Încremenirea în proiectul de țară
Arhive etichetă pentru Gabriel Liiceanu
Securitatea, MRU şi un agent cultural
Alegerile locale aduc cu sine situaţii şi personaje care nu mai frapează pe nimeni. Preşedintele Consiliului Judeţean Sălaj candidează din nou din partea USL. A fost ofiţer de securitate între 87 şi 89. E doar un exemplu de „continuitate” cum ar veni. Sunt o grămadă de împăraţi locali, care sunt în funcţii de douăzeci de ani. Tiberiu Marc e doar din 2004, dar mai are timp să îmbătrânească într-un scaun public. Mai grav e că şi cei care au colaborat şi au verdictul primit, pot candida în continuare, vezi Dan Voiculescu, dar şi alţii. La fel cei cu dosare penale, e plin Parlamentul României de aleşi cu probleme în justiţie. Nu există nicio piedică regulamentară, şi probabil că nici nu va fi. Totul este efectul unor legi făcute de politicieni pentru ei, nu pentru cei pe care îi conduc. Pe lângă introducerea interdicţiei de-a candida a celor pătaţi, s-ar putea măcar prin limitarea la două mandate, atât la primari, preşedinţi de consilii, cât şi la parlamentari, înnoi clasa politică, nu neapărat schimba în bine, asta n-o poate garanta niciun sistem, dar măcar nu s-ar mai da posibilitatea dezvoltării acestor dinozauri. Însă e greu de făcut ceva în acest sens, pentru că toţi aceştia candidează între ei. Noi doar le vom nota biografia, pe sistemul, vă ştim, dar nu vă putem face nimic.
Fostul premier MRU anunţă crearea unui pol de dreapta. Un ONG intitulat Iniţiativa Civică de Centru – Dreapta. În consecinţă, deputatul PDL, Cezar Preda, a reacţionat prompt: „Această până la urmă imixtiune sau bulversare a partidului meu prin construcţii de dreapta, paralele cu dreapta sau centru-dreapta, pe care o reprezintă partidul meu nu ajută, nu limpezeşte”. E adevărat, dar tot pdl-iştii l-au lăsat din braţe, fiindcă-l simţeau străin de ei. Dincolo de spaima pdl-iştilor de-a fi sabotaţi de o formaţiune din aceeaşi grupă de sânge politic, devine hilară deja, tentativa lui MRU de-a se impune ca lider politic. Nu are deloc date pentru aşa ceva, dar nu e primul caz de personaj care nu-şi acceptă condiţia, în virtutea faptului că are ambiţii. În cazul său, ieşirea la rampă s-ar putea să-i fi făcut mai mult rău. De întors în lumea penumbrelor nu-i mai vine, după ce a dat de reflectoare, iar plus de asta se simte dator cu o revanşă. Dar însuşi faptul că şi acum, după câteva luni de la anunţarea gestaţiei politice, se vorbeşte tot în termeni de laborator, de un pol, de-o platformă, ONG, iarăşi pe linia societăţii civile şi a civismului, din start avem în faţă mai degrabă un proiect politic academic. Un adevărat lider creează din prima un partid şi-l trage după el, nu stă-n preludii interminabile, cu seminarii, forumuri, dialoguri civice, care sunt bune şi ele în subsidiar, dar nu ele dau măsura unui lider.
Dacă tot am vorbit de securitate, în forme mai vechi sau mai noi, merită identificat şi-un alt tip de agent, racolat de mult de misiunea culturală înaltă. Un agent cultural în toată regula, poate fi numit Gabriel Liiceanu, decorat recent de preşedintele României cu ordinul Steaua României, şi care tot recent a împlinit 70 de ani. Dincolo de controverse, dacă rezistenţa prin cultură, a fost sau n-a fost disidenţă sau dacă-i şade bine filozofului să o pornească fenomenologic la drum, cu bolizi de top, rămân faptele culturale care merită scoase în faţă. Pentru că la români există o plăcere macabră, de-a detecta nişte defecte cu care să îngropi mai apoi toate meritele şi calităţile celuilalt. În cazul lui Gabriel Liiceanu, e suficient să pomenim de crearea şi dezvoltarea în timp a unei edituri prestigioase care a redat în douăzeci de ani, multe dintre produsele culturale cenzurate înainte de 1989. Îi datorăm interviul cu Cioran, absolut fabulos, care avea toate şansele să se stingă departe de ai săi, într-o indiferenţă totală.
