Articol Romania Libera

 Nu vă bateţi joc de Ardeal şi de Marea Unire!

Cristian Campeanu

 

Ziua naţională este cel mai bun moment să le reamintim politicienilor noştri că îşi neglijează una dintre îndatoririle fundamentale, cea faţă de unitatea naţională şi că cea mai batjocorită şi neglijată dintre provinciile istorice este chiar perla coroanei, Transilvania.

Românii nu mai trebuie să facă drumuri lungi pentru a ajunge în Occident. Este suficient să treci munţii de la Vâlcea la Sibiu, pe Valea Oltului, sau pe Valea Prahovei, la Braşov ca să îţi dai seama de diferenţa culturală şi de dezvoltare economică dintre Vechiul Regat şi Transilvania. Este aproape ca şi cum te-ai afla în altă ţară şi acest lucru ar trebui să reprezinte un semnal de alarmă pentru politicienii de la Bucureşti.

Oraşele sunt mai îngrijite şi mai curate, mai „europene” decâ cele de dincoace de munţi, oamenii mai amabili, mai politicoşi şi mai puţin hoţi decât în Regat, preţurile mai mici şi nivelul de trai mai ridicat. Pare că bănăţenii şi ardelenii au mai mult spor în ceea ce fac decât restul românilor şi acest lucru nu se datorează numai diferenţelor culturale şi moştenirii austro-ungare, aşa cum le place patrioţilor locali să creadă în mod greşit ci unor evoluţii economice care s-au accentuat o dată cu aderarea României la Uniunea Europeană. Dacă în cazul Timişoarei – în fond, primul oraş liber al României, să nu uităm – această „evadare în Occident” era vizibilă mai demult, în Ardeal a devenit manifestă în ultimii cinci ani.

Practic, dacă exceptăm închiderea fabricii Nokia de la Jucu (care se datorează mai puţin crizei şi mai mult companiei Nokia, care n-a fost în stare să ţină pasul cu progresele tehnologice realizate de Apple şi Google) putem spune că Transilvania a fost mult mai puţin afectată de criza economica globala decâ restul ţării. Cu excepţia judeţelor maghiare (victime ale unei neglijenţe deliberate de la Bucureşti şi ale unui nefericit monopol al puterii exercitat de UDMR) judeţele Banatului şi Transilvaniei au înregistrat în mod constant o rată mai redusă a şomajului decât în restul ţării, cu o menţiune specială pentru Timişoara şi Cluj unde chiar şi în condiţiile economice actuale şomajul nu depăşeşte 3%, o performanţă remarcabilă nu numai pentru România dar şi pentru restul Europei.

Institutul Naţional de Statistică nu realizează statistici pe provincii istorice, ci numai pe regiuni de dezvoltare (ceea ce este un alt mod de a ne fura singuri căciula şi a escamota realitatea) dar se poate determina destul de uşor că Transilvania este regiunea cu cea mai mare contribuţie la Produsul Intern Brut şi, ca atare, are şi cea mai mare contribuţie la bugetul de stat. Este grăitoare în acest sens – şi, totodată, strigătoare la cer – diferenţa dintre Cluj, contributor masiv la bugetul central şi Constanţa, beneficiar net, în condiţiile în care Constanţa, în calitatea ei de principală poartă maritimă a ţării ar trebui să fie, cel puţin teoretic, al doilea cel mai bogat oraş al ţării după Bucureşti.

E suficient să vizitezi cele două oraşe ca să îţi dai seama de diferenţă: Clujul arată ca o autentică urbe de Mitteleuropa în vreme ce Constanţa este murdară, săracă şi cenuşie ca un oraş de prin fostele republici sovietice. Cele două sunt parcă din ţări diferite. Cum se explică însă această diferenţă? Politica este numai o parte a acestei explicaţii. Este adevărat, Constanţa suferăde pe urma dominaţiei clicii Mazăre-Nicuşor Constantinescu, care se comportă ca o bandă de mafioţi care pradă şi dijmuiesc tot ce intră în ţară, dar, pe de o parte, este o dominaţie liber consimţită de constăţenii care continuă să-i aleagă pe aceşti mafioţi în demnităţi publice, iar pe de alta, la Cluj, domnul Apostu a demonstrat că politicienii fură şi în Ardeal la fel de vârtos ca şi în Regat. Diferenţa se face în altă parte.

