Reflexul interesului naţional

Agresivitatea puterii de la Budapesta a devenit o trăsătură specifică. De fapt, nici Uniunea Europeană nu biruie în a sancţiona derapajele anti democratice ale guvernului Orban. Aşa că aroganţa lor, prin care sfidează o Europă întreagă, îi face să se comporte faţă de vecini ca-n faţa unor cantităţi neglijabile.

Tot tărăboiul din jurul lui Nyiro Iozsef, de care nu ştia nimeni dacă nu-l sculau din mormânt, ai lui, denotă ofensiva nucleului naţionalist extremist maghiar, care circulă pe ruta Budapesta – Transilvania. Nimic din ceea ce fac politicienii maghiari din România nu este străin de Budapesta. Însă nu există nicio subtilitate ale acestor acţiuni ofensatoare. Măcar să fie scoase la înaintare tot felul de organizaţii de secui îndrăciţi, un Csibi Barna călare pe măgar. Nici vorbă de aşa ceva, toate aceste acţiuni se bucură de susţinerea făţişă a statului ungar. Fapt care trădează ascendentul pe care şi l-au creat în timp, faţă de puterea de la Bucureşti, mereu concesivă şi capitulardă.

Altfel nu se explică declaraţii ca aceea a preşedintelui Parlamentului Ungar, făcută recent la Odorheiul Secuiesc. „Noi am planificat nu numai o reînhumare, ci şi o celebrare a reîntoarcerii acasă a lui Nyiro Jozsef. A fost surprinzător comportamentul neprietenos, necivilizat şi barbar al noului Guvern român de a-i refuza lui Nyiro posibilitatea de a se odihni acasă, în pământul natal. Suntem acuzaţi în mod ruşinos şi noi şi Nyiro şi a existat o adevărată vânătoare după urna cu cenuşă din partea Guvernului, care a depăşit limita comicului”.

Dar de data aceasta puterea de la Bucureşti n-a mai fost şovăielnică şi laşă. De fapt, asta înseamnă să nu mai ai UDMR-ul la guvernare, încep să se vadă roadele. Iar majoritatea care se conturează la toamnă oferă iarăşi garanţia guvernării fără politica şantajistă a UDMR-ului. Aşa că, în loc ca unii să cârcotească vizavi de-o majoritate prea largă, care ar slăbi democraţia, mai bine ar gândi punând în faţă interesul naţional. Doar că atât clasa politică, cât şi mulţi români s-au obişnuit să gândească şi să trăiască în afara interesului naţional.

Însă această poziţie categorică, a guvernului de la Bucureşti, ar trebui să fie un precedent în acest sens. Iar ea va deveni atitudine constantă, în momentul în care vor fi sancţionate toate abuzurile iredentiste, nu doar cele care îi au ca subiect pe foştii nazişti hortyşti, pentru că în acest caz intervine şi forţa uriaşă a centrelor evreieşti de monitorizare şi combatere a antisemitismului. Spectrul iredentismului maghiar este unul mult mai larg, iar dincolo de nume şi evenimente, care comemorează răul făcut românilor, trebuie sesizată agresivitatea şi tenacitatea propagandistică a corifeilor politici maghiari, care duc o adevărată politică de îndoctrinare a copiilor secui şi maghiari, din România.

E grav când acelaşi preşedinte al Parlamentului Maghiar, Kover Laszlo, ajunge să transmită îndemnuri de instruire fanatico-extremistă, familiilor conaţionalilor săi: „Fiecare părinte secui, fiecare părinte maghiar să pună în mâna copiilor săi cărţile lui Nyiro Jozsef. Aceasta este fidelitatea noastră, fidelitatea maghiarilor de azi faţă de Nyiro Jozsef. În Secuime creşte noua generaţie de Nyiro Jozsef. Ei vor scrie pentru posteritate cum a fost lumea atunci cand Apostolul secuilor s-a întors acasă”.

Toate acestea aduc a vremuri hortyste, de tristă amintire. Dar un început de reacţie românească promptă a existat, iar important este ca această atitudine să devină un act reflex.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/reflexul-interesului-national-124062.html

Cu noi nu face nimeni poză

Faptul că la noi, cel mai greu e să faci echipă cu cineva, e un lucru deja de la sine înţeles. Românul ori e un şef absolut, un lider maximo, un factotum, ori intră în coliziune cu cei pe care nu-i poate subjuga total. Varianta colaborării este evitată fiind văzută ca un simptom de slăbiciune, adică n-ai suficientă putere, aşa că eşti forţat să colaborezi. Asta este una dintre principalele cauze pentru care meritocraţia nu poate exista în România.