Promovarea după 1990, a generaţiei de aur a culturii române, generaţia interbelică, se datorează în bună măsură aceleaşi edituri şi aceluiaşi om. Mai sunt cărţile sale, traduceri din Heidegger şi promovări culturale ale unor autori ce mergeau fatal spre anonimat, Mircea Ivănescu, Alexandru Dragomir. Plecat la început pe urmele culturii de tip mare, impus de Noica, Gabriel Liiceanu s-a apropiat mai apoi de stilul liber şi autentic al lui Cioran, fapt reflectat şi-n ultimele sale cărţi. Să fii tu însuţi şi să nu te laşi impresionat de ceilalţi, spunea Cioran, fidel spiritului de non contaminare. Un îndemn pe care îl dădea şi românilor în 1990. Suntem departe de aşa ceva, rămânem doar cu câteva exemple, în rest, spiritul de turmă, adaptabilitatea ieftină, cameleonismul, rămân unele dintre tarele noastre principale.
http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/securitatea-mru-si-un-agent-cultural-124177.html
Pu(t)in câte puţin – New Soviet Story (I)
Anunţul lui Vladimir Putin, de come back la Kremlin, dă deja fiori reci opiniei publice internaţionale, ba chiar şi unora dintre conaţionalii săi. Fapt relevat şi de un recent sondaj de opinie realizat de Centrul Levada, care arată că 22% din populaţia adultă a Rusiei ar dori să plece din ţară pentru totdeauna. De trei ori mai mult faţă de acum patru ani, când doar 7% luau în considerare varianta plecării. Este cea mai mare cifră de la prăbuşirea Uniunii Sovietice, când doar 18% spuneau că vor să plece din ţară. Cei nerăbdători să o facă nu sunt cei sărmani şi disperaţi. Dimpotrivă, majoritatea sunt antreprenori şi studenţi.
Abuzurile asupra democraţiei în regimul Putin sunt deja de notorietate internaţională, de la disidenţi închişi sau otrăviţi, la jurnalişti asasinaţi, totul într-o atmosferă demnă de ţaratul roşu. De fapt, Putin, care nu ezită atunci când are ocazia, să laude patriotismul lui Stalin, vine din zona liderilor URSS, comparaţia plasându-l undeva în zona unui Brejnev adaptat societăţii de consum. Chiar dacă unii şi-au făcut unele speranţe naive cum că odată cu Medvedev se va mai atenua tipul acesta urss-ist de conducere, aşteptările au fost zadarnice. Totul a fost o driblare a democraţiei, o folosire a pârghiilor democratice formale pentru a sluji autoritarismul. E adevărat că suntem departe de o structură URSS, întinsă în mai multe ţări, o forţă bazată pe un conglomerat de state supuse Moscovei, iar Putin e genul de comunist reciclat ca marketing politic prin alura lui de playboy călare pe Harley Davidson.
Dar chiar dacă par departe vechile fantome roşii, Uniunea Euroasiatică propusă recent de Putin ne-ar putea demonstra că istoria nu se repetă în forma ei, ci în esenţa ei. Privind la toate acestea, mulţi acuză Occidentul pentru pasivitatea şi oarecum tăcerea complice vizavi de abuzurile din Rusia lui Putin-Medvedev. Dincolo de dependenţa Europei, de resursele naturale ruseşti, ca explicaţie, mai există şi puterea Rusiei, care nu poate fi tratată ca Irakul lui Saddam sau Libia lui Gaddafi. Pe de altă parte există şi o complicitate mai mult sau mai puţin în surdină a unor intelectuali publici occidentali, cu stânga marxistă, şi care vine din trecut. A existat de-a lungul timpului în sânul intelectualităţii apusene o lipsă de atitudine faţă de suferinţele celor din Est produse de comunism.
E revelator în acest sens un episod evocat de Gabriel Liiceanu, care prezent cu o bursă în străinătate, în 1980, la Paris, a frecventat cursurile filozofului Jacques Derrida. La un moment dat, acesta le-a povestit studenţilor săi, peripeţiile sale dintr-o vizită în Cehia. Faptul că era urmărit de la aeroport, că peste tot a fost supravegheat, toate acestea precum şi modul cum a încercat să scape de agenţi, l-au amuzat copios pe filozoful francez, care istorisea tot calvarul unei vieţi controlate de poliţie, cu mult haz, în mijlocul unei audienţe amuzate. Însă dincolo de toate acestea, „Cartea neagră a comunismului” a apărut tot în Occident, ba chiar în Franţa, leagănul de odinioară a intelectualităţii marxiste, nedispărut total, nici azi, ceea ce dovedeşte că libertatea de opinie rămâne unul din marile atribute ale culturii occidentale, indiferent de alte scăpări.
Interviu cu prof. univ. dr. Vasile Muscă – „La Universitatea orădeană contabilul de C.A.P. şi inginerul ratat au devenit mari profesori”
Prof. Univ. dr. Vasile Muscă este şeful Catedrei de Istoria filozofiei antice şi medievale de la Facultatea de Istorie şi Filozofie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”. A absolvit Liceul „Emanuil Gojdu” din Oradea. A publicat 12 cărţi şi numeroase studii şi articole în publicaţii de specialitate, a participat la mai multe cursuri de specializare la Universităţile germane de la Heidelberg şi Tubingen, este membru al Uniunii Scriitorilor.
