Revolta papucilor de casă

Dincolo de cifre, bune de fixat în tabele excel, de exerciţii de sugestie pozitivă venite de la bancheri, analişti, experţi, guvernanţi, starea românilor e una critică. Avem cu 150.000 de angajaţi mai puţin faţă de acum doi ani, asta în condiţiile unei absenţe a datelor din zona economiei gri şi negre. Paralel cu prăbuşirea din ţară, mai gravă pare a fi epuizarea resurselor românilor din străinătate. Suma trimisă de ei în ţară a scăzut la jumătate faţă de 2007-2008. Blocajul e total, ei n-au la ce să se mai întoarcă, pe ai lor nu-i mai pot duce acolo, de trimis bani, tot mai puţin sau chiar deloc.

Acum e rău şi dincolo, dar, cu toate acestea, crizele capitalismului, oricât de dureroase, vin şi trec, lucru pe care românii de afară l-au înţeles, preferând să nu se întoarcă în ţară. Şi deşi mulţi invocă cotele alarmante ale şomajului din Spania, Grecia, Portugalia, Irlanda, să nu uităm că vorbim de ţări care dincolo de acuta criză economică prin care trec, au nivelul de bază al unor state civilizate. Ca să faci infrastructură sau instituţii funcţionale pentru cetăţean nu e nevoie de economia Americii, ci de responsabilitate şi bun simţ naţional. Cu toate că la ei nu e nevoie de un prag elementar al revoltei pentru că n-au disfuncţii la tot pasul, ca noi, cuţitul împroaşcă deja sângele revoluţionar al unora, înainte să ajungă la os. Tinerii spanioli, intitulaţi „Los indignados”, protestează fără a fi afiliaţi politic şi, culmea, deşi, de regulă, protestul social e asimilat stângii, de data asta vorbim de contestarea unui guvern spaniol stângist, falimentar politic.

La noi, dacă ar exista aşa ceva, ar apărea imediat scenariile. Teoriile conspiraţioniste sunt bune în cazul ăsta pentru a scuza laşitatea multora. Uneori nu mai e nevoie să stea nimeni în spatele nemulţumirii decât indignarea de-a fi călcat în picioare de un sistem de mafioţi care au provocat criza şi care ies basma curată din ea, pe spinarea celorlalţi. Ba chiar mai mult, servesc pe post de bonus şi nişte gloanţe de cauciuc celor care îndrăznesc să se indigneze. Un asemenea protest ar fi de neimaginat acum în România, care e drept că are o tradiţie fabuloasă de înăbuşire a rebeliunilor. Probabil că suntem ţara care se mobilizează cel mai bine în asemenea momente. Pe cât de absentă e voinţa politică românească în planul constructiv, pe atât de bine funcţionează negarea civică. Noi n-avem în spate gloanţe de cauciuc, ci bâte de miner. Dar pe lângă subconştientul colectiv inhibat, apatia şi egoismul şmecher anulează şi ele orice revoltă.

Egoismul nostru proverbial ne slăbeşte la nivel colectiv. Românii au forţă doar pe cont propriu. Dar aceasta e o dovadă de debilitate organică. E ca şi cum am zice că atunci când se măreşte ficatul e un semn de dezvoltare, de forţă. Această hipertrofiere a unei părţi semnifică un organism bolnav, dovada unei slăbiciuni, nu a forţei. Potentaţii zilei în România care au acumulat enorm de multă forţă arată cât de şubrezit e organismul naţiei. Dacă aşa ar arăta un sfert din marii magnaţi ai unei ţări din vest, în 24 de ore s-ar declanşa o revoluţie până în ultimele străduţe din ultimele oraşe. Anticorpii s-ar declanşa imediat, ucigând bacteriile.

Dar, cu toate acestea, românii n-au tineri furioşi şi indignaţi. Majoritatea devin carne de tun pentru joburi sezoniere studenţeşti la diverse multinaţionale, pentru care angajatul e doar un număr de legitimaţie. Aparent, e bine, mai fac şi ei un ban. Aşa ar fi, dacă după aceste experienţe preliminare ar putea intra, după absolvire, într-o progresie profesională normală, dar dimpotrivă îi aşteaptă ori hăul ameţitor al şomajului, ori perspectiva de-a deveni parte din larga forţă de muncă ieftină a ţării. Astfel că revolta se transformă în resemnare.

