Yankeii, sovieticii şi căluşarii norocoşi

Revoluţia din Ucraina şi anexarea Crimeei ar trebui să ne pună pe noi ca ţară, departe de orice cumpănă a alegerii. Teoria plăcii turnante vehiculată şi-n cazul Ucrainei, pe care şi noi am probat-o deseori în istorie, este una finalmente păguboasă. A fi o punte între Est şi Vest, a fi cu picioarele în două luntri, e un fapt care ne-a caracterizat istoria şi care revine mereu.

Dar, din fericire, nu e totdeauna după noi. România n-are nici acum o politică externă clară, fermă, univocă. De fiecare dată conjunctura internaţională ne-a dat un brânci, smulgându-ne din inerţia noastră ancestrală. Ca şi în cazul Kosovo, 1999, când războiul NATO-Serbia ne-a grăbit aderarea la alianţa militară nord-atlantică, se pare că şi acum am butea beneficia de ceva similar, în cazul Schengen.

E limpede că pentru UE şi NATO va avea loc o resetare a atitudinii faţă de spaţiul estic. Acest spaţiu geo-politic a fost neglijat în ultimii ani de administraţia Obama, în favoarea zonei Asia-Pacific. Dincolo de interesele reale ale Americii în acea zonă, mai există şi un factor subiectiv care explică această poziţionare a SUA. Preşedintele Obama, prin originile şi cultura sa, e oarecum mai îndepărtat de spaţiul european, pentru el istoria recentă a războiului rece nu are o reverberaţie adâncă. De aici şi abordarea laxă faţă de Rusia.

Unii ar spune că e vorba de poziţia democraţilor americani, care nu sunt atât de războinici. E fals, sunt doar aparenţe de discurs pacifist. Obama a continuat să folosească dronele acolo unde a avut nevoie, iar să nu uităm că în 1999, bombardamentele din fosta Iugoslavie îl aveau la pupitru pe preşedintele democrat Bill Clinton. Nu în ultimul rând, a se vedea poziţiile mult mai ferme şi mai ancorate în realitate, ale lui John Kerry sau Hillary Clinton, ambii lideri marcanţi ai democraţilor.

Dar acum America e trezită şi probabil că atenţia va fi focalizată în această zonă mult timp de aici înainte. Din nou am putea fi beneficiarii unei conjuncturi, aliaţii având tot interesul să ne ţină aproape prin consolidarea parteneriatului strategic. La fel şi UE se va uita cu alţi ochi la intrarea noastră în Schengen.

Pe de altă parte, majoritatea comentatorilor din ultima perioadă au criticat şovăiala UE în privinţa Ucrainei. E adevărat că UE încă nu are încă o poziţie unitară, dar nici reacţiile nu putea fi pe măsura brutalităţii sovietice de care dă dovadă Putin. Ucraina nu e încă nici stat UE şi nici NATO. Metodele şi tehnicile de contracare a expansionismului neosovietic, de tip Putin, vor trebui să fie mai complexe pentru a-şi arăta eficienţa în timp, asta în cazul în care marele urs n-o va lua razna complet.

În primul rând, economic, Rusia zace într-o mlaştină a deznădejdii, din care iese doar pentru a scutura zorzoanele bravurii militare. Dependenţa de gazul rusesc nu este una fatală, are limitele ei. Şi chiar dacă sunt zone de schimb economic cu Rusia, între marile puteri, asta nu leagă de mâni şi de picioare Occidentul, în faţa Moscovei.

Dar indiferent de aceste date, pentru lumea democratică nu e uşor de apelat la soluţii brutale, fiindcă se află mereu în ipostaza blocantă a băiatului bun. E mult mai greu să fii democrat, decât autocrat, comportă nuanţe şi contrarii nu uşor de conciliat. Spre exemplu, orice atitudine în forţă, venită din lumea liberă, este mustrată instantaneu cu alegaţiile tipice, drepturile omului, pacifismul democraţiei. În schimb, dacă atitudinea este prea pasivă, automat curg râuri cu declinul Occidentului, cu civilizaţia vlăguită incapabilă să se mai apere.

