Economia falsă şi criza adevărată

Deşi suntem ţinuţi în priză mediatică cu criza economică, iată totuşi că românul cel descurcăreţ umple hypermarket-urile. Cel puţin aşa spun datele statistice pe 2010. Chiar dacă s-a văzut cu ochiul liber că hypermarket-urile au fost pline, acest fapt e confirmat şi de valorea profitului obţinut de retaileri la finele anului trecut, când hypermarket-urile au înregistrat cifre acceptabile pentru vreme de criză, românii cheltuind 8 miliarde de euro, ceva mai puţin decât în anii precedenţi.

Totuşi, unele statistici la nivel european ne dau alături de greci ca având cel mai slab consum, dar să nu uităm că e vorba de-o raportare la multe ţări din Europa care sunt cu un secol înaintea noastră. Înainte de criză diferenţele erau şi mai mari. Însă raportat la noi înşine conform statisticilor pe anul trecut, România nu stă rău la partea de consum. Explicaţia este simplă, mulţi români lucrează la negru şi e foarte greu să-i învinuieşti pentru asta. Având în vedere că munca este suprataxată e de la sine înţeles fenomenul muncii clandestine. Problema gravă este că-n felul acesta noi nu prea avem economie adevărată, dar nici nu putem lăuda c-am fi avut. Economia subterană înseamnă economie falsă, care poate fi de subzistenţă pentru unii şi de opulenţă pentru alţii, însă per ansamblu totul e haotic şi lipsit de producţie sănătoasă. Cu puţinele excepţii de capital autohton, majoritatea companiilor străine îşi duc grosul profitului acasă, dincolo de salariaţii autohtoni şi taxele plătite către statul român. Aşa că românilor le rămâne supravieţuirea prin economia subterană şi prin producţia agricolă de subzistenţă. Sigur că-n felul acesta nu poţi da faliment, iar dacă te mai şi împrumuţi de la FMI, atunci rezolvi problema cu plata în sistemul bugetar, mai ales dacă mai şi reduci din salarii şi salariaţi.

Toată această stare de fapt nu înseamnă, ce-i drept, nici apocalipsa mult trâmbiţată de cei care vor să tragă focul sub oala lor întru miză politică, dar nici promisiunea pentru vreo reformă sau vreo modernizare. De fapt, nimic nou sub soare, crize am mai avut şi-n guvernarea CDR-istă, atunci n-au fost tăieri şi creşteri de taxe, ci a fost inflaţie, oricum tot timpul au fost conjuncturi pentru a crea momentul zero, iar după ce aceste momente se ratează, vin actorii politici şi ne spun, pe post de experţi, ce trebuia făcut şi nu s-a făcut. De la Ion Iliescu încoace, toţi foştii preşedinţi, premieri sau miniştri s-au convertit în analişti experţi, scriu cărţi, articole, participă la simpozioane, forumuri şi ne spun ce trebuia făcut ieri, ca azi să ne meargă bine. Tertipul mediatic de-a comunica informaţii şi analize este bine folosit de clasa noastră politică.

În rest, românii supravieţuiesc ei cu aranjamente că doar n-or sta să aştepte fondurile europene, care se pare că sunt ca fata morgana. Total inaccesibile pentru cei care vor să-şi facă propria lor afacere, dar şi greu de palmat pentru învârtitorii autohtoni care-şi făcuseră mari vise înaintea aderării. Măcar din punctul acesta de vedere există o echitate întru abstinenţă. Deci nici în marea criză nu suntem, dar nici conectaţi la priza unui viitor care să conţină perspectiva creării unei economii durabile şi sănătoase. Situaţie tipică pentru societatea noastră din ultimii douăzeci de ani, nu se merge nici în trecut, nici în viitor, ci se creează un prezent băltit continuu, care e presărat cu fantome din trecut şi cu năluci din viitor.

