„Almanahele” Revoluţiei

În fiecare an, cu prilejul comemorării evenimentelor din decembrie 89, se mai strânge un maldăr de informaţii privind detalii, întâmplări, mărturii, încât trăim deja cu iluzia că ştim tot.

În mod normal acest amalgam anual de informaţii ar fi produs o saturaţie în timp. Dar ceea ce menţine viu interesul, dincolo de importanţa dată de schimbarea de epocă, e ocultarea la nesfârşit a adevărurilor esenţiale. Într-un fel, aceste detalii evenimenţiale parcă sunt aduse anume că să compenseze lipsa adevărurilor fundamentale. Cu cât continuăm să ştim puţine despre responsabilii decizionali ai acelor momente, cu atât vom şti tot mai multe despre acele clipe, prin jurnalele  acelor zile, venite din toate sursele posibile, mai mult sau mai puţin veridice.

Despre autorii loviturii de stat şi ai crimelor nu aflăm nimic peremptoriu, chiar dacă bănuielile s-au transformat deja în acuze clare. Totuşi, nu e suficientă acuza publică, ea nu produce decât efecte morale şi acelea cam târzii. Cheia schimbării acestui ritual anual, aşteptat precum tăierea porcului sau shoppingul de sărbători, ar fi la justiţie. Doar că justiţia încă doarme pe acest subiect. Altfel, vom rămâne să producem în continuare câte-un almanah anual al revoluţiei.

E adevărat că miza există şi pentru că Ion Iliescu este încă viaţă, plus că mai sunt şi alţii din echipa sa. Dacă se aşteaptă nemurirea acestui subiect prin plasarea lui în eternitatea istoriei, nu putem şti, dar ne putem întreba. Până atunci, rămânem la clasicele răspunsuri date întrebărilor revoluţiei. Cine-a tras în noi, după 22? E clar că noi, la fel cum am făcut de 25 de ani încoace, în care am tras unii în alţii, scindaţi între inerţie şi înnoire. Toate întârzierile noastre evolutive ni se trag de aici.

Dincolo de aceşti 25 de ani, o concluzie se desprinde clar: dacă era mai mult revoluţie decât puci, am fi ştiut mai multe, dacă nu aproape totul. Faptul că ştim atât de puţine pe chestiunile esenţiale ne oferă cheia înţelegerii întregii stări de fapt, pentru care suntem lăsaţi, alături de celelalte sărbători ale lunii decembrie, să amestecăm an de an în ciorba tulbure şi mereu reîncălzită a aşa-zisei revoluţii.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/-almanahele-revolutiei-150610.html

Istoria preşedintelui jucător

Ne apropiem de finalul unei perioade care a durat zece ani, numită deja şi epoca Băsescu. Este sugestiv pentru acest prilej de bilanţ şi un sondaj INSCOP, realizat recent. Astfel, la întrebarea „Care dintre președinții post-decembriști a făcut cele mai bune lucruri pentru țară”, Traian Băsescu se clasează pe locul I, cu 30,3% dintre voturi, urmat de Ion Iliescu – 23,8% și Emil Constantinescu, 19,6%. Potrivit unui sondaj Avangarde, preşedintele se află după zece ani de mandat la o cotă de încredere de 29%, un scor bun raportat la uzura acumulată.

Deşi n-a avut executivul întreg decât vreo trei ani, totuşi întreaga perioadă a fost amprentată pregnant de prestaţia preşedintelui jucător. Dacă la început şi-a atras critici acerbe din cauza stilului de jucător, fiind acuzat de tendinţe autoritare, anii din urmă au limpezit şi acest fapt. Nu se putea ţine piept altfel unor majorităţi agresive, a căror numitor comun a fost salvarea penalilor şi atacarea statului de drept. Fără un preşedinte bătăios, România era o pradă sigură în mâna acestor noi barbari, ascunşi după perdeaua legislativă, de unde puteau deforma şi mutila instituţional România.

Totuşi, nu putem vorbi de zece ani egali, asta şi pentru că preşedintele a cunoscut o evoluţie spectaculoasă, după cum, în stilu-i franc, o recunoaşte chiar el. Caracterul pitoresc şi noncomformist nu a cadrat tot timpul cu haina prezidenţială, mai ales în primul mandat. Ca apoi, al doilea mandat, mult mai bun decât primul, să ne arate un preşedinte bine calibrat instituţional, căruia până şi duşmanii săi de moarte, gen mogulul Sorin Ovidiu Vântu, îi recunosc astăzi anvergura de şef de stat.

E adevărat că al doilea mandat a fost eliberat de presiunea unor viitoare alegeri, dar n-a fost scutit de emoţii, având în vedere atacul asupra statului de drept din vara lui 2012. Atunci s-a văzut cum era cotat Traian Băsescu în cancelariile occidentale şi cum era văzut în studiourile Antena 3. Diferenţa dintre realitate şi propaganda menită a spăla creiere.