Dacă ne uităm la investiţiile străine în România şi la distribuţia lor geografică în ultimii cinci ani, vom observa că acestea se regăsesc în proporţie covârşitoare în Banat şi Ardeal. Am verificat investiţiile provenite din primele trei puteri economice ale Occidentului – Statele Unite, Japonia şi Germania – şi, dacă exceptăm Bucureştiul, care fiind capitala unui stat supercentralizat, îşi ia partea leului, în toate cele trei cazuri, situaţia este aceeaşi: Investiţiile majore sunt grupate în Transilvania şi aceleaşi oraşe apar în toate statisticile: Timişoara, Cluj, Braşov, Sibiu. Bănuim că la fel stau lucrurile şi cu investiţiile olandeze, italiene sau britanice. Şi nu vorbim numai despre agricultură, industrie sau tehnologie de vârf, ci şi de servicii şi turism.

Ne plângem că n-avem turişti străini în România pentru că aceştia refuză să vină în paradisul manelistic al lui Mazăre de la Mamaia, dar realitatea este că Ardealul nu este vizitat numai de prinţul Charles. Este suficient să faci o plimbare prin Piaţa Sfatului din Braşov sau prin Piaţa Mare din Sibiu ca să asişti la o concentraţie cosmopolită absolut remarcabilă. Turişti sunt, numai că nu trec munţii! Putem noi să lăudăm cât poftim virtuţile Teleormanului, Craiovei sau Târgu Jiului, dar adevărul este că străinii, atât cei care vin în România să facă bani, cât şi simplii vizitatori, votează cu picioarele iar picioarele îi duc în Transilvania.

Această diferenţă economică este dublată de una politică. Este adevărat că USL şi-a consolidat poziţia în Transilvania la ultimele alegeri locale şi că acum 30% dintre votanţii USL provin din Banat şi Ardeal, dar este tot atât de adevărat că USL nu este majoritară în Transilvania, care de cel puţin 12 ani votează în mod constant şi majoritar cu dreapta. Nici măcar inepţia monumentală a PDL (numai dacă eşti nemăsurat de inept politic poţi pierde în favoarea USL un oraş ca Timişoara, care este însăşi temelia dreptei în România) nu a anihilat această tendinţă. De fapt, fără voturile Transilvaniei am fi avut o guvernare PSD neîntreruptă din ’90 până astăzi şi, probabil, am fi fost membri în CSI, nu în Uniunea Europeană.

Simplu spus, Transilvania se integrează mai rapid în UE decât restul României şi această diferenţă de ritm de dezvoltare se va accentua în absenţa unor politici inteligente de coeziune internă. Problema nu este dacă ci când vor realiza românii din Transilvania acest lucru şi ce vor face atunci. Trăim într-o Europă unită în care statele-naţiune şi-au pierdut în bună măsură forţa de atracţie, unde tendinţele separatiste devin mai degrabă regula politică decât excepţia iar politicienii români ar trebui să ia foarte serios aminte la ceea ce se întâmplă în jurul lor. În loc să se bată cu cărămida naţionalismului antieuropean în piept în campania electorală şi în loc să cânte înlăcrimaţi „Noi suntem români” pe la petrecerile de partid, politicienii ar fi trebuit să se îngrijească de dezvoltarea infrastructurii în Transilvania şi a legăturilor dintre Transilvania şi restul ţării pe de o parte şi între Transilvania şi Europa de Vest pe de alta.

După 22 de ani, nu avem nicio autostradă care să lege Transilvania de restul ţării şi adevărul acestei complete lipse de gândire strategică nu poate fi escamotat de niciun partid politic. Nu dai dovadă de patriotism făcând spume la gură împotriva ungurilor şi a Ungariei ci construind autostrăzi ca în Ungaria şi conectând România la reţele energetice europene. De fapt, nu poate exista acum o dovadă de patriotism mai mare decât finalizarea autostrăzii „Transilvania” şi a proiectelor de infrastructură amânate şi/sau abandonate.

Pentru că marele adevăr care nu se spune este că în măsura în care s-au dezvoltat mai mult decât restul ţării, Banatul şi Ardealul s-au dezvoltat nu din cauza politicii duse la Bucureşti, ci împotriva politicii duse la Bucureşti. Da, Boc a acordat fonduri guvernamentale Clujului, dar Clujul dă în continuare mai mult la buget decât primeşte iar Boc n-a făcut decât să mai reducă diferenţa. În 22 de ani, Ardealul a fost mai degrabă neglijat de către Bucureşti şi tratat mai curând ca o sursă de fonduri decât ca o destinaţie a acestora, cu toată mascarada naţionalistă pusă în scenă la fiecare 1 decembrie, când tot politicianul român îşi aminteşte de Marea Unire şi de Alba Iulia.

