Milionarii de la miezul nopţii

Circulă pe internet mai mult decât pe televiziuni, din motive lesne de înţeles, lista lui Vântu cu o grămadă de jurnalişti, politicieni invitaţi şi vedete plătite de marele mogul fără să fie angajaţi la trustul media Realitatea. Toate drumurile duc la Vântu. Publicată de cotidianul Curentul, lista cu şmecherii de presă, alde Ciutacu, Cartianu, Ciuvică, altfel de-a lungul timpului şi contra vântului, dar până la urmă tot cum bate vântul e mai bine, aproape că nu mai surprinde pe nimeni. Am putea spune că nici cazul lui Cristian Tudor Popescu începe să nu mai şocheze deloc. Portretul moral al marelui inchizitor e developat integral. Şi-a suspendat emisiunea, „Cap şi Pajură” cu-n gest de indignare nobilă, marcă înregistrată, împotriva patronului Realităţii, după care a continuat să încaseze câteva miliarde bune în absenţă.

Dar începuturile acestui fenomen al devenirii jurnalistului de redacţie într-o vuvuzea urlătoare pe bani mulţi se pierde undeva în negura anilor 90. Mai exact odată cu debutul pe scena media a „Milionarilor de la miezul nopţii” al lui Marius Tucă. Iniţial, milionarii de la miezul nopţii erau telespectatorii noctambuli, însă trecerea timpului a demonstrat, şi nu numai raportat la presă, că milionarii de la miezul nopţii şi până în miezul zilei sunt deontologii, politicienii şi patronii vedetă. Milionarii sunt ei, iar milioanele pe spinarea cărora s-au îmbogăţit toţi aceştia sunt românii etern păcăliţi. Fenomenul început atunci a ajuns în prezent în faza de apogeu. E adevărat că atrage cu sine şi un moment de maximă decredibilizare a talk show-ului prin prisma calităţii mizerabile a celor care atunci când sunt prinşi cu musca pe căciulă dau din cap ca şi Bogdan Chirieac şi merg mai departe înjurând politicienii pentru fapte asemănătoare cu ale lor. În cele din urmă schizofrenia morală dezvăluită va ruina şi bruma de credibilitate a fonfilor şi a flecarilor care proliferau încă din vremea lui Eminescu.

Aceşti faliţi moral se adaugă politicienilor compromiţând ideea de presă. De fapt în România, în ultimii douăzeci de ani, dacă s-a făcut ceva, atunci s-a compromis rând pe rând orice idee. De la ideea naţionalistă trecută prin mâna tribunilor cu sete de nămol, la jurnalistul moralist, intelectualul public toţi au clacat folosind doar ideea şi respectând principiul românesc de bază, o viaţă avem!. La fel şi ideea de femeie politician a fost minimalizată prin apariţia unor nimfe plebee de genul Udrea, Mantale sau Birchall, ultima stând cumva la intersecţia publică dintre presă şi politică astfel încât a primit trafic din ambele sensuri. Pe partea contactului deontologic rămâne comică istoria Anei Birchal cu sms-urile trimise de sociologul tv, Marius Pieleanu, nume predestinat, în care-i scria vorbe catifelate de genul, „Aş vrea să-ţi văd epiderma”.

Dar nu amorlâcurile sunt problema, ci acest fenomen al discreditării generalizate din societate care ascunde în faşă pericolul genezei unei noi generaţii de embrioni morali care vor veni să demaşte şi să denunţe totul înălţându-se pe păcatul celor blamaţi şi repetându-le istoria. Aşa au învins unii pocnind cu biciul doar în aer spre sistemul ticăloşit, aşa au investigat alţii până s-au burduşit de iahturi, elicoptere sau în cazuri mai modeste cu conturi bine alimentate periodic. Şi aşa se face loc pentru noi cavaleri ai apocalipsei care să promită multe uzitând vorbe grele cu iz de deratizare, gen stârpire, eradicare, asanare.

