Traseismul, între Dreapta efemeră şi Stânga inerţială

Migraţiile politice din ultima vreme nu pot fi trecute doar la capitolul traseism. Ele par a spune mai mult, şi a vorbi mai adânc despre subsolul politic românesc. Dar întâi de toate merită analizat şi resortul acestor dezertări.

Cei mai mulţi merg spre PNL, iar aşa pare că nu e chiar trădare, că doar există un L şi lângă PD, deci bun prilej de-a mima nemulţumirea doctrinară. Dar îşi dau de gol traseismul, prin explicaţii ridicole, ca-n cazul Frunzăverde, care ne spune că a mers la USL să construiască dreapta şi să facă liberalism veritabil. De parcă în PDL se construia stânga. Şi până la urmă, cum te duci tu să construieşti, acolo unde e gata construit ceva. Dacă vrei să construieşti, îţi faci partid, nu te duci tu să schimbi faţa de masă ca musafir.

Însă oricare ar fi motivaţiile declarate sau ascunse, e clar că atunci când pleacă oameni cu state vechi dintr-un partid, viitorul acelui partid lipseşte cu desăvârşire. E adevărat că alături de Elena Udrea şi Boc e greu să ai un viitor, dar asta nu scuză oportunismul. Se pare că asta e o tendinţă la noi, forţele ceva mai la dreapta ajung la putere doar pe vot negativ, nemulţumire, plus oportunişti, după care se dezumflă capitulard. PSD rămâne pe la 33% şi-n opoziţie. Asta arată că România nu are un partid de dreapta sau de centru dreapta, nu are tradiţie, aderenţă şi nici oameni politici care să-l facă, doar nişte oportunişti care la un moment dat n-au loc la stânga şi fac o acoladă de conjunctură.

E tot atât de adevărat că, fiind mai fragil, polul de dreapta poate fi mai uşor pulverizat. Ceea ce este iarăşi anormal, ca practică, indiferent de formaţiunea politică ce se doreşte a fi dislocată. Şi e rău pentru politica românească. Pentru că aici e ceva putred, cum să fie distrus un partid? În Vest, aşa ceva nu există, partidele mari de tradiţie sunt adversare de secole. Doar la noi există acest terorism politic, care merge pe anihilarea duşmanului politic. Inclusiv actualul preşedinte a încercat acum câţiva ani să dinamiteze PNL, UNPR-ul e un alt exemplu, PSD-ul şi structurile au distrus PNŢCD. Faptul că la noi încă se practică războiul politic nedemocratic, prin care te dedai la toate abjecţiile doar ca să razi adversarul politic, spune multe despre gradul nostru de cultură politică democratică.

Dar dacă n-avem o dreaptă sănătoasă, asta nu înseamnă că noi avem o stângă adevărată. De fapt cele două curente politice nu pot funcţiona decât împreună, chiar dacă sunt ţări cu tradiţie mai de dreapta sau de stânga. Aşa că ar trebui construită şi stânga. De fapt, de traseişti, de dreapta efemeră şi de stânga inerţială istoric s-ar putea scăpa creând dublurile lor. Un nou partid de dreapta şi unul nou de stânga. Aici ar trebui să pună osul şi tinerii. E bine că pleacă afară, dar nici nu poate fi acesta sensul suprem al vieţii, să fii doar forţă ieftină de muncă în Vest, lumpen proletariatul Occidentului. Dacă mergem tot aşa, va rămâne doar Frunzăverde şi alţi rechini să construiască ce vor ei în ţara asta, însă doar pentru ei, gaşca lor şi neamul lor.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/traseismul-intre-dreapta-efemera-si-stanga-inertiala-122758.html