Aderarea la Uniunea Europeană şi descentralizarea (care va trebui făcută fie ca vrem sau nu) vor schimba dramatic situaţia regiunilor istorice ale României şi, fără o strategie de dezvoltare naţională armonioasă, momentul în care nu maghiarii, ci românii transilvăneni vor ajunge la concluzia că Vechiul Regat este mai curând o ghiulea agăţată de picior, care îi trage înapoi pe drumul lor spre Europa va veni în mod inevitabil. Şi atunci vor realiza că, la o populaţie de aproximativ opt milioane de locuitori (care va creşte în anii următori ca urmare a migraţiei interne), cu un PIB consistent şi o economie dinamică, Transilvania poate fi un stat european viabil. În acel moment va fi însă prea târziu pentru politicienii de la Bucureşti să îşi dea seama ce greşeală istorică au făcut şi că lipsa lor de viziune, mediocritatea şi corupţia au distrus unitatea naţională.

Un foarte bun prieten îmi amintea recent de destinul cu valoare de simbol al cardinalului Iuliu Hossu, care, după ce a luptat pentru unirea tuturor românilor fiind cel care a citit „Declaraţia de Unire a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului la Regatul Român” la Marea Adunare de la Alba Iulia, a fost batjocorit de propria ţară, care a desfiinţat prin forţă Biserica Greco-Catolică şi s-a văzut aruncat în temniţă de comunişti. De Ziua Naţională ar trebui, poate, ca în loc să se ţină de parade militare şi de huiduieli, oamenii politici, dar şi românii în general, să reflecteze mai responsabil şi cu mai multă sobrietate la soarta lui Iuliu Hossu şi a Ardealului.

Fără justiţie nu există economie sănătoasă

Cea mai mare ameninţare în această ţară pentru politicieni, afacerişti mafioţi, ar putea veni doar din partea justiţiei. De asta orice acţiune fermă a justiţiei provoacă urlete colective. E adevărat că în acelaşi timp unora puţin le pasă. Obişnuiţi să stea la adăpostul ilegalităţilor, trăiesc cu sentimentul impunităţii veşnice. Doar că acesta e tulburat şi el din când în când.

Cazul Trăşculescu este una dintre excepţiile de acest gen. Oricum, faptul că deputatul „melcilor” se preta în campanie la şpăgi dovedeşte siguranţa cu care sistemul îşi duce viaţa mai departe. Şi arată totodată că tot ce i s-a produs în ultimul timp sistemului sunt doar mici zgândăriri ale bubei. În acelaşi timp, nu este meritul politicienilor că s-a mai urnit justiţia, fără presiunea de la Bruxelles, nu rămâneam decât în faza de arestări preventive. Cu toate acestea, există un merit, al acelor politicieni care au înţeles că regulile pe care le reclamă Bruxellesul trebuie urmate. A ieşi de pe orbita democraţiei europene, doar pentru că nu vrei să renunţi la faliţii tăi, dovedeşte mult primitivism politic.

Politicienii care fac acum pe grozavii, că doar tot e campanie, zicând că Europa nu ne-a dat mai nimic, doar nişte mecanisme de control, după care se duc şi dau din cap cuviincioşi în faţa oficialilor europeni, aplică acest dublu limbaj, tipic românesc. Asta pentru că românul e din fire oportunist, e bună Europa, dacă ne dă bani, în rest, să ne lase baronii în pace.

Acesta e naţionalismul caraghios românesc, naţionalism laş, de pamflet. Faţă de occidentali se dau asigurări că se respectă întru totul valorile democraţiei, iar aici, prin cotloanele patriei, noaptea în grădină când nu ne vede nimeni, după nişte şpriţuri, facem cu degetul către Europa. Până nu vom înţelege la nivel de cetăţean, că fără o justiţie adevărată nu există prosperitate economică, nu vom progresa un pas.

Dacă nu se va clinti această oligarhie, aceşti afacerişti cu statul, aceşti plutocraţi care blochează economia de piaţă, cetăţeanul va rămâne tot la nivelul pomenilor electorale. E adevărat că orice ban contează pe această sărăcie, dar cu pomeni sau cu o creştere de tip chilipir, care oricum va fi anulată în valoarea ei, de către inflaţie, băieţii deştepţi vor lua votul după care îşi vor întări sistemul şi mai mult în faţa justiţiei. Baronul de Teleorman are două străzi la dispoziţie pentru a locui, iar alţii ca el, de la toate partidele, la fel. Tot norocul nostru, un prost noroc de fapt este că suntem în UE. Şi că dacă cineva vrea să sucească volanul prea tare într-o altă direcţie, amenda va veni imediat.