De douăzeci de ani, vechii milionari de la miezul nopţii merg la culcare lăsând loc prospăturilor. Centura de lux e mereu ocupată devenind o autostradă suspendată cu o turmă lăsată jos în bezmeticeală perpetuă.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/milionarii-de-la-miezul-noptii-97322.html

Tiki taka cu poporul

Curtea Constituţională a hotărât recent ca fiind neconstituţională prevederea legală ce sancţiona cu închisoarea posesorii de dulăi nervoşi cărora le cădeau victime pietonii. Doar muşcătura de câine mai avea nevoie să devină constituţională în România, căci aia de om nu mai avea nevoie de aviz constituţional. Muşcaţi de câini, turbaţi, inundaţi, super impozitaţi, toate condiţiile unei vieţi eroice în România. Ce mai contează? Bine că avem această Curte Constituţională, care e de fapt a treia cameră a parlamentului, superioară evident şi care a părut prin decizia de a nu tăia 15% din pensii, o instituţie umanistă, când de fapt, dacă nu erau la pachet şi pensiile magistraţilor nu se mai întâmpla nimic în favoarea categoriei de pensionari amărâţi, care oricum par a fi condamnaţi.

Dacă şi caninii ucigaşi sunt constituţionali, atunci cum să nu fie liber pekinezul poporului numai bine eliberat pentru a prinde sinistraţii inundaţiilor în debutul campaniei sale electorale. Nu muşcă pe nimeni, nu e câine rău, e căţelul de pază al poporului. Interesantă si de această dată motivarea judecătoriei de sector în cazul eliberării lui D.D.: omul are familie, copil mic şi nu e recidivist. Se pare că  familia la noi e cel mai puternic alibi pentru ticăloşie. În general toţi gangsterii ţării merită în România compasiunea publică şi judecătorească pentru familia lor, care e şi mai sfântă în cazul lor. Cu alte cuvinte, familia e un fel de plasă la săritura peste lege.

Orice caracatiţă întreţine cultul “famigliei”, mai puţin caracatiţa Paul care şi-a lăsat baltă şi conaţionalii, dar şi pe batavi, germanicii de altădată, în dauna celebrului joc de pase al Spaniei, tiki taka. Un tiki taka a fost tot mondialul, cu vedete obosite, cu jocuri tacticizate şi ultra defensive şi mult zgomot de vuvuzea. Tot un fel de tiki taka fac şi politicienii noştri cu poporul, pasează banul atât de bine că nu-l recuperează nimeni. Mondialul ne-a mai lăsat ca amintire vuvuzela care a reuşit uneori să acopere şi să distragă atenţia de la puternicul cor autohton de vuvuzele mediatice care par a fi scutite de orice criză. Vorbăria e pe gratis ar zice unii, dar asta doar pentru pensionarii din faţa blocului ce îşi varsă năduful condamnaţi la a privi vuvuzelele, bine remunerate de către dirijorii de orchestră, care plimbă şi ele la rândul poporul de pe un canal pe altul tot în stil de tiki taka.

Oricum, va fi interesant de văzut dacă folosirea vuvuzelei sud africane va fi sau nu constituţională. Nu de alta, dar protestele sociale inevitabile din toamnă par a anunţa măsuri de mare prevedere ale aparatului de siguranţă, aşa că dincolo de înregistrări şi de ascultări până şi în reluare şi de o posibilă reînfiinţare a reţelelor de turnătorie, (au dispărut vreodată?) n-ar fi exclus ca până şi zumzăitul vuvuzelei să fie o ameninţare la ordinea şi liniştea pe care nici musca nu trebuie să o tulbure. Dar n-avem cum anticipa nimic, poporul român e imprevizibil, până şi caracatiţa Paul s-ar descurca cu greu în a alege în vreun fel. Noi avem însă până atunci, pe post de caracatiţa Paul, caracatiţa Constituţională, doar că alegerea ei depinde la noi de cine hrăneşte mai multe tentacule, restul e doar tiki taka.

