Tupeul românesc

Să fii Adrian Severin, reprezintă în sine o performanţă, una genetică în primul rând. Prins cu mâţa-n sac, rubicondul europarlamentar se jură că nu fură, ba mai mult umblă cu anticorupţia-n gură. Ilustrul conferenţiază, la ceva timp după ce a comis-o la Bruxelles, despre putregaiul corupţiei şi-l cuprinde un val de sfântă indignare atunci când este boicotat. La fel ca şi cazul Geoană, acest tip uman se uită oripilat la asistenţa care aşteaptă radierea lor din scena publică. Aşa ceva mintea lor nu poate să pătrundă, pentru specimene de acest gen, nu există faptă, nu există crimă pe lumea asta, care să justifice excluderea lor din spaţiul public. Răspunsul lui Severin la toate contestările care i se aduc, e fără drept de apel; “Nu puteţi să mă excludeţi decât fizic.” Între timp, ceilalţi doi foşti europarlamentari implicaţi în povestea cu lobby-ul, n-au aşteptat nici propria dispariţie fizică, nici deportarea pe o insula a la Robinson Crusoe, ci au făcut pasul firesc înapoi, retrăgându-se din Parlamentul European.

Probabil că nici nu ţin conferinţe anticorupţie. Dar al nostru e mai bârsan ca toţi, nu e deloc mioritic, mereu vorbim de ciobanul mioritic resemnato- budist, şi uităm de ceilalţi doi care par adevăraţii noştri genitori etnici. Nu e niciun duh de resemnare care să ne străbată. Ne demonstrează şi Mircea Geoană, de fiecare dată când are ocazia, de doi ani încoace, că nu se poate fără el, iar lumea, pur şi simplu, nu înţelege acest adevăr elementar. Fără Mircea Geoană piere lumea. N-a acceptat să ne părăsească în niciun moment greu al său. A pierdut la prezidenţiale, drept consecinţă a candidat la şefia partidului. A vrut să fie lider al opoziţiei, preşedinte al Senatului, tot ce se mai putea. Exemplul tipic de om care vrea să sară peste umbra sa, rupt de la legătura cu sine însuşi, fugind mereu de propriul rahat. Ambele cazuri sunt simptomatice pentru psihologia omului găunos care nu-şi poate accepta condiţia. Unul nu-şi recunoaşte corupţia, altul limitele, de orice natură ar fi ele.

Dacă sunt puşi în faţa faptul dovedit, o scaldă, după care dacă se insistă, începe auto-victimizarea. Toţi sunt năpăstuiţi de practici bolşevice. A dracu` cum securimea asta care a infestat politicul şi economicul după 1990, îşi plânge singură de milă. Dar e posibil să apară şi fenomene incontrolabile, de genul celui semnalat chiar de Geoană, care vorbind de sistem părea să fi pierdut numărul, celebrul, „nu mai ştim câţi suntem”.

Întregul fenomen poate fi limitat la arealul nostru etnic, marcă înregistrată, tupeul românesc pare să fie simbolul originar pentru the land of choice. Cine-şi imaginează că personajele sus amintite s-au afundat şi vor face tuşa politicii, se înşală amarnic. Au tot viitorul în faţă ca să redevină ce-au fost, oricum gălăgie vor face, iar cum pentru vânătoarea de funcţii nu e nevoie să fii ales, ci doar să te pricepi la aranjamente, nu-i aşteaptă mari crize.

Iar până se ajungă din nou cu mingea-n careu, o mai plimbă pe la mijlocul terenului arătându-şi nesfârşitele competenţe. Când nu sunt mari politicieni, toţi sunt mari profesori. Boală cruntă şi asta, derivată tot din tupeul românesc, aceea a omului public ceapă. După fiecare înveliş mai rămâne unul, dacă nu mai sunt politicieni, deontologi tv, descoperi că mai sunt şi profesori, tenismeni, scriitori, istorici, sociologi.

Delirul păsăricii

Ca şi o fată din provincie care răsfoieşte reviste colorate visându-se divă, şi madam Udrea bate fierul cât mai e cald şi se pune în ipostaze care-i dezvăluie ambiţiile şi dorinţele fanteziste. Vrea să fie şi Madonna şi Margaret Thacher, adică sexy şi dârză la un loc, vrea doar soţie de preşedinte, gen Jackie Kennedy, sau la pachet, soţie şi preşedinte, a la Evita Peron, şi în mod apoteotic vrea să fie şi de nasul Cleopatrei. Toată această ipostaziere infantilă, de adolescentă bovarică, trădează însă şi o beţie a succesului facil obţinut.