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/economia-falsa-si-criza-adevarata-105990.html

Cauzele şi efectele crizei (I)

Foarte multă lume, specialistă şi nespecialistă, vorbeşte la nesfârşit despre criză. Se analizează prăpăstios efectele, iar cauzele sunt explicate formal şi superficial, astfel că nimeni nu apucă să înţeleagă pe deplin resorturile profunde ale fenomenului crizei financiare.

La noi criza a fost un subiect cu motivaţie pur electorală, până mai ieri, iar acum că a venit peste noi se fac programe anticriză la televizor. Obligatoriu totul trebuie făcut, la noi, la televizor. Acolo se câştigă şi se pierde în politică. În rest, fiecare în biroul lui ministerial, prezidenţial, parlamentar, e mai preocupat probabil de cine-l ascultă sau de ce-au mai zis cei ce sunt ascultaţi de el. În birourile politicii româneşti sunt căutate armele pentru şantaj, iar la televizor au loc dezbaterile cu alură de profesionism bine fardat ca să nu iasă la iveală impostura dosită prin culise. În România ultimilor ani a duduit consumul, în sensul că băncile dădeau credite în prostie, credite care, de fapt, erau cu sursă externă. Cu alte cuvinte, toţi aceşti bani care se rulau prin credite şi consum erau bani fictivi, în sensul în care ei nu erau rodul unei producţii economice proprii. De aici şi lipsa de „anticorpi” la criză, noi neavând practic economie producătoare, ea fiind susţinută exclusiv de importuri. Însă dacă nu tot nu suntem în stare să ne apărăm în faţa crizei, măcar să-i înţelegem fenomenologia. Despre geneza crizei s-a vorbit foarte puţin, spre deloc, astfel încât s-a lăsat impresia că această criză are o cauză naturală, inevitabilă, cumva aidoma unui seism sau unor fenomene meteorologice. Această ceaţă aduce cu sine deresponsabilizarea unui întreg sistem bancar care a stat la baza acestei crize. Începuturile pleacă de la un mecanism financiar simplu. În America se ajunsese la situaţia în care aproape oricine îşi putea permite un credit. Zilierii care câştigau cinci dolari pe oră sau lucrătorii sezonieri erau contactaţi de intermediari pentru a-şi lua un credit. În cazul în care aceştia nu mai puteau plăti creditul pe o casă de 200.000 de dolari, erau sfătuiţi să mai contracteze un credit, deoarece în câţiva ani casa ar fi ajuns la 300.000 de dolari, iar în cazul neachitării, banca ar fi preluat casa la preţul ei crescut. Cu alte cuvinte, nimeni nu ieşea în pierdere, atâta timp cât preţurile creşteau. De aceea, firmele au construit tot mai multe case, 1,2 milioane an de an. Pentru că mecanismul creditării a luat o amploare neaşteptată băncile au recurs la o găselniţă. Creditul pe care cetăţeanul X l-a luat de la banca Y era transformat în acele hârtii de valoare asigurate cu ipoteci, ce puteau fi vândute la alte bănci din lume. Explicat la modul cel mai simplu, mecanismul se desfăşura în felul următor: banca ipotecară primea creditul înapoi de la o altă bancă străină sau fond de investiţii, care ajungeau ele să încaseze dobânzile de la cumpărătorii de case, iar banca ipotecară cu banii primiţi putea oferi noi credite. Astfel toată lumea era mulţumită, cel care lua creditul îşi putea cumpăra casa, cumpărătorul hârtiilor de valoare asigurate cu ipoteci încasa dobânzile, iar banca ipotecară nu trebuia să aştepte ani întregi până să primească înapoi banii împrumutaţi. Având, din nou, banii la dispoziţie, banca putea acum să acorde un nou credit. Acele hârtii de valoare asigurate de ipoteci vândute de banca ipotecară americană spre alte bănci din lume şi investitori financiari, care, la început, erau sursa avalanşei de prosperitate, au devenit, ulterior, virusul transmiţător de faliment mondial. În această horă globală s-au prins o grămadă de bănci şi de investitori financiari: Deutsche Bank, UBS – din Elveţia, Credit Agricole – din Franţa, Royal Bank of Scotland, grupul japonez Mizuho… (va urma)

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/cauzele-si-efectele-crizei-i–74207.html

Criza economică şi miza electorală

Bâlciul de toamnă al vieţii noastre are de toate în el. Campanie electorală prin trâmbiţarea diversiunii uninominalului, sub a cărui siglă se lansează tot felul de vedete de iarmaroc, demagogie focusată spre diaspora românească, şi nu în ultimul rând fundalul unei crize economice mondiale, ce stă să ne ajungă şi pe noi din urmă.