Incidentele recente dintre preşedintele ţării şi ministrul de Externe, susţin şi ele această constatare. E adevărat că acest caz are particularităţile sale. Declaraţiile lui Andrei Marga în care îl compară pe şeful statului cu Mussolini se înscriu la rubrica de gafe publice. Cât priveşte cuvintele de bine la adresa lui Putin, ele spun multe despre „umanismul” intelectualului, care de-a lungul istoriei a ştiut să convieţuiască la modul căldicel cu teroarea istoriei. Dar dincolo de toate aceste frecuşuri personale, cei doi oficiali au datoria să colaboreze. În acest sens, gestul preşedintelui, prezent la summit-ul de la Chicago, de-a face poze cu cei din sală, ca şi băştinaşul pe plajă cu „turiştii”, în timp ce Andrei Marga îşi ţinea alocuţiunea, e unul incalificabil. O încercare brutală, primitivă, de-a arăta cine e jupânul.

Există un specimen, care atunci când îi aude pe alţii vorbind mai mult decât el sau pur şi simplu vorbind preţ de câteva minute, deci obligându-l la tăcere, i se taie respiraţia, se sufocă. Sunt oameni pentru care a ieşi din centrul atenţiei echivalează cu propria dispariţie, cu extincţia. Specimenul e foarte răspândit la noi, nu doar la nivelul cel mai înalt, o dovadă fiind greutatea cu care se realizează dialogul la români. Plus de asta mai există motivaţia puterii, aceea de-a te arăta tu mai important, mai popular. Dar să zicem că e şi asta o performanţă, e în regulă, numai că „jucătorul” cu pricina, care este o mare vedetă naţională, încântă presa cu ieşirile şi declaraţiile sale, la summitul Nato este primit ultimul de către Barack Obama. Dintr-o dată luminile se sting şi se lasă clar obscurul. Asta este o realitate care ar trebui să ne facă să ne simţim umiliţi. Faptul că dăm o atenţie exagerată unor personaje care pe scena lumii nu sunt nici măcar sufleori. E ca şi-n fotbalul românesc, unde toată ziua se vorbeşte de Becali, iar în Europa competiţională, din nou eclipsă totală. Un autism gălăgios, cam asta este viaţa publică românească raportată la exterior.

Dar pe înalţii oficiali ai statului nu-i interesează lumea de afară, pentru ei prezenţa de acolo e importantă ca mod de a-şi arăta muşchii, conaţionalilor, de-a face pe masculul alfa cu fundul la lume şi cu proeminenţa către ai tăi. Iarăşi vorbim de un fenomen tipic autohton. Pe români nu-i interesează, în genere, să asimileze ceva din contactul cu mentalităţile sau atmosfera unor societăţi civilizate. Inclusiv turismul de masă din ultimii ani nu produce nicio schimbare de mentalitate şi atitudine la cei din tânăra generaţie, în afară de maimuţăreala a tot ce e superficial şi exuberant în Vest. Cei mai mulţi români ies din ţară doar pentru a demonstra la întoarcere, celorlalţi, că ei au cu ce. Demonstraţie de forţă şi nimic mai mult. În Occident fac pe civilizaţii, mimează respectul, iar aici revin la dihonia de zi cu zi.

Aşa şi ilustrul preşedinte, stă smerit şi zâmbitor când îl mai bagă cineva în seamă, pe la vreo întrunire de nivel înalt, dar când e cu ministrul de Externe, musai să intre în logica lui care pe care. Acest tip de comportament explică de ce oameni ca Udrea şi Boc au făcut mare carieră. Aceste personaje nu sunt doar în PDL, ele sunt în toate partidele şi sunt mereu prezente acolo unde apare un lider. Din păcate, amorul e reciproc, şi chiar dacă e la prima vedere e şi de durată. Unii se caută pe alţii, şi uite aşa competenţa şi bunul simţ fac tuşa. Tot aşa cum la nivel internaţional facem şi noi, ca ţară, tuşa, fiind ultimii băgaţi în seamă. Cu noi nu face nimeni poză, putem sta liniştiţi. Rămânem doar cu poz(n)ele prezidenţiale. Aşa, doar între noi.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/cu-noi-nu-face-nimeni-poza-123770.html

