a trage cu arma revendicărilor cu care bugetarii pot şantaja oricând măsurile guvernului prelungindu-le astfel termenul. Pentru că una este să fii dat afară în plin ger al crizei şi altceva este să fii disponibilizat peste un an sau doi când e posibil să se mai domolească crivăţul şi poate chiar să se mai poată pune şi nişte lemne pe foc.

Până atunci însă suntem siliţi să circulăm prin fumul paielor puse pe focul alegerilor prezidenţiale, dar care oricât ar fi de gros nu mai poate acoperi ceea ce criza developează integral şi anume stadiul primitiv la care se află economia de piaţă în România, după douăzeci de ani.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/nesansa-mediului-privat-83563.html