Multe pot fi explicaţiile pasivităţii noastre, de la cele istorice, la cele genetice. N-avem organ pentru revoltă, cel mult indignarea în papuci de casă, în faţa televizorului. În schimb, avem pentru circ, scandal şi exhibiţionism. Ceea ce arată că suntem de departe cea mai bananieră ţară din Uniunea Europeană.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/revolta-papucilor-de-casa-110127.html

Satirul francez şi mioriţele

Nu bine s-au mai decantat ecourile isprăvii erotice a FMI-stului şef, că au apărut precum ciupercile după ploaie, tot felul de victime mai mult sau mai puţin imaginare. E adevărat că bravul socialist „de şampanie şi caviar”, cum e alintat de mediile franceze a mai atacat şi alte redute inexpugnabile de pe malul Senei, dar totul s-a trecut sub preş. Cu toate că mulţi se pot strâmba acum la nişte ziariste agresate în urmă cu câţiva ani, pe ideea, de ce aflăm acum şi nu atunci când s-a întâmplat? Totuşi, lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Nu e suficient pe lumea asta, să fii victimă, să ai dreptate, ca să poţi acţiona în consecinţă. În faţa unor personaje cu mare putere, e foarte uşor să mori cu dreptatea în mână.

Un om ca Dominique Strauss-Kahn e o instituţie ambulantă. Agenda lui telefonică presupune un întreg aparat de stat, plus influenţă media. În aceste condiţii, poţi fi strivit ca un gândăcel nevinovat ce eşti. De fapt, această beţie a puterii e cea care naşte şi beţia hormonilor. Dominique Strauss Kahn, dacă ar fi un contabil prin Paris, între el şi femei ar sta pişcoturile şi zâmbetele timide. N-ar îndrăzni să sară pe femei, ca un şef de trib care ia ceea ce i se cuvine drept captură de luptă.

Dar dincolo de toate faţetele şi teoriile mai mult sau mai puţin conspiraţioniste pe care le poate procova un scandal de talia acesta, sunt foarte interesante şi ecourile româneşti. Adicătelea, avem şi noi suratele noastre care erau gata să fie sacrificate şi ele pe altarul FMI. Nu era de ajuns o ţară întreagă datoare la FMI, mai trebuia să plătim şi-n natură. De fapt, nimic nou sub soare, suntem obişnuiţi noi cu birul la turci, când mergeau miss-urile vremii să defileze prin faţa sultanului. Irineii rămâneau să plimbe ursul prin ţară, iar Monicile jucau ţurca cu padişahul. Se ocupau turcii de divorţuri atunci.

Sigur că la noi nu s-a pus problema de vreun atac. O ziaristă TV ne spune că bossul FMI, de atunci, a fost doar curtenitor, deci onoarea a rămas neşifonată. Mai interesant este cazul Alinei Mungiu Pippidi, care neputând spune că l-a refuzat în calitate de seducător pe DSK, (omul are nişte limite), a văzut ea totuşi nişte tendinţe la el, însă ea l-a refuzat cu-n proiect. Normal, fiind intelectuală, cu ea, albitul erotoman a lucrat la alt nivel, cum ar veni. Am răsuflat uşuraţi, pe toate le-am putea pierde, mai puţin onoarea Alinei Mungiu Pippidi.

Aceeaşi Alina Mungiu Pippidi critică presa franceză, care e destul de generalistă, nu face anchete la sânge, scandaluri, nu e agresivă, mai zice ilustra contemporană, în comparaţie cu a noastră. O fi aşa, dar asta poate fi şi semnul unei prese civilizate, care, chiar dacă nu l-a dat în gât pe Dominique Strauss Kahn, impune printr-o civilizaţie a comunicării şi prin bunul simţ cu privire la limitele sale. Presa nu face procuratură, circ, în mod normal, aşa că nu văd de ce ne-am sui noi pe muşuroi şi ne-am uita de sus. Pe de altă parte, măcar de-ar fi aşa, dar chiriecii şi roşca-stăneştii, şi mulţi alţii, o contrazic pe doamna Pippidi, la noi e mai mult fum decât foc. Până una alta, bine că am scăpat şi n-a sărit şi pe noi şeful FMI. Oricum jucăm, ca ţară, rolul de victimă tăcută cu FMI-ul, dar noi suntem demni, noi plătim cash datoria, că ne permitem, nu plătim în natură.