În acelaşi timp, dincolo de micile progrese în justiţie, rămâne multă cale de bătut. Până la urmă, degeaba îi condamni la câţiva ani, care se reduc la jumătate sau mai puţin, iar ticăloşii rămân cu averile neatinse. Ca şi în cazul mafiei din fotbal, unde, deşi există un prejudiciu de achitat, el este o nimica toată pe lângă averile inculpaţilor, făcute în întregime din furt. Până la urmă, ne trezim că toţi aceşti penali vor sta un an sau şase luni, timp în care unii fac sport, saună, iar alţii, politruci mafioţi, cu aere de intelectuali, fac analize exhaustive. Toţi se întorc după un an la domeniille lor, la palatele lor, sătui, în bună stare de sănătate şi pe deasupra şi cu o imagine de martiri, numai bună să le folosească pentru a cuceri noi redute. Pe aceşti ticăloşi poţi să-i înjuri de dimineaţa până seara în ziare, poţi să-i bagi şi un an la puşcărie, de abia în momentul în care i-ai ars la bani, prin confiscarea averii ilicite, îi va durea cumplit. Şi abia atunci se poate spune că s-a făcut dreptate.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/fara-justitie-nu-exista-economie-sanatoasa-131230.html

Corectitudinea politică şi cenzura creaţiei

Centrul pentru Monitorizarea şi Combaterea Antisemitismului sare ca o văduvă nevrotică din pat crezând că l-a văzut pe dracul la geam, atunci când aude recitate de către liderul Noua Republică, Mihail Neamţu, câteva versuri din capodopera lui Radu Gyr; „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane”!

Se repetă eterna poveste cu implicările politice ale creatorilor. Doar că de data asta se ajunge la ridicol. Nici nu merită replicat prea mult aici, totul e de un simplism evident. Creaţia artistică a unui autor nu poate fi pusă la pachet cu derapajele sale politice. În sensul acesta trebuie făcută delimitarea între operă şi autor. Despre o asemenea delimitare trebuia să vorbească fostul premier Mihai Răzvan Ungureanu, dedulcit la crăpelniţe şi parfumerie de lux. Reacţia lui MRU a fost una lamentabilă: „Nu doar că ne delimităm, condamnăm cu fermitate absolut orice manifestări indiferent de forma în care ele parvin publicului de extremism şi de intoleranţă.”

Prin această ieşire complet aiuristică, MRU arată rău, pentru unul care se pretinde intelectual de calibru. O reacţie de politruc jalnic, speriat de petarde. E încă o nouă dovadă că MRU n-are stofă de lider, ci e doar un oportunist, prieten cu toţi, lipsit de orice charismă. Nu e lider, nu e nimic, un carierist ca mulţi alţi, un mîncător de muşchi de kobe, snob iubitor de ştaif şi lux. Deocamdată, unicul său moment notabil în politică este acela de-a fi singurul premier de după 1990, care a căzut după o moţiune de cenzură. Nu are absolut nimic în comun cu spiritul dreptei, acest fost utc-ist, iar ca vector de imagine pentru opoziţie este inexistent. Aici trebuie spus că e vina lui Traian Băsescu, care a dovedit dintotdeauna o mână slabă la oameni.

Dacă ne uităm şi la alte reacţii putem vedea multă ignoranţă, mult oportunism de doi lei a celor care încearcă să profite de pe urma acestei tevaturi artificiale. La capitolul ignoranţă, ministrul Culturii, nimeni altul decât magnificul Puiu Haşoti, cu aerul său de berar tâmp, ia premiul întâi. El atribuie versurile recitate de Mihail Neamţu lui Aron Cotruş.

Pare un fenomen ca politicienii ignoranţi să fie în prim planul scenei politice, iar aceia care mai au un dram de cultură, atâţia câţi sunt, să fie marginalizaţi. Probabil pentru că n-a vrut să împărtăşească această condiţie, Mihail Neamtu a luat-o pe cont propriu în politică, chiar dacă acum face parte dintr-o alianţă electorală. Până la a vedea dacă este sau nu, bun ca politician, ştim despre el că este un tânăr care şi-a petrecut vremea prin biblioteci, nu un băieţaş ieşit din organizaţia de tineret a vreunui partid de granguri. Şi care să fi stat prin chefuri de partid, cu gagicuţe, berete roşii, prostituate de lux. Drept urmare, în loc să facă glumiţe de terasă, recită din marii poeţi ai acestei ţări. Ghinionul lui că nu face parte dintre cei mulţi.