Doamna Udrea a ars etapele într-un ritm halucinant, fapt ce-o face să-şi piardă bunul simţ politic. Însă după ce a încasat atâția ani cu stoicism oprobriul mediatic, acum simte că nu mai are răbdare şi crede că a stat  prea mult smerită, vrea mai mult. Vrea să fie preşedinte, prim ministru, vrea să fie femeia lider a politicii româneşti. Aşa se întâmplă când de la mult bine, începi să dai în auto mistificare şi să te crezi o forţă de sine stătătoare. D-na Udrea nu-şi datorează sieşi nici ascensiunea şi nici supravieţuirea în politică. Dacă Traian Băsescu pierdea alegerile în 2009, am fi văzut-o pe la talk show-uri, din când în când, şi prin reviste. Dar timpul lucrează în defavoarea ei, cele două atuuri ale Elenei Udrea sunt Traian Băsescu, care-şi va pierde puterea, şi corpul ei, care deja trece în zona unor gusturi mai planturoase, aşa ca de târgoveţi mustăcioşi, gen Ioan Oltean.  Odată cu dispariţia celor două avantaje, vor începe să apară dezavantajele unei cariere construite pe un nimic artificial. A fi doar un personaj de marketing poate da roade pe moment, în timp fardul de imagine se va duce şi vor rămâne cearcănele şi ridurile.

Să nu faci nimic în postura de ministru al Turismului şi al Dezvoltării, doar să te fâţăi prin presă şi să te dai peste cap ştiind că ai imunitate de la Zeus, în partid, poate reprezenta într-adevăr un răsfăţ maxim, dar care se va duce la fel de repede cum a şi venit. În acest sens, PDL va avea de suferit pe termen lung, dincolo de erodarea electorală şi de un inevitabil eşec electoral. Se va trezi inapt şi pentru opoziţie şi mai degrabă cu o grămadă de mâini moarte în partid, care acum sunt gonflate. Aşa cum economia, pe credit cu duiumul, a creat straturi  economice artificiale, care au fost repede împrăştiate de furtuna crizei, tot aşa şi bunăstarea guvernării a creat un organism obez din PDL. Preaplinul unui partid aflat într-o guvernare prelungită facilitează apariţia unor organisme debile. Aşa se explică liota de caraghioşi care populează, astăzi, frontul mediatic al PDL.

Deşi se pretinde o lideră de anvergură, d-na Udrea demonstrează, şi prin acest pictorial, că face parte din categoria uşoară a politicii, un fel de ministru dintr-o ţară latino americană, în genul dansatoarelor, şanteozelor sau participantelor la concursuri de miss, care apoi au intrat în politică. E suficient să ne mai gândim şi la Roberta Anastase şi la multe  altele şi să ne dăm seama pe unde suntem.  Aşa cum o şi mărturiseşte, cu patetism de eroină a muncii socialiste,  d-na Cocoş Thatcher e foarte bună pentru mers la birou, stat mult acolo, dat telefoane, schimbat garderoba de trei ori pe zi pentru întâlniri, mers şi la coafor, umblat pe tocuri, survol cu elicoptere, cu alte cuvinte o activitate de vedetă, nicidecum de ministru.  De fapt, cam asta fac mulţi dintre aceşti politicieni de frunte care sunt de fapt nişte workoholici în slujba propriilor interese, nicidecum a activităţii pe care o au în responsabilitate. Aşa şi domnul Boc, toată ziua se mişcă  şi nu-şi ia concediu. Nu e exclus să-l vedem şi pe el într-un pictorial întruchipându-l pe Deng Xiaoping, pentru De Gaulle i-ar trebui deja catalige.

Dar cu siguranţă e extenuant acest program, însă ei ştiu că acum se rezolvă pe întreaga viaţă, deci merită să obosească pentru ei, doar pentru ei. În rest, pentru popor, prestează la birou, vorba lui Grigore Moisil, doar ore cur, nu şi ore cap.