Politizarea crizei

De fiecare dată când auzim de câte-o alarmă seismică cu privire la viitorul Europei, ne uităm către Grecia. Sigur că nu stă doar în Grecia, soarta Europei, dar părăsirea UE de către un stat ar crea un precedent periculos. Grav este că acest concept de Uniune Europeană este întemeiat pe principii stângisto-falimentare. O Europă egalitaristă este o utopie la fel ca şi o societate egalitaristă. Trebuie să existe o ierarhie. Acest lucru nu-l pot înţelege ţări precum Grecia, care în afară de-a păpa bani, de-a spori corupţia şi de-a livra revoluţionari înfocaţi, nu produce nmic. Acum au ajuns în pragul în care extrema stângă şi dreaptă jubilează.

Cam ăsta este efectul pericolos al crizei în ţări necoapte democratic. Democraţia ateniană veche era cu totul altceva, plus că vorbim azi de un cu totul alt popor. Principala lozincă a acestor extremişti, dincolo de negarea holocaustului şi de etalarea secerii şi a ciocanului, se îndreaptă contra măsurilor de austeritate. Aici ei fac front comun cu discursul general al stângii, care incriminează măsurile de austeritate, vorbind mereu de creştere economică şi de metode de stimulare. Ca şi cum cei de dreapta nu vor asta, ci pur şi simplu vor să-i belească pe cetăţeni, că aşa sunt ei răi, egoişti, individualişti, şi nu buni, umanişti, solidari, precum eterna şi fascinanta stângă.

Evident că geme de demagogie tot acest discurs. În primul rând că pentru stimularea economică e nevoie de bani pentru investiţii, deci de împrumuturi, doar că aceste împrumuturi sunt la o dobândă imensă având în vedere că cel care le solicită nu prezintă prea multă siguranţă. Prin urmare e cât se poate de falsă această centrare doar în zona aceasta, a criticării măsurilor de austeritate, e de fapt politizarea crizei. Germania face tăieri, dar reuşeşte să conserve ce are sau chiar merge înainte. Produsul Internt Brut al Germaniei, cea mai mare economie a Europei, a avansat cu 0,5% în primele trei luni ale anului acesta. Plus de asta, e caraghios ca tocmai cei de stânga, care mai mult vorbesc de măsuri sociale decât de iniţiativa economică privată, să certe dreapta, mult mai axată pe pieţe, capitalism, că nu vrea să producă creştere economică.

Privind dincolo de disputa politică, adevărul este undeva pe la mijloc. E limpede că unica soluţie de străbatere a acestei crize, nu pot fi doar măsurile de austeritate. Aceste măsuri erau necesare, în primul rând pentru a stopa scurgerea de bani aiurea prin politici sociale inconştiente care vizau doar cumpărarea de electorat. Faptul că nu sunt suficiente e un fapt conştientizat şi de către Angela Merkel, dar de aici până la a pompa bani în sacul spart al Greciei e cale lungă.

Istoricul Neagu Djuvara amintea pasajul biblic, cu cele şapte vaci slabe, şapte vaci grase, cei şapte ani de secetă, respectiv de belşug, sugerând în felul acesta o privire mult mai înţeleaptă a ceea ce ni se întâmplă. Vine o vreme, ciclic, când omenirea nu mai e pe profit. Nu se poate acumula la nesfârşit. Balonul se dezumflă, după care ne chinuim să-l umflăm la loc. E adevărat că viaţa nu înseamnă foamete, dar nici doar consumism şi trebuie acceptată această stare de fapt.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/politizarea-crizei-123624.html

Uninominalul majoritar sufocă democraţia incipientă

Deşi nu avem o empatie cu democraţia autentică, ne place foarte mult să ne jucăm cu formele ei. Reforme instituţionale, cadre legale, regulamente, proceduri. Avem o voluptate reformistă teribilă, ne place să tot trântim câte-o schimbare. Toată această plăcere caragialiană de-a ne juca de-a Constituţia, face viaţa politică românească hiperactivă. Agenda e mereu încărcată.