Rusia autocrată şi alte ţări cu-n regim asemănător o duc mai bine, paradoxal, la capitolul imagine, pentru că de la ei nu are nimeni mari pretenţii. E avantajul prezent şi-n viaţa indivizilor, nu doar a popoarelor, a celui fără scrupule care atacă brutal. A-i răspunde cu aceeaşi monedă, îţi aduce oprobriul puriştilor, iar a evita conflictul, te plasează într-o laşitate impotentă. Soluţia înţeleaptă şi eficientă, deocamdată, pare a fi cea de mijloc, cu condiţia ca situaţia să nu degenereze.

În ceea ce ne priveşte pe noi, dacă vom avea noroc şi de data asta, va fi bine pe moment, dar e rău în acelaşi timp pentru că din nou vom vorbi de o pleaşcă. Asta pentru că n-avem substanţă şi convingeri, doar un oportunism cu bătaie pe moment. Pentru noi, valorile şi principiile democraţiei nu sunt organice, haosul unei societăţi fără justiţie şi fără stat de drept reprezintă o mocirlă caldă în care am bălti cu plăcere, dacă n-ar veni unii, din când în când, să ne arunce în ape mai limpezi.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/yankeii-sovieticii-si-calusarii-norocosi-143782.html

La furat

Ca o femeie divorţată, Crin Antonescu umple gura târgului cu ocări la adresa fostului partener, ca nu cumva lumea să creadă că ea a fost otreapă şi de asta s-au despărţit. Cu gonflajul său euforic, deja caracteristic, Crin ne spune că: „PSD-ul, fură, fură….”

Nu l-ar putea contrazice decât un psd-ist fanatic, dar nu despre asta e vorba aici. Ci de faptul că marele acuzator public, Crin, conduce partidul cu cei mai mulţi incompatibili, miniştri puşcăriaşi, parlamentari puşcăriaşi. Întăreşte acest fapt şi Mircea Diaconu, ajuns acum în curtea „Varanului” şi care sfidează o decizie a justiţiei, dovedind că şi-n viaţă se pot juca perfect roluri penibile.

În cealaltă parte, Victor Ponta ne aduce aminte cu emfază că oamenii n-au uitat cine a tăiat salariile. Dacă la patru ani de la măsurile de austeritate, Victor Ponta vrea să mai câştige un rând de alegeri, tot cu sloganul de acum doi ani, atunci vorbim şi de o mediocră capacitate propagandistică, singura zonă unde părea să exceleze premierul. Adică românii sunt sedaţi de opiul propagandei în aşa hal, încât nu mai ştiu cine e la guvernare de doi ani de zile.

Oamenii n-au dorit schimbarea în sine, ci schimbarea în plan economic. Dar economia merge la fel de prost. Cu toate acestea, retorica populistă rămâne pe post de program de guvernare şi în 2014. Privind permutările politice şi toată această basculare de la stânga la dreapta, precum şi repoziţionarea PDL, după ruptura de Traian Băsescu, ne putem da seama că psd-iştii sunt ceva mai sinceri. Ei nu ascund faptul că nu prea înghit statul de drept, Occidentul, de aici şi eticheta de comunişti de care n-au scăpat după mai bine de douăzeci de ani. Chiar dacă au propulsat un politician tânăr, iubirea lui faţă de China şi Moscova sunt evidente.

În cealaltă parte, realitatea politică ne arată că şi aşa-zişii liberali, cât şi pdl-iştii sunt tot nişte fsn-işti, dar care sunt obligaţi să mimeze democraţia mai mult decât ceilalţi. Iar dacă e să-i evaluăm pe toţi, nici unii nu sunt nici social democraţi, nici liberali şi nici creştin-democraţi. În schimb, toţi, fură, fură, fură, ca să-l parafrazăm pe marele orator din Isaccea.