Mai merită remarcată şi spaima caraghioasă faţă de legionarism, care e sucombat demult, şi care într-adevăr fiindcă a fost o mişcare politică anti democratică şi anti semită, merită a fi dezavuată. Dar ce facem cu cei care ni-l fac vedetă postmortem pe Ceauşescu şi care fac pe revoluţionarii comunişti pe la parangheliile lor electorale. Pare totul de-o veselie câmpenească acolo şi nimeni nu se oripilează. Împotriva lor nu se mai poate ridica nimeni, pentru că Gheorghe şi Ion au murit demult în puşcăriile bolşevice.

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/corectitudinea-politica-si-cenzura-creatiei–130987.html#rate_article

Monarhiştii vopsiţi şi incendierea liberalismului

În tot acest noian de banalităţi care se repetă de la o campanie electorală, la alta, aceleaşi promisiuni, aceleaşi acuze, iată că anul 2012 a adus şi ceva nou, pe piaţa marketingului electoral dâmboviţean. Monarhismul a fost luat în braţe de foştii adversari ai săi. Nucleul de bază al securism-comunismului a luat monarhia în braţe.

Sigur că e vorba de o pantomimă. Îţi dă mâna să te prefaci că eşti pentru monarhie, atunci când nu te simţi ameninţat de ea. Regele Mihai are 91 de ani, iar un urmaş bine profilat nu există. Deci monarhia e numai bună să fie folosită in abstracto. În anii 90 nu te puteai juca cu focul, acum jarul e stins. Mai există la baza acestui subit amor şi disputa dintre Traian Băsescu şi Casa Regală, plus obsesia unei hiper-majorităţi care trebuie făcută cu cine s-o găsi. La aceasta va contribui oportunismul românesc tradiţional.

Aşa cum securiştii de presă şi din politică se dau mari monarhişti, tot aşa foştii ţărănişti, vajnici anticomunişti în anii 90, sunt acum alături de Felix Voiculescu. Emil Constantinescu, simbol al impotenţei politice şi umane, alături de bostanul fioros de Halloween, Victor Ciorbea, şi întreaga liotă de comunişti vopsiţi în ţărănişti, sunt şi ei acum pe baricadele lui Voiculescu. Îi tutelează din măreţia sa intelectuală, de filozof marxist, Andrei Marga, care înainte de 89 a fost un mare activist comunist, după 1990 a fost un mare anticomunist şi ţărănist, iar acum s-a întors la valorile naţionalism-ceauşismului. Curat murdar!

Exemple de genul acesta abundă, însă această oaste de strânsură de regulă se împrăştie după ce sacii sunt puşi în căruţa fiecăruia. Probabil aşa se şi explică acceptarea printre bombăneli a aripii Chiliman-Orban-Tăriceanu, a abuzurilor unui Crin, demult deflorat de către stăpânii săi. Din păcate, dacă a produs un rău adevărat această luptă bezmetică anti – Băsescu este acela că PNL-ul a fost incendiat de-a dreptul.

Ultimul cocktail Molotov pare a fi Gigi Becali, aruncat mai nou şi spre una dintre legendele liberale şi culturale ale României, Neagu Djuvara. Această toxină a penetrat peste tot, trebuia să ajungă şi aici. Va intra în Parlament, de care se declară încântat ca locaţie de lux, numai bună de cafenea, spre deosebire de Bruxelles-ul pe care-l consideră sărăcăcios la nivel de bar restaurant. Sediile marilor instituţii politice sunt pentru Becali un fel de bar din Pipera ambulant.

Atmosfera de bălteală călduţă de acum pare a fi cea care va guverna şi această campanie. Cum ARD nu face campanie, probabil aşteaptă alegerile din 2016. ARD-ul e un fel de FRF, al cărei obiectiv nu e calificarea la Mondialul din 2014, ci la Campionatul European din 2016. Încă o dată se probează cât adevăr era în zicerea lui Toader Paleologu, repede sancţionat pentru sinceritatea sa. Traian Băsescu chiar a fost o pleaşcă pentru PDL, care fără el intră într-un neant politic.

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/monarhistii-vopsiti-si-incendierea-liberalismului–130855.html