În acest sens, de câţiva ani de când a apărut marota votului uninominal, ne-am mai ales cu o procedură în dezbatere. Probabil că în timp, subiectul va fi inepuizabil. Se poate reveni la listă, se poate introduce votul mixt, mai sunt forme de modificat. Momentan pare a se opta pentru sistemul de vot uninominal majoritar. Dar dacă renunţăm la privirea melancolico – nihilistă, la care ne-a dus politica românească, prin hemoragia schimbărilor inutile de până acum, putem spune că sistemul majoritar era cel mai prost dintre cele ce erau de ales. Teoria, că în felul acesta vom avea două partide mari şi late ca-n Marea Britanie, este pură demagogie. Asta cu Marea Britanie dă tot timpul bine, probabil pentru că e mare, iar în al doilea rând că noi suntem un fel de Ghana pe lângă ei, aşa că ei par şi mai mari decât sunt. Acolo sunt două partide formate de istorie, tradiţie. La noi, partidele sunt apărute după 1990, iar până acum nu au dovedit altceva, decât că sunt alcătuite din nişte bande de oportunişti. Nu există tradiţie democratică, nu există nimic. Suntem încă în formare, deci a opri cursul evoluţiei şi dezvoltării de noi formaţiuni e o mare aberaţie. Ca să nu mai vorbim de faptul că suntem condamnaţi să murim cu corupţii acestor ani, în braţe.

Parcă în mini – revolta din ianuarie, piaţa striga că vrea reforma clasei politice. Păreau şi politicienii să dea dreptate pieţei, atunci când mergeau pe la şezătorile tv. Desigur, mirosea a petardă revoluţionară, aşa că se cerea prudenţă. Cu acest sistem de vot, exact acest fapt este blocat, reformarea clasei politice, apariţia de alternative politice. Conservarea a două forţe anchilozate pe scena politicii, care, odată la patru ani, alternează corupţii la putere. Iar dacă ni se serveşte ca şi contra argument, placa cu reformarea actualelor partide, ar fi bine să fim slăbiţi de gogoaşa aceasta. Nu s-a reformat niciun mare partid, iar dacă prin reformă se înţelege, aducerea unor oameni noi, slugi a celor vechi, atunci mai bine să-şi reformeze faciesul, prin chirurgie estetică, cei sau cele ce au nevoie.

Revenind la sistemul de vot, majoritatea politologilor acreditează ca fiind cel mai adecvat, sistemul de vot mixt. Este un sistem folosit cu mare succes în Germania, unde se combină cele două tipuri de vot, uninominal şi pe listă. Alegătorul dă două voturi – un vot în colegiu şi un vot pentru partid, pe lista naţională. În colegiu, cine ia cele mai multe voturi câştigă. Pe lista naţională se adună la partidul tău toate voturile din colegiul unde ai pierdut, la voturile de pe listă şi se face o sumă de voturi. Din suma respectivă de voturi se scad toate voturile pe care le-ai obţinut în colegiile în care ai câştigat. Procentul realizat în ţară, pe votul din colegii, e automat pe listă. Nu se pierde niciun vot, plus că există şi elementul de uninominal.

În ceea ce priveşte sistemul uninominal majoritar, câştigătorul ia totul, iar voturile date celorlalţi se risipesc. O dată că aceşti votanţi nu se vor simţi reprezentaţi, iar pe de altă parte va exista tendinţa alegătorilor de-a vota cu favoriţii, tocmai pentru a nu avea sentimentul irosirii votului. E un sistem pentru grei, peştii mari. Se aduce ca şi argument favorabil acestui sistem de vot, responsabilizarea aleşilor, faptul că ei sunt direct răspunzători în faţa electoratului. Teoretic da, practic alegătorul nu poate face nimic. Aici e supralicitat, în genere, uninominalul. În primul rând, că un parlamentar nu e un primar, el nu poate face pentru cei din colegiul în care a fost votat, străzi, mall-uri, canalizare. Sigur, poate lua atitudine, că nu-l costă nimic. Însă activitatea parlamentară este una preponderent politică, legislativă, nu una administrativă. Parlamentarii nu sunt primari, chiar dacă din păcate acest sistem de vot tinde să creeze această iluzie.

Singurul lucru bun cu acest sistem de vot este că se evită stupizenia de acum patru ani, când primul pe listă rămânea acasă. Dar şi votul mixt ar fi anulat acea nedreptate. În România e nevoie de noi partide, iar sistemul uninominal majoritar nu încurajează acest fapt. Suntem doar de 22 de ani în democraţie şi e prematur să ne resemnăm între doi poli politici ruginiţi, încă e nevoie de experimente politice, pentru că cele de până acum nu s-au dovedit prea reuşite.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/uninominalul-majoritar-sufoca-democratia-incipienta-123446.html#rate_article

Plusurile şi minusurile noii guvernări

Guvernul Ponta nu deţine doar datele unui cabinet preelectoral. Are şi nume grele, profesionişti, dar şi oameni de partid, buni de acţiune electorală. Dincolo de anumite inversiuni nefireşti, Marga la Externe şi nu la Educaţie, Corlăţean la Justiţie şi nu la Externe, există şi specialişti puşi la locul lor, precum Florin Georgescu.