Sistemele de furt organizat de la ASF, Camera de Comerţ şi Industrie, care au fost recent devoalate, funcţionează în tot ce este instituţie în ţara asta. Aici nu mai ţin nici propaganda, nici oratoria, nici glumiţele, aici sunt cu toţii serioşi. Circul e pentru gură cască, treburile serioase sunt pentru buzunarele mafiilor politice. Iar deteriorarea imaginii publice nu-i sperie, atât timp cât reţeaua de primari îşi va pune în mişcare agenţii prin care se cumpără voturi.

Bruma de justiţie pe care o avem se datorează bunei colaborări între S.R.I. şi D.N.A. Dar sunt mulţi care detestă acest fapt şi care vor căuta să taie „curentul” care merge spre „motor”, după cum se exprimau nişte iluştri penali.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/la-furat-143655.html

Becali eliberat, Pleşu linşat

Martirul televiziunilor din România, Gigi Becali, este de departe cel mai important român la ora actuală. Probabil că peste o sută de ani istoricii vor vorbi de Becali, mai ceva cum vorbesc ruşii de Rasputin. Nu e totuşi mare legătură între cei doi, în afară de analfabetism şi misticism. Măcar Rasputin avea energii demoniace, pe când al nostru cioban are o flecăreală mistică neghioabă.

Întâmplările ultimelor zile ne duc spre următoarea concluzie: e mult mai bine astăzi să fii Gigi Becali, decât Andrei Pleşu. Chiar şi din puşcărie e mai bine, pentru că se vorbeşte laudativ despre tine. Poţi fi infractor, analfabet, terorist mediatic, că ajungi ca uleiul la suprafaţă. Pe când, dacă eşti talentat, cărturar, ajungi să fii măcinat de presă, nu de struguri, ci de linşat duşmanii de clasă.

Cei care practică linşajul mediatic cu o excitaţie morbidă vor să arate că nimeni nu mai are imunitate în faţa lăturilor. S-a ajuns aici pentru că presa putea deranja sistemul mafiot. Iar atunci mafioţii şi-au făcut televiziuni, au înlocuit jurnaliştii cu killeri mediatici care să facă treaba murdară. De asta vedem un Gigi Becali adulat şi un Andrei Pleşu linşat, tocmai pentru că jurnalismul a fost evacuat în bună măsură din spaţiul public. De asta avem acest răspăr, în care e mai bine pentru cei care intră în puşcărie.

Nu există pârnăiaş public să nu beneficieze de o doză de simpatie şi de-o cerere declarativă de eliberare. Oprobriul public este destinat celor care spun adevărul şi care deranjează sistemul ticăloşit şi tentaculele sale. Dar acest festival al imposturii nu mai poate fi oprit. Era normal ca media să reflecte impostura care a cangrenat tot sistemul. Aşa cum oricine poate ajunge parlamentar sau ministru, indiferent că a fost vânzătoare de magazin, lăcătuş mecanic sau şmenar barbugiu, tot aşa, orice papagal de televizor se poate manifesta total.

Tot mai mulţi oameni din presă sunt cumpăraţi, iar apoi îşi acoperă ticăloşia, înfierând moral în stânga şi-n dreapta. Devine de două ori frustrant să fii cinstit în această ţară. O dată pentru că îţi asumi o anumită precaritate materială, consecinţă greu de evitat, iar apoi te trezeşti concurat serios, ba chiar şi surclasat de discursul moralizator-justiţiar al ticălosului bine plătit de sistemul mafiot.

Tot ce se întâmplă azi ne arată că e mai bine să furi, să stai doi ani după gratii, timp în care să-ţi crească popularitatea, iar apoi să revii la avere şi notorietate cu forţe însutite. În rest, poţi să fii geniul geniilor că eşti făcut praf şi pulbere de maşina de demolat valori.

În aceste vremuri, n-ar fi scăpat nimeni de linşajul mediatic, nici măcar Cioran sau Ionescu, dacă ar fi avut neajunsul de-a se fi născut mai aproape de vremurile noastre.