Limitele şi atuurile lui MRU

Pe timp ce trece, se vădeşte tot mai clar că actualul premier a fost pus în funcţie doar pentru a stopa căderea în cap a PDL. Mergând cu Emil Boc înainte, partidul de guvernământ nu făcea pragul electoral. Rolul lui MRU, prin postura lui oarecum independentă, este acela de-a mai muta tirul de pe PDL. În acest sens mişcarea a fost bună, de-a mai salva ce se poate salva. În rest, adaosul electoral al premierului nu va exista. Mergând pe linia de la Cotroceni, n-are cum să-şi creeze o imagine de lider politic de sine stătător, prin urmare, nici capital de simpatie. Nălucile cu mişcarea coalizată în jurul său sunt ieftine deja. Omul îşi joacă doar rolul de tampon electoral pentru PDL, mai mult de atât nici nu poate face, dar nici n-ar fi lăsat să facă. Lipsit complet de charismă, nu se încadrează la lideri eligibili. E din tipologia Năstase, Tăriceanu, personaje spălăţele, dar, totuşi, în ţara aceasta votează, în primul rând, cele trei milioane care s-au uitat la nunta lui Pepe şi mulţi alţii care se uită la Becali.

Dar pe lângă acestea, mai nou MRU dovedeşte şi mai abitir că este doar un pion. Noua iniţiativă privind un plafon de 15% pentru foştii proprietari ni-l arată ca pe omul care trebuie să scoată cartoful fierbinte. Motivaţia acestei propuneri care-i nedreptăţeşte pe foştii proprietari sunt cele 2.500 de dosare de la CEDO, care, prin câştig de cauză, automat s-ar prăvăli ca o avalanşă peste PIB. Spaima actualului guvern este mare, deoarece în iulie expiră termenul dat de CEDO pentru soluţionarea problemei. Având în vedere că vin câteva luni preelectorale în care resursele bugetare au şi alte destinaţii decât cele obişnuite, s-a încercat momirea foştilor proprietari. Măsura este una de compromis, menită a-i revolta şi mai mult pe proprietari.

Dacă MRU ar avea în plan o ascensiune a sa ca lider politic, n-ar debuta cu o asemenea iniţiativă riscantă. Bine, nu poţi ieşi din această situaţie, nicicum, ţinând cont că vorbim de-o problemă nerezolvată de 22 de ani. În condiţiile acestea, singura explicaţie raţională a gestului imprudent al premierului, e aceea că face această mişcare pentru PDL, punându-şi pielea de independent la saramură. Va juca acest rol până la capătul mandatului, după care vom mai auzi de MRU prin guverne de orice culoare politică ar fi ele. În acest moment e clar că nu putem vorbi de un viitor prezidenţiabil.

Dar, cu toate acestea, prestaţiile sale publice arată o mare diferenţă între un intelectual bine articulat şi cu o prestaţie rafinată, şi-un fost premier pe care răposatul său tată îl lovea de Paşte cu oul în cap. Cum ar fi ca Merkel, Cameron, Mario Monti să fie loviţi cu ouăle în cap. Din punctul acesta de vedere, România se va dezbăra foarte greu de balcanismul ieftin, şi se va uita mereu pieziş la personaje, gen MRU, care n-a scăpat nici el de eticheta de arogant. Se pare că în România, dacă eşti intelectual, eşti automat arogant. Ăsta este rodul mentalităţilor politruko – proletare, al urii faţă de intelectuali, care, vezi, Doamne, se uită de sus, doar pentru simplu fapt că nu sunt la acelaşi nivel cu turma. De aici se naşte şi egalitatea invidioasă a celor care vor să niveleze terenul. Cât timp vor fi conservate aceste mentalităţi, candidatul despre care se va spune „că e de-ai noştri” va avea mereu câştig de cauză în faţa intelectualului etern „arogant”.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/limitele-si-atuurile-lui-mru-122527.html

Pericolul rinocerizării

De fiecare dată uzura clasei politice generează în preajma alegerilor o alternativă tip simulacru. În 2000 a fost PRM, acum partidul lui Dan Diaconescu se urcă pe mătura fermecată. Aceste mişcări populiste caricaturale sunt preferabile unor grupări extremiste, care într-un mediu politic steril ajung să fie alternativa fertilă, dar asta nu înseamnă că sunt benigne.