Dar şi personaje dubioase din Învăţământ, face ce face acest domeniu şi livrează doar miniştri arivişti, precum Corina Dumitrescu, rector la Universitatea privată Cantemir, unde predă şi ilustra Elena Udrea. O tiparniţă de diplome condusă de o agramată, aşa cum ne arată CV-ul doamnei ministru. O altă nominalizare interesantă este cea a lui Ioan Rus, marginalizat până nu demult. Această revenire a sa era anticipată oarecum şi de declaraţia uşor hazardată a actualului premier, care anticipa un proiect de tip PSD Transilvania. Or fi probleme în Ardeal pentru PSD, dar o regionalizare politică nu este nicidecum soluţia. Oricum, Ioan Rus, chiar dacă pare genul de ardelean serios, a fost şi este mai mult un teoretician al reformei, aidoma lui Vasile Dâncu. Ideile lor nu sunt rele, dar e nevoie de lideri, personaje charismatice şi acţiune directă. Dar dacă pe Radu Mazăre îl deranjează această nominalizare, înseamnă că alegerea a fost totuşi bună.

În pofida ţintei electorale pe care trebuie să o nimerească acest guvern, e greu de crezut că el este sută la sută provizoriu. Ne e greu să ne imaginăm că această garnitură va fi schimbată radical, după alegeri. E clar că acest guvern trebuie să şi impresioneze ca imagine, cu el trebuie câştigate alegerile, iar mulţi dintre actualii grei ai cabinetului n-ar accepta doar rolul de iepure. Însă dincolo de părţile bune sau mai puţin bune ale acestui guvern, rămâne aceeaşi meteahnă românească a sforăriilor. Un specialist ca Iulian Iancu, spaima băieţilor „deştepţi” din energie, a fost sărit, în urma presiunilor făcute de cei vizaţi de atacurile acestuia.

Faptul că unii sunt nemulţumiţi, alţii nu, că şi-au pus omul lor sau o gaşcă întreagă arată cât de dependent e omul politic de sforile celor din jur. Fiecare ministru are în spate binecuvântarea unei găşti, a unui cerc de interese. Nu ajungi ministru doar pentru că eşti băiat bun pe parcela ta. Reiese de aici că mulţumiţi trebuie să fie câţiva, iar cei mulţi doar să-şi dea votul. Dar problemele acestea nu le-a rezolvat nimeni, de la Caragiale încoace, aşa că slabă speranţă.

O altă obsesie veche pe care o readuce pe tapet schimbarea de guvern e suspendarea preşedintelui. Aici e de fapt una dintre posturile delicate pentru actualul premier. Prins în coaliţie cu Dan Voiculescu şi nevoit la o minimă coabitare cu Traian Băsescu. În ceea ce-l priveşte pe Dan Voiculescu lucrurile sunt clare. Dacă mai sunt oameni în PSD sau PNL, care nu sunt conştienţi cât de mult datorează al doilea mandat, Traian Băsescu, lui Dan Voiculescu, mai pot fi numiţi şi Patriciu, Vântu, atunci au o problemă. Pe care ar putea-o rezolva înţelegând un fapt de-o simplitate frapantă. Dan Voiculescu naşte o antipatie triplă în momentul în care este pus lângă Traian Băsescu. Trecutul securistico-afaceristic, lipsa de susţinere populară, modul în care a poluat spaţiul mediatic cu trustul său sunt greu de înghiţit de cineva.

Rămâne de văzut dacă Victor Ponta, care l-a catalogat deja pe „varan” ca fiind o vulnerabilitate a alianţei, va dovedi că are tăria de-a fi liderul de facto al acestei alianţe. În definitiv, PSD-ul este locomotiva, iar felul în care se va impune Victor Ponta îl poate consolida ca lider PSD de anvergură, având astfel şanse în viitor de a deveni chiar şi prezidenţiabil.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/plusurile-si-minusurile-noii-guvernari-122969.html