Din păcate, pasivitatea şi laşitatea au supt şi rămăşiţa de vlagă civică. Televiziunile, cu mici excepţii, balansează între oameni care cred că dacă n-au opinii şi atitudine sunt profesionişti şi extrema cealaltă, în care insulta şi calomnia înlocuiesc argumentele şi demonstraţ.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/becali-eliberat-plesu-linsat-143526.html

Leacuri pentru pesimism şi lentoare

Cel mai greu transfer

După îndelungi amânări, în care aproape că ruginise fierul ghilotinei, capetele şmenarilor din fotbalul românesc au căzut. Au trebuit opt ani pentru ca aceşti derbedei să fie puşi cu botul pe labe, în ceea ce s-a chemat Dosarul Transferurilor.

Asta demonstrează ce forţă au avut. Cu ramificaţii peste tot, politică, servicii. Ei fiind la bază, pleava societăţii. Înainte de a fura ca-n codru au fost nişte golani de doi bani.

Bişniţarul Giovanni Becali, ajuns între timp mafiotul modern, Victor Becali care schimba baterii la maşini şi Cristi Borcea, vânzător de butelii şi cu bac-ul luat la 26 de ani. Ei au pedepsele cele mai mari. Îi urmează foşti miliţieni, utc-işti şi turnători la securitate, gen Gigi Neţoiu, George Copos şi Gică Popescu.

Baciul, căruia îi plăcea să mai toarne turma înainte de 89` e cauţionat de mulţi pentru activitatea sa, ca jucător. Nu pentru selecţiile la echipa naţională a fost condamnat, ci pentru potlogăriile făcute în cârdăşie cu fraţii Becali.

Nu în ultimul rând Meme Stoica, acest homuncul scabros care a lovit suporteri, a înjurat ziarişti şi a mâncat căcărezele oierului. Lista o încheie „lordul” Jean Pădureanu, un pionier al blaturilor.

Dar nu trebuie să ne mire originea sulfuroasă a acestor sconcşi, pentru că aşa acum aceşti foşti golani de cartier au devenit milionari, la fel, foşti strungari au ajuns să conducă Parlamentul, ca să nu mai vorbim de deputatul auto sau noul ministru din cabinetul Ponta III, Aurelia Cristea, fostă vânzătoare la un magazin din Huedin.

Aceste insecte au parazitat întreaga societate. Ticăloşii n-au graniţe sectoriale, totul interferează. Politica şi fotbalul au colaborat bine, banii negri şi protecţia mergând ca unse împreună.

Din păcate, oricât s-ar lăuda presa că a dat startul unor investigaţii, este profund responsabilă şi vinovată de mediatizarea acestor sconcşi publici, evident făcută contra cost. Mulţi dintre aceşti mafioţi care intră azi în puşcărie au susţinut pe şest redacţii şi televiziuni întregi, de-a lungul acestor douăzeci şi patru de ani de hoţie în fotbal.

S-a făcut rating enorm cu măscările acestor mârlani, cu scandalul lor. La un moment dat, două canale de sport din România, trăiau exclusiv în urma certurilor din studio sau a intervenţiilor telefonice injurioase ale acestor neanderthalieni şi aproape deloc din ceea ce înseamnă competiţia sportivă.

O bună parte dintre aceşti infractori au reuşit să ajungă cu averile lor în top 300. Şi totul a fost posibil în lipsa totală a actului de justiţie. De abia acum ne dăm seama cât plătim şi cât vom mai plăti de aici înainte, pentru că n-am avut justiţie vreme de vreo 15 ani după Revoluţie. Nici acum mecanismul nu este dezlănţuit, dar unele rotiţe au început să se învârtă.

E limpede pentru oricine că acest fapt se datorează intrării noastre în UE, altfel eram şi acum un fel de Ucraina măcinată de corupţie şi impunitate, dar fără maidan, pentru că românul e adaptabil din fire şi nu iubeşte revolta.

Naţionala de fotbal nu merge la Campionatul Mondial din Brazilia, în schimb o parte importantă dintre titularii sistemului corupt merge la răcoare. Există o legătură între cele două, iar Sandu Mircea şi Mitică şi-ar dori să prindă măcar ca turişti căldura plajelor de la Copacabana, dar parcă răcoarea le e tot mai aproape de ceafă.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/cel-mai-greu-transfer-143162.html