Ospăţul canibalilor

Cu fiecare act nou de violenţă, invariabil se toarnă refrenul degradării noastre umane. Nu ştiu dacă este chiar aşa, dacă românii s-au degradat sau chiar asta ne defineşte dintotdeauna, un potenţial conflictual uriaş. Avem antecedente de violenţă în palmares de putem sta în fruntea multor alte popoare, dacă stăm să ne gândim doar la tortura din lagărele comuniste, unde i-am întrecut pe mulţi. Suntem un popor făcut pentru războaie civile, doar că, fiind atât de fărâmiţat şi de dezbinat, e greu ca la ora asta să mai existe tabere, gen minerii şi intelectualii, astăzi fiecare e umbra ameninţătoare a celuilalt.

Dar cui foloseşte asta? Nimănui. Ne bântuie agresivitatea gratuită, răutatea pură, prostească. De la firul ierbii cotidiene, presărată cu rânjete ironice, violenţă verbală dată de invidie şi maliţie, şi până la cocalari, interlopi, bâte, cuţite, arme, viaţa în România pare a sta sub semnul agresivităţii patologice. Noi, poporul cu-n slab palmares militar, suntem o ţară de samurai de discotecă. Maşinile par blindate de luptă care se pot urca oricând triumfător peste tine. Trecerea de pietoni a devenit o opţiune fatală, oricum traversezi când vrea cocalarul, iar dacă mai şi comentezi se dă jos din maşină la tine.

Toate astea pentru că în ţara asta nu mai există nicio ordine. De la domeniile de siguranţă până la fotbal, totul e la discreţia hazardului. Şi e normal să fie aşa, atât timp cât aceste domenii au încăput pe mâna unor impostori. Fotbalul e condus de interlopi, justiţia e cu mafioţii ei, vedete-măscărici omoară oameni pe şosele, iar umbrela politicii îi tutelează pe toţi, ca într-un ghiveci rânced. Tot aceştia sunt şi moraliştii naţiei. Personaje sinistre din fotbal care au agresat suporteri, ziarişti vin acum să-l condamne pe huliganul de la Ploieşti.

De ce ne-am mira? Doar Miron Cozma, căpetenia bâtelor de mineri, şi-a făcut partid şi probabil intenţionează să facă democraţia cât mai originală. Jurnalistul de rating tv face şmenuri în culise, iar când e fixată camera pe el plânge pe umărul populaţiei. Femeia politician, care, de regulă, se promovează din rândul căutătoarelor de carduri, dă lecţii de carieră profesionistă. Odrasla prezidenţială producătoare de agramatisme critică gramatica unui ministru.

Întreagă această impostură contribuie şi ea la atmosfera poluată, în care toată lumea dă în cap la toată lumea. Acesta este rezultatul faptului că am ajuns să trăim în ţara lui totul este permis. Din păcate, această agresivitate viscerală nu e potolită nici de Biserică, ba dimpotrivă, imaginile cu hoarde de evlavioşi prezenţi pe la praznice şi moaşte nu sunt deloc paşnice. Acolo românii ies cu zecile şi sutele de mii în goană sălbatică după aburii sarmalelor şi ai ciolanelor, dar în stradă pentru proteste n-ar ieşi nici dacă le-ar fi administrate euforizante. Care este efectul acestui creştinism de turmă sălbatică asupra sufletului? Sigur, Biserica nu e responsabilă de nimic, doar de sporit numărul enoriaşilor. Dar ce pretenţii poţi să ai de la o instituţie al cărei cap refuză să participe la discursul jubiliar al regelui, doar pentru că are de dat Cezarului ce-i al Cezarului. Cu toate că un creştin adevărat nu-l frecventează pe „Zeus”.

Până la urmă nu se poate trage la nesfârşit înspre clasa politică, va veni vremea când şi acest popor va trebui să recunoască faptul că nu merită ceva mai bun. Cu ce sunt mai buni cocalarii agresivi, şpăgarii şi maimuţele ticăloase care nu ştiu decât să facă bani cu orice preţ? Având în vedere că aceştia sunt majoritari în România, putem spune că sunt reprezentaţi integral la nivel politic. Rezultatul acestui canibalism este departe de a-şi fi arătat toate efectele. Pofta de sânge va fi tot mai greu de satisfăcut. Oricum nu vom şti câţi am fost şi câţi am rămas, că nici nu ne putem face numărătoarea ca lumea, şeful INS e beat mort, aşa că ne putem elimina din evidenţa populaţiei fără probleme. Să curgă şampania la ospăţul canibalilor!

http://crisana.ro/stiri/controverse-23/ospatul-canibalilor-115996.html