Începând cu legea neghioabă a uninominalului, Parlamentul României începe să fie confundat cu un studio de televiziune. Încrederea pe care o au în ele însele, toate vedetuţele, de aici pleacă. Obişnuiţi fiind cu luminile rampei, unii buni de gură, alţii cu tupeu, toţi au senzaţia că acestea-s calităţile care te pot recomanda pentru postul de parlamentar. Cu siguranţă că-n afară de-un discurs spectaculos la microfonul parlamentului, nimic nu va mai fi pitoresc în activitatea ce-i aşteaptă. Munca efectivă, aceea privind legile, comisiile, reprezintă o chestiune prea serioasă, iar la noi prin lucruri serioase e cam greu să te afirmi. Majoritatea dintre ei vor fi decorativi, iar cei mai tari în clanţă vor prefera în continuare exhibiţiile TV, care i-au consacrat, decât munca propriu-zisă. Momentan ei sunt buni să aducă partidului nişte voturi în plus. Toată această şmecherie a uninominalului, care vrea să arate la prima vedere că omul e pus înaintea partidului, nu reprezintă altceva, decât încă una din multele diversiuni ale politicului de la noi. Faptul că lucrurile stau taman invers, şi anume că se vrea o şi mai mare consolidare a forţei partidului, prin aceşti uninominali de partid, care vor fi scoşi în luptă, o dovedeşte consecinţa acestui tip de vot, accentuarea puterii partidelor mari. În rest, multă gargară pe toate canalele de manipulare mediatică, când este foarte clar că după douăzeci de ani de minciună şi corupţie a clasei politice, care a dus cu timpul la un absenteism din ce în ce mai mare, electoratul trebuia resuscitat cumva, printr-o nouă momeală, care să-l aducă din nou la vot. Nu putem şti încă dacă trucul va funcţiona, dar de-un lucru putem fi siguri, şi anume că acest joc politic poate fi asemănat cu jocul de casino. Casino-ul nu s-a inventat cu scopul îmbogăţirii jucătorilor, ci dimpotrivă, pentru a se pricopsi patronii jocului. La fel fac şi patronii jocului politic. Ruleta uninominalului, cum i s-a mai zis, nu se va opri nici de data aceasta, în dreptul electoratului.

Până să vedem însă finalul acestui joc, putem contempla priveliştea jocului de seducţie electorală. Mai mult ca oricând, românii din străinătate, ajunşi la un număr din ce în ce mai mare, reprezintă o pâine bună de mâncat pentru demagogia electorală. Începutul l-a dat Mircea Geoană, care nu demult promitea prime de 20.000 de euro pentru repatriere, iar acum vajnicul marinar i-a asigurat pe ai noştri spanioli că, în trei ani, va fi mai rentabil să se întoarcă în ţară. Cred că suntem singura ţară din lume, care în plină criză economică globală îşi permite să vorbească de rentabilitate şi de ascensiune economică. Toate acestea se întâmplă probabil pentru faptul, că o campanie electorală nu ţine cont de nici o criză economică. Cea mai bună dovadă în acest sens, fiind votul din Parlament pentru majorarea cu 50%, a salariilor profesorilor, pe care guvernul încearcă acum să o anuleze.

Oricât ar suna de cinic, această criză economică nu face decât să sufle în pânzele corăbiilor politice, pentru că în momente de acest gen, populaţia panicată devine vulnerabilă, iar atitudinea protectoare pe care o vor aborda politicienii va însemna un atu psihologic în plus, în faţa unui electorat debusolat şi angoasat.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/criza-economica-si-miza-electorala-65667.html