Sunteţi orădean, dar aţi trăit în Cluj-Napoca o perioadă îndelungată, unde aţi şi realizat o carieră prodigioasă în cadrul Universităţii Babeş-Bolyai. V-aţi întors nu demult în Oradea. Aşa că v-aş întreba ce vi se pare că-i lipseşte Oradiei?
Nu sunt orădean prin naştere, dar mi-am petrecut aici o bună parte din copilărie şi tinereţe. Apoi cariera mea profesională ca profesor de filozofie s-a desfăşurat în cadrul Universităţii clujene. De vreun an mi-am luat un apartament în Oradea, astfel că trăiesc de atunci şi aici. Desigur, Oradea de acum este cu totul altceva, şi în bine, dar şi în rău, faţă de cea a copilăriei şi tinereţii mele. La întrebarea ce-i lipseşte Oradiei de azi, aş putea răspunde direct în spiritul întrebării: un primar cum a fost Emil Boc pentru Cluj-Napoca şi un rector precum este Andrei Marga pentru Universitatea clujeană.
Credeţi că mai sunt speranţe ca în viitorul nu foarte îndepărtat Universitatea din Oradea să-şi spele imaginea de tiparniţă de diplome?
Problema sesizată de dumneavoastră este corectă, dar fiecare universitate de astăzi este o tiparniţă de diplome mai mult sau mai puţin acoperite. Insinuaţi cumva că cea din Oradea scoate diplome mai puţin acoperite? E posibil să fie şi aşa, dar marea problemă a Universităţii din Oradea, ca şi a altora mai tinere din ţară, mi se pare că este cu totul alta, anume cea a profesorilor. Studenţii vin şi pleacă, profesorii rămân. Performanţele lor dau calitatea universităţii. Nu cred că se poate aşa cum s-a întâmplat la Universitatea orădeană ca din contabilul unui C.A.P. desfiinţat sau din inginerul ratat al unei întreprinderi falimentare să scoţi peste noapte un mare profesor universitar. Aici cred că ar fi multe de corectat.
Ce rol mai poate juca filosofia în societatea de consum?
Dacă rolul filozofiei într-o societate de consum nu a putut fi probat prin prezenţa sa în societate, s-ar putea ca aceasta să se poată realiza mai bine în absenţa socială a filozofiei. Probabil că ne vom da seama care este rolul şi importanţa filozofiei atunci când aceasta va lipsi total din societate. Sper să nu se ajungă aici.
V-aţi putea imagina şi o altă concepţie şi organizare a studiului filozofiei decât cea practicată azi în universităţi?
Desigur, sunt de imaginat mai multe şi diferite scenarii privind studiul filozofiei în universitate şi acestea pot fi evident şi altele decât cea în uz acum. Ce mi se pare important este că eu nu-mi pot închipui – la fel ca şi alţi intelectuali de aceeaşi formaţie ca mine – o universitate ca instituţie de cultură în afara studiului filozofiei. Nucleul cultural al unei universităţi este dat de facultatea de filozofie. Dar dacă universitatea vrea să fie şi altceva decât o instituţie de cultură, atunci se poate şi fără filozofie.
Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Horia Roman Patapievici sunt exemple de filozofi care s-au implicat mai mult sau mai puţin în activitatea publico-politică. Cine a avut de câştigat din treaba aceasta?
Cei înşiraţi de dumneavoastră sunt fără îndoială intelectuali de primă mână implicaţi în diferite moduri în activitatea social politică. Nu ştiu cât a câştigat aceasta prin prezenţa lor. Mai degrabă cred că aş putea spune cât au pierdut aceştia implicându-se într-un proiect de ameliorare socială care până acum a eşuat. Şi Platon a vrut să schimbe lumea la vremea sa după chipul utopiei sale şi nu a reuşit.
Ştiu că vă intersectaţi în tinereţe pe la biblioteca de filozofie cu Ion Cristoiu şi că i-aţi fost profesor lui Cornel Nistorescu. Ce amintiri vă leagă de cei doi?
Mă întrebaţi de cei doi ziarişti astăzi consacraţi ca nume mari ale presei româneşti: Ion Cristoiu şi Cornel Nistorescu. Primul mi-a fost coleg mai mic cu doi ani, fiind în acelaşi an cu Andrei Marga. Am reţinut în ceea ce-l priveşte pe Ion Cristoiu imaginea unui pasionat al studiului. Toată ziua la biblioteca facultăţii, dar şi pe coridorul din faţa bibliotecii, unde se agăţau fetele în pauză. Cornel Nistorescu mi-a fost student la Filologie. Serios, talentat, preocupat de literatură şi, fără îndoială, mare cititor de carte ca şi Ion Cristoiu.