La noi, fertilizat politic este acum acest partid care nu mai are niciun criteriu. Aşa cum lipsa de scrupule a stat la baza ratingului OTV, acelaşi virus încearcă acum să contamineze politic cât mai multă lume. Se întâmplă toate acestea şi pentru că ideea de nou, de schimbare matură politică, a murit demult, în România. USL-ul nu e perceput ca fiind alternativa, schimbarea înnoitoare. Cifrele din sondaje sunt mai mult decât gonflate, dacă stăm să ne gândim că PNL-ul a pierdut mulţi aderenţi prin uniunea cu PSD. Această uniune s-a făcut mai mult pentru Crin Antonescu, decât pentru partidul liberal, fiind prezidenţiabilul cu cota cea mai bună la ora actuală.

Iluzia noului nici nu mai poate fi vânturată, atât timp cât dezertările sunt în toi. Unii dintre pdl-işti îşi aduc aminte că ei sunt liberali, dar asta se întâmplă pentru că PDL are la bază şi încropeli de natură oportunistă. Când în Internaţionala Socialistă, când liberal, când popular. Dar cu toate acestea, păcatele acestor partide, traseismul, oportunismul, par în raport cu turma primitivă din spatele lui Dan Diaconescu de-a dreptul omeneşti. Măcar aici mai găseşti şi specialişti sau oameni de partid cu experienţă, cu capacităţi organizatorice. Cu alte cuvinte, mai există dramul acela de profesionalism politic. Pe când dincoace, amatorismul este dătător de fiori, totul aducând a tembelism social.

Dar dincolo de neputinţele guvernării Boc şi de tot ce e de sancţionat la actuala putere, faptul că tirurile au fost puse neîncetat în această perioadă pe putere, chiar la modul paroxistic, reprezintă una dintre cauzele deteriorării imaginii PDL-ului. Care totuşi nu va avea soarta PNŢCD-ului, anul acesta, dar asta doar pentru că există Traian Băsescu. Ţărăniştii s-au dus pe copcă în 2000 şi pentru că Emil Constantinescu nu era un lider autentic. Dar, dacă ne aducem aminte, tot aşa în perioada 1996-2000, tirurile presei lui Felix motanul făceau ravagii. Acum au făcut la fel. E multă inconştienţă în tipul acesta de propagandă agresivă, care inoculează ideea că trebuie făcut orice şi prin orice mijloace ca să se scape „de ăştia”. De unde a apărut apetitul ăsta revoluţionar la români e greu de zis. Înainte de 89 era bună o asemenea idee, doar că ea n-a prea bântuit plaiurile mioritice. De fapt, forţa asta de atac se dezlănţuie doar când partea mai roşie a clasei politice intră în opoziţie. Un semn că forţa celor de dinaintea se menţine bine şi azi.

Dar n-ar fi atât de grav, dacă asta n-ar tinde să ducă la o opoziţie firavă în viitor şi la un Dan Diaconescu gonflat. Ar fi catastrofal pentru democraţia politică românească, care a mai avut de suferit între 2000 şi 2004 de pe urma unui asemenea dezechilibru. Situaţia actuală n-ar trebui să fie premisa pentru un vot isteric. România trece printr-o criză economică, care ar fi putut fi gestionată mai bine, pentru că de tăieri oricine era în stare, dar să creşti economia în criză, după ce n-ai stimulat-o decât prin consum înainte, era foarte greu pentru oricine era la putere. Asta nu justifică corupţia actualei puteri, joaca de-a DNA-ul şi lipsa unor măsuri pentru mediul privat cu adevărat suferind. Totuşi, pe lângă neajunsurile actualei puteri, care vor fi sancţionate în mod firesc şi legitim la următoarele alegeri, ar trebui contracarate buruienile otv-iste, născute din această mlaştină mediatică.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/pericolul-rinocerizarii-122232.html#rate_article

Justiţia şi Politica, târâş în urma Europei

Justiţia română ar trebui declarată falimentară. Eventual reduse locurile, salariile, făcut din tribunale, cămine culturale, păstrate aşa câteva aşezăminte care să menţină ideea de stat de drept. Toate procesele de corupţie reprezintă o cacealma şi o escrocherie ordinară. Există iluzia de-ai crede pe procurori incompetenţi şi pe magistraţi competenţi, sau pe ei cinstiţi, şi pe judecători răuvoitori. Răuvoitori sunt toţi. Procurorii trebuie să aresteze, că asta le e meseria, dar de fapt totul e un blat ordinar.