Nesfârşita revoluţie „latino”

Agitaţia publică românească e la fel de sterilă ca aceea a ţărilor sud americane în lupta lor eternă şi iluzorie pentru libertate şi revoluţie. Discuţii interminabile despre criză, lupte politice de campanie electorală neîncetată, toate fără nicio finalitate în beneficiul societăţii. Şi în America de Sud tot la câţiva ani populaţia sărăcită este, chipurile, răzbunată de o nouă dictatură militară sau de noi lideri care propagă democraţia. Nu contează orientarea lor politică, toţi se luptă cu corupţia şi putreziciunea vechiului regim promiţând marea schimbare. Evident ca stau câţiva ani la putere în care îşi umplu sarsanalele eşuând şi ei şi repetând ciclul dezastrului şi al mântuirii. Spre deosebire de noi, politicienii sud americani au la îndemână şi duşmanul exterior, SUA, asta în cazul în care nu pactizează cu CIA pentru a ajunge la putere. Oricum ar fi până la urmă tot americanii sunt de vină, că-i corup pe ai lor. O eternă victimizare şi aşteptare de mântuire pentru a declanşa revoluţia şi libertatea.

Cu timpul şi ideea de revoluţie a devenit un brand comercial, un spectacol artistic bun de pus pe ritmuri latino. Dacă înainte în istorie ideile utopice s-au metamorfozat în coşmaruri sociale acum lipsa lor de aderenţă la concret le transformă în branduri comerciale. În comparaţie cu ei, la noi sângele poate nu e chiar atât de cald şi nu mai avem duşmani exteriori deocamdată, SUA sau Rusia, pe care să dăm vina. Noi suntem noi cu noi şi asta ne blochează recursul la vreun alibi. Însă şi la noi, ca şi la ei, alternanţa la putere a corupţilor funcţionează perfect.

Inundaţiile anuale de acum scot şi ele în evidenţă paradoxul tipic latino american al conducătorilor autohtoni. Deşi inundă pieţele în băi de mulţime, apar la televiziunile poporului în ipostaze care mai de care mai mondene, atunci când ajung în faţa poporului par paraşutaţi din altă dimensiune. Par aşa pentru că şi sunt de fapt din altă dimensiune. În lumea din care vin aceşti politicieni se aranjează şantaje, tunuri, intrigi, e o concentrare teribilă care din când în când e întreruptă, deranjată chiar, de pensionari zgomotoşi şi ape furioase. Acolo, pe teren, în lumea reală ei sunt paraleli cu realitatea. Ăsta este paradoxul populismului, cei mai mari populişti sunt de fapt nişte rechini feroce lipsiţi de orice urmă de simţ colectiv. România a avut de douăzeci de ani parte de acest fenomen specific şi ţărilor sud americane.

Tot şarlatania şi populismul în stil latino bine dirijate în folosul unora a făcut ca la ora aceasta România să devină o ţară inexpiabilă. Nimeni nu mai ispăşeşte nicio pedeapsă. Închisoarea te face erou, orice ai face şi oricine ai fi. Ieşi pe cal ca Nuţu Cămătaru, candidezi la preşedinţie, devii europarlamentar. Interesant că de toate procesele celebre finalizate cu eliberări triumfale se lipeşte numele avocatului Mateuţ. Şi ultimul caz de spectacol cu cătuşe al viitorului candidat la preşedinţie, Dan Diaconescu, s-a bucurat ca şi cazurile Becali, Patriciu şi atâtea altele de intervenţia pe procedură a abonatului la salvări spectaculoase. Nu e omul vinovat că găseşte chichiţe de doi lei, deşi om nevinovat nu există pe lumea asta, dar tot sistemul miroase îngrozitor, începând cu procurorii arestărilor, continuând cu judecători şi terminând cu finalul de bâlci al eliberărilor pe procedură. Par toţi angajaţi la OTV.

Oricum dacă nu le va ajunge pensia protejată de orice criză vor sta liniştiţi că va avea grijă de ei Dan Diaconescu când va ajunge preşedinte. Poate vom avea şi noi o luptă pentru libertate şi revoluţie condusă de telenovelistul naţiei. Sângele revoluţiei latino gâlgăie şi prin venele noastre, aşa că spectacolul continuă…

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/nesfarsita-revolutie-latino–96204.html