În final, spuneţi-ne la ce proiecte lucraţi şi pe când o lansare de carte în Oradea?
Lucrez, ca de obicei, concomitent la două teme. O carte despre debuturile kantiene ale filozofiei româneşti, şi cealaltă, privind romantismul timpuriu al filozofiei germane. Mi-ar face plăcere ca prin toamnă să le pot prezenta şi în faţa publicului orădean.
Mascarada anticomunistă
După 1990, anticomunismul a devenit vocaţia multor intelectuali sau oameni politici, care au invocat mereu, în sprijinul convingerii lor, disidenţa practicată înainte de revoluţie. Dacă, în alte părţi, revoluţia a fost de catifea, la noi disidenţa a fost una de catifea, fumul ei revoluţionar ieşind doar din ţigările pufăite tacticos, prin ungherele boemei călduţe.
Critica anticomunistă, câtă se pretinde ea că a fost, a vizat, în special, perioada ceauşistă, mult mai mult decât anii de groază ai stalinismului în România. Până şi victimele închisorilor bolşevice s-au putut manifesta, după ce i-a eliberat Dej, în ’64, din puşcării. Explicaţia ciudatei libertăţi de mişcare şi de exprimare avea să vină cu anii, producând un şoc dureros. Mulţi dintre acei oropsiţi sau sfinţi ai închisorilor au fost mai degrabă dracii închisorilor. Intelectuali ca Paleologu, Dan Amedeo Lăzărescu, Quintus, Bălăceanu Stolnici, şi lista poate continua, au făcut turnătorie de cea mai joasă speţă. Cei mai mulţi au continuat pactul cu diavolul şi în perioada regimului ceauşist, când aveau să se bucure de tot felul de privilegii, de genul călătoriilor în străinătate, precum şi de condiţii materiale bune, menite să asigure liniştea creaţiei şi, totodată, somniferul pentru o conştiinţă împăcată. Aceşti intelectuali, care s-au pretins mereu mari cosmopoliţi şi pro-occidentali, au fost cât se poate de ataşaţi de regimul naţionalist-comunist – după cum îl etichetau – condus de Ceauşescu, faţă de care nu numai că nu au protestat, ci cu care chiar au colaborat strâns şi avantajos.
Să nu o uităm aici nici pe Mona Muscă, politiciana care a pozat, mult timp, într-o fiinţă superioară moral, ce predica, pe unde apuca, buna cuviinţă, cinstea şi caracterul, fără de care nu faci nimic în viaţă, cum nu uita ea să adauge mereu. Dânsa ne-a demonstrat, însă, că s-a descurcat destul de bine în viaţă fără aceste calităţi, lipsa lor desăvârşită înlesnindu-i succesul obţinut printr-un parvenitism abject. Toate aceste scârnăvii venerabile, defuncte sau în viaţă, ca şi mulţi alţi disidenţi de colţul mesei, de tipul lui Liiceanu sau Pleşu, au devenit mari anticomunişti dornici de compătimirea şi de admiraţia celor din jur, pe când rezistenţa anticomunistă din munţi, doar pentru faptul că aparţinea, în bună măsură, unei mişcări politice controversate, care a făcut şi rele şi bune – aceea legionară – este ţinută la indexul istoriei şi nu este pomenită mai deloc. Această judecată strâmbă ne demonstrează, încă odată, că de supravieţuit prin cotloanele şi ungherele istoriei nu supravieţuiesc decât cameleonii ce-şi schimbă mereu culoarea, pentru a putea înghiţi rahatul politic al momentului.
Farsa anticomunismului românesc este uşor de demascat. În România, nu a existat un comunism autentic, de credinţă sinceră, ca în alte ţări, precum Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria, unde s-a manifestat un partizanat puternic de stânga. Pe fondul înrăutăţirii situaţiei din ţările respective, au putut să apară revolta şi disidenţa adevărată, în sufletele celor care crezuseră într-un ideal comunist, trădat de mai toţi liderii fostului bloc sovietic. Comunismul a fost mai degrabă mimat în România de către promotorii săi, astfel încât era greu să se nască o reacţie de respingere vehementă în sânul său, ca în alte ţări.
Cu alte cuvinte, noi nu am avut comunişti adevăraţi ca să putem avea anticomunişti pe măsură. De aceea, agitaţia anticomunistă retroactivă a unora ascunde, de fapt, mascarada profitorilor politici de ieri şi de azi.
http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/mascarada-anticomunista–51710.html
Ciprian Blidaru 