Chiar dacă e greu de făcut acum o evaluare exhaustivă a plusurilor şi minusurilor, ar fi de amintit la nereuşitele celor două mandate, depolitizarea, care e marele pariu pierdut de clasa politică cu poporul român, iar dincolo de ghinionul crizei şi de măsurile inevitabile de austeritate, economic a lipsit o anume îndrazneală în a experimenta şi unele soluţii de relansare.

În privinţa politicii externe nu trebuie să mai treacă decenii pentru a putea încerca o judecată istorică. Având în vedere contextul geopolitic, cu noua resurecţie a ursului sovietic, ne putem da seama că fără un preşedinte ferm ancorat în tabăra euro-atlantică, România putea cunoaşte soarta Ucrainei.

În plan intern, pe lângă condamnarea comunismului şi desecretizarea arhivelor fostei securităţi, rămâne marea realizare, justiţia independentă, care, chiar dacă s-a bucurat de susţinerea partenerilor noştri, fără un lider intern curajos nu s-ar fi putut realiza.

Ne putem da seama de acest fapt, văzând prestaţia anti-justiţie a candidatului PSD la prezidenţiale, învinsul lamentabil, care dacă ar fi ajuns preşedinte ar fi putut dărâma mult din ceea ce s-a făcut. De aceea, alegerea lui Klaus Iohannis, votat şi de susţinătorii lui Traian Băsescu, vine mai degrabă ca o promisiune de continuitate a drumului democraţiei, statului de drept, justiţiei independente.

Cum va arăta următoarea călătorie în politica românească pentru Traian Băsescu, după 21 decembrie, rămâne de văzut. Până atunci, următoarea perioadă e un bun prilej de reflecţie, vizavi de locul în care eram în 2004, unde suntem azi şi unde va trebui să ajungem în viitor.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/istoria-presedintelui-jucator-150398.html#rate_article

Tot deformatorii se vor reformatori

În România, ideea de reformă a devenit un clişeu foarte util atunci când se înregistrează un eşec. Să spui că treci la o înnoire îţi creează un avantaj de imagine. Problema este că de fiecare dată, despre reformă şi schimbare, vorbesc cel mai sonor taman autorii eşecului. În felul acesta se ratează toate reformele în partide sau instituţii de stat, pentru că oamenii care mânjesc locul nu pleacă acasă.

Reforma înseamnă schimbarea oamenilor care au conservat şi au ţinut în inerţie un vechi sistem. Aceiaşi oameni nu vor fi capabili de reformă, iar ca exemplu de caz, PSD-ul este unul strălucit. Se vorbeşte despre reformă, dar nu se poate coborî de la nivelul teroretic, tocmai pentru că nu pot fi reperaţi oamenii care să întruchipeze valul înnoitor. Ideile şi principiile, dacă nu sunt întrupate de personalităţi cu voinţă, rămân simple vibraţii ale aerului.

PSD-ul seamănă cu un tren CFR de călători, dar uneori şi cu vagoane de marfă ataşate. Merge greoi, întârzie mult, are opriri dese, urcă mai multă lume decât coboară, e plin până la refuz, iar balansul greoi te face să crezi că ai rău de mare. Un tren popular care merge pe aceleaşi şine bătătorite, reuşind paradoxul de-a sugera, prin mişcarea gâfâită, mai degrabă senzaţia de stagnare şi inerţie. Până ce acest tren nu va fi depopulat de tot şi trecut pe linie moartă nu se va schimba nimic, după cum sugera şi regretatul Octavian Paler, iar noi n-ar mai trebui să ne ducem „viaţa pe un peron” şi să ne holbăm cu expresia prostului lipsit de direcţie.

Şi alte partide mari suferă de metehne asemănătoare, la fel cum şi instituţiile centrale şi locale gem de corupţie şi incompetenţă din cauza politizării infecţioase. Iar cum nimeni nu falimentează politic în România, politica rămâne cea mai constantă sursă de prosperitate.

Deşi s-a ridicat un orizont de speranţă, ar fi bine să nu uităm unde eram înainte de 16 noiembrie, cât de prizoniere politic erau instituţiile statului, cu excepţia justiţiei, cât de aservită devenise presa, şi că doar o minune civică a putut să oprească o cădere în afara timpului modern, care părea deja o fatalitate.

Dar dincolo de pedeapsa pe care trebuie să o primească cei care au blocat dreptul românilor la vot, de confiscarea extinsă a averii corupţilor, de depolitizare, să nu uităm de economie. Dacă rămânem fragili economic, vom fi o pradă uşoară şi vom tremura tot la cinci ani, la gândul că ne pierdem şi bruma de democraţie.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/tot-deformatorii-se-vor-reformatori-150217.html