E adevărat că halul în care se prezintă judecătorimea din România este de nedescris. Aceste dudui, care în afară de a achita sau de-a sta timorate în faţa unor gangsteri, care mai au puţin şi le iau cu fulgi cu tot, reprezintă întruchiparea neputinţei, a anemiei tâmpe de care suferă justiţia. Sistemul juridic din România permite ca un judecător să îşi poată începe cariera chiar şi în jurul vârstei de 25 de ani. Aşa că la noi, gagicuţele care noaptea încă sunt prin cluburi cu paiu-n gură, urmează a doua zi să dea cu ciocănelul.

În SUA, judecătorul este ales în interiorul sistemului, dar iniţial trebuie să profeseze vreo 10-15 ani ca avocat, de exemplu, ca să poată candida la postul de judecător. Ca să nu mai vorbim de Anglia, unde cariera începe spre 50 de ani. Aşa este şi normal, magistraţii ar trebui să fie un corp de elită, recrutat dintre juriştii cei mai buni, dar şi cu experienţă de viaţă. Nu e suficientă simpla toceală sau pilele, ca tu la 25-30 de ani să te apuci să împarţi dreptatea. Rezultatele sunt grăitoare.

Sigur, toate acestea sunt bune teoretic, dar inaplicabile la români. Pentru a înţelege defecţiunea mecanismului de justiţie trebuie să ne uităm şi în partea cealaltă, la politicieni. Trăim, totuşi, în ţara în care nimeni nu-şi dă demisia, de la fotbal, la politică, toată lumea invocă în faţa justiţiei, hărţuirea, toţi sunt nevinovaţi şi prigoniţi la comandă politică. Preşedintele Ungariei şi-a dat demisia pe motive etice, plagiat de doctorat. La fel a făcut şi preşedintele Germaniei, pe motive de corupţie.

În schimb, ai noştri, îşi apără casele, conturile, cu o cerbicie fantastică. Aşa fac toţi, stau ca şoarecii ascunşi în cămară, doar morţi ies de acolo. Adrian Severin nu s-a dat dus nici prins cu ocaua mică. De ce? Pentru că e un luptător. Nu se dă bătut cu una, cu două. Nu e un timorat, papă lapte, care la prima măgărie deconspirată, cedează. Asta este pentru cei slabi de înger, nu pentru ai noştri care luptă şi cu Dumnezeu, dacă e cazul, pentru binele propriu. E singura secvenţă existenţială, în care românul are dârzenie, altfel nu deranjează pe nimeni, se poate face istorie şi-n absenţa Mioriţei. Dar poate nici măcar cu Mioriţa nu avem noi treabă, acel cioban moare demn în faţa complotului, dacă ar fi român s-ar face slugă la ceilalţi doi, doar ca să-l lase în viaţă.

România se confruntă cu o lipsă teribilă de sens, la nivel instituţional. La ce bun această clasă politică? La ce bun acest stat? La ce bun această justiţie din care judecătorii şi procurorii ies îmbogăţiţi, iar infractorii plătesc doar şpăgile aferente? În mod normal, acest haos ar reprezenta premisa unei dictaturi militare, asta dacă am fi în America Latină. Norocul nostru e dat de poziţia geografică, nemeritată nici asta. Aşa că tot ce demonstrăm noi că putem face, e doar să ne târâm în urma Europei.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/justitia-si-politica-taras-in-urma-europei-122037.html