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/satirul-francez-si-mioritele-109860.html

Vălul peste minte

Mai marii lideri ai Americii, închişi într-o cameră, priveau pe monitor operaţiunea de lichidare al lui Osama Bin Laden, desprinsă parcă din Scarface-ul lui Pacino. Doar că Scarface de data asta n-a mai ripostat din vila lui, aşa cum o făcea Pacino într-un ultim moment de isterie specifică personajului. Cum numele operaţiunii “Geronimo”, pare a fi dat după liderul apaş, erou al luptei pentru libertate, alt duşman al Americii, există riscul  de-al înnobila involuntar pe Osama Bin Laden, asta în cazul în care nu credem, aşa cum vrea America, că toţi duşmanii ei de-a lungul istoriei, începând cu amerindienii, au fost răi, iar unchiul Sam a fost mereu de partea dreptăţii.

Sigur că atunci când vii să-ţi pui semne de întrebare asupra modului de acţiune a unei mari puteri, care a făcut din justiţie, zeiţa supremă, din Constituţie, Biblie, ţi se serveşte refrenul deja tocit, cum că în faţa barbariei trebuie luptat cu orice arme, fără formalităţi. Sunt cei care în general nu pot accepta simultan, un da şi-un nu într-o opinie, ori trebuie să fii în tabăra lui da, or într-a lui nu. O fi având şi argumentul forţei justificarea lui, dar imaginea de clan care pune la cale o lichidare parcă nu se lipeşte de statura unor politicieni aleşi, care vântură de dimineaţa până seara, sloganuri democratice. Se trădează şi din asta, ceea ce se ştie oricum demult: că terorişti ca Osama Ben Laden sunt produsul Americii, iar ca el mai sunt mulţi. Poza clanului de la casa Albă privind ca la un meci de baseball lichidarea teroristului numărul unu, se developează şi mai bine în lumina faptului că aveau în faţă, în persoana lui Bin Laden, un fost agent CIA. Teroriştii nu s-au născut pe cocoaşa cămilei cu coranul în mână.

Mulţi se întreabă pe bună dreptate, dacă a  lucra cu metodele teroriştilor, nu le dă şi mai mult apă la moară acestora. Aşa este, dar să nu uităm că metodele teroriştilor nu sunt totdeauna străine de ale duşmanilor lor. Însă modul acesta dur de-a replica la tot ce vine din partea musulmană rămâne o metodă periculoasă. Asta pe de-o parte, iar într-o altă direcţie, măsuri de genul celei luate de Sarkozi, de interzicere a vălului musulman sunt şi ele la rândul lor deplasate. Poziţia aceasta de forţă spune multe despre lipsa de profunzime democratică şi de faptul că aceste mari puteri, care au fost întâi prietene cu Saddam, Bin Laden, Gaddafi, Moubarak, seamănă bine cu duşmanii lor, în pofida harnaşamentului lor instituţional democratic.

Ce-ar însemna acum ca unele state arabe tradiţionaliste să răspundă cu aceeaşi monedă pretinzând turistelor occidentale să poarte văl. Justificări a unor asemnea decizii prin teorii feministe sunt de-a dreptul ridicole. Vălul musulman nu e semnul niciunei asupriri a femeii de către Islam. Căminul e un spaţiu sacru, inviolabil, iar femeia este întruchiparea acestui spaţiu. Intimitatea ei fiind tot una cu a căminului care nu trebuie violat de nimeni. Acesta fiind şi simbolul vălului, de inviolabil a ceva sacru şi intim. Poţi să nu împărtăşeşti aceste concepţii, dar asta nu justifică teoriile aberante care văd un simbol al totalitarismul în orice lege şi tradiţie. Nu poţi să extrapolezi trauma ta istorică, ca spaţiu european violat de totalitarism, la orice element din alte culturi şi religii, pentru că poţi ajunge să baţi câmpii.

Cele două lumi au mai multe motivaţii de apropiere, decât de separare. Fiecare ar putea să-i dea celeilalte, din preaplinul ei. În felul acesta s-ar putea crea o sinteză. Aşa cum civilizaţia occidentală stă mai mult pe ştiinţă, iar lumea musulmană pe credinţă, un schimb ar fi reciproc avantajos, fiecare primind ce-i